Astenie, Haruki Murakami, nemurirea sufletului

Un prieten de-al meu care împlinea 27 de ani, îmi povestea fix în ziua aia cât de albastru se simte, cât de bătrân e și cât de dezamăgit în punctul ăla al vieții lui. 27 mi se pare destul, în condițiile în care eu nici măcar nu mă văd făcând ceva concret atunci. Și cred că dezamăgirea  la cu cât mai mulți ani ai e o senzație groaznică. Nu te aștepți să fii dezamăgit, te aștepți să fii împlinit. Așa că cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost să ne zicem că ce minunați suntem și că totul o să fie sigur mai bine. După 4 luni, așteptăm încă să fie sigur mai bine. Căci unul dintre noi suferă de iubiri și relații complicate, iar altul, adică eu, sufăr de faptul că plec pentru a suta oară departe de patul meu de-acasă, unde nu e nevoie să mă obișnuiesc cu nimic, că le știu deja pe toate și sunt un om comod care nu vrea să se obișnuiască mereu și mereu cu lucruri. De altfel, obișnuința e răhăcioasă.

Masochistă și astenică fiind uneori, mă afund mai mult în pat cu gândul că nici nu știi cum faci 27 și te trezești bătrân, dezamăgit și cu mai puține lucruri realizabile.

Dar apoi, un fost coleg de muncă mi-a oferit o scenă de-asta profundă, meditativă și plină de pozitivism asupra vieții, cum numai americanilor le place să bage în filme, ca să te facă să plângi și să le dai 5 steluțe din 5. Lor, numai lor.
Bătrân, grizonat și puțin cocoșat, în timp ce-și rula tutunul în foiță și ne miram amândoi ce soare nici prea cald, nici prea cu dinți e în iulie, îmi zice că dacă n-ar fi fost mulțumit de viața lui la 50 de ani pe care-i are, ar fi înnebunit. Și c-o să înnebunesc și eu dacă continui să mă irosesc în rahaturi și să-mi pierd tinerețea. Sigur, să fac toate lucrurile pe care simt să le fac, ca o tânără în floarea vieții ce sunt, dar să nu le fac ca și cum aș fi scăpat de la zoo. Să nu-mi pierd tinerețea, să fac cumpătat, să trec peste, să trăiesc. Și s-ajung apoi să fiu veche și bătrână, dar să-mi placă viața mea și să-mi placă de mine, așa cum îi plac lui mașinile vintage și familia minunată pe care-o are în fiecare zi acasă. Sau așa cum se place el pe el la 50.

Era ca o carte din aia motivațională, atât că colegul meu chiar părea că le zice pe bune.
Sunt niște siropoșenii, dar faptul că nu eram într-un film american și-n fiecare dimineață de muncă eram mai fără viață decât el, le face să pară credibile.
5 steluțe din 5. Profit de pozitivismul ăsta zaharos de fiecare dată când mă afund mai mult în pat.

Și Murakami, că e sufletul meu.

''Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. Pricepi ce-ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite [...] legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna.
Trebuie doar să dansezi [...]. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.''