Când se lasă seara peste Galați 2

E bine să pleci dintr-un oraș în care simți că te irosești, dar e ciudat să știi că mai ai câteva zile în orașul în care ai strâns 19 ani fără o lună de lucruri, locuri și oameni.

La Dunăre e locul meu de suflet. Știu diminețile fericite în care așteptam s-ajung la Dunăre pentru că chilleală. Dar e mai mult decât dimineți fericite. Am făcut Dunăre continuu de vreo 4 ani încoace. Faci Dunăre dimineața, prânz, seara, noaptea, când poți să vezi 3 culori la orizont, stelele pe cer sau soarele pe apă, pe faleza superioară sau pe pietrele de la Perseus, vară, iarnă, toamnă, primăvară, când ești bine și vrei să râzi, când ești nașpa și vrei să te plângi, singur sau cu ai tăi, cu bere sau fără, cu săniuța sau fără, cu bani sau fără.
E jegoasă Dunărea, da' când trec pe-acolo, trec prin toate amintirile de care mi-e drag și rahaturile pe care știu (uneori doar în teorie) că nu-i ok să le mai fac.

Eram super fascinată la15, 16, 17, o micuță mimoză virgină în creștere, și mă știam cu tipu' ăsta de la Dunăre, genul de om revelație din viața ta peste care n-ai cum să treci complet, că părțile bune și rele din el sunt și-n tine, că faci pentru el ce nu face pentru tine, că pe cât de mișto a fost, pe-atât de rău s-a terminat, că treci peste alea proaste și le păstrezi pe alea frumoase. Un tip, un prieten, un neam, tanti de la ziare, omul ăla.
Orele mele de mate și sport însemnau ce rece e Dunărea iarna și ce bine miroase pielea ta dimineața. Mesajele de la orange erau niște glume proaste care blocau rețeaua. Și cuvintele erau la fel de importante ca faptele. Că le-auzeam prima dată.
Imaginea cu Dunărea dimineața e imaginea celor mai bune și celor mai urâte zile din anii de-atunci.
Poate că dacă profii mei de mate ar fi văzut cum ninge acolo ar fi fost și ei mai calmi.

Eram super implicată la malu' Dunării când aveam prieteni care acum nu mai vorbesc, dar cu care puneam filozofii la cale despre cum o să continuăm să vorbim fericiți într-un minunat și îndepărtat viitor, pentru că prietenii vorbesc și-atunci când nu se mai văd zilnic la liceu, în oraș, față-n față. Cred că Dunărea se umflă de vreo 2 ori pe an, în rest, curge la fel, da' poate oamenii se plictisesc să fie atât de constanți și de-aia se umflă mai des.

Eram super panicată când am cunoscut-o pe Ina la planetariu, această oază de veselie care-ți aduce aminte că ești bătrân abia pe la 80. Toate energiile mișto sunt în cerceii ăia de la ea, că e o zână bună și magică a  Galațiului. I-am purtat până s-au distrus. Acum îi port distruși. Pe Ina și pe Cami (pe cami n-am cunoscut-o la dunăre și nu e o zână, dar e o floricică rară a Galațiului) le-aș face mici cum se făcea Alice în Wonderland și le-aș băga în sticluțe cu iz de Dunăre și le-aș lua cu mine, dar fie, au și ele o viață, mă obișnuiesc cu gându'.

Eram la fel de panicată în ultimele luni de liceu, o criză de-asta cu ce fac cu viața mea, eu am suportat vântu' zilnic și banca de sus, într-o lume paralelă, a trebuit să suporte câte-un oftat pe minut, toate dorurile mele de oameni care nu mai vin, toate frustrările după 8 ani la arte care nu m-au ajutat cu aproape nimic, toate speranțele de a da măcar în următorii 50 de ani peste oameni buni la care să țin ca la ăștia de-acum, toate dorințele mele simple pentru viața mea simplă, și, în sfârșit, toate înjurăturile cu care mă înjur de una singură.
Pentru că chestia aia cu viața ta e rezultatul acțiunilor tale e prea mișto ca să nu fie adevărată.

Și pe cât de mare e gura de aer de la faleză când am zile aiurea, pe-atât de mult aștept turta dulce, ciocolata de casă și colacu' secuiesc din noiembrie, vinu' fiert și oamenii care încălzesc cu îmbrățisări alți oameni.

Dacă n-ai loc să faci Dunăre, atunci faci jos la trenuri, în Grădină. Sau pe clădirea aia de după biserica cu vitralii. Biserica cu vitralii e superbă. Sau sus la ANL-uri, lângă bibliotecă. În bibliotecă găsești liniște în scaune moi. Sau pe operele din fier de la ultimu' leu. Sau în spate la Modern. E ceva clădire veche în spate la Modern superbă. Sau în spate la Nespălata, dar niciodată la Nespălata. În spate la Nespălata sunt mâțe cu clopoței la gât. Unele au pete de vaci. Sau în spate la magazinu' cu țigări de la Nespălata. Doamnele de-acolo sunt mereu drăguțe, și-n spate la magazin e mereu umbră și calm. De-acolo poți să vezi orizontul de la Dunăre. Sau în spate la Potcoava. La Potcoava e aglomerat, dar în spate sunt doar oamenii pe care vrei să-i ai. Sau în spate la tatuaje. În centru aglomerat, dar în spate la tatuaje e ceva bar mic și relaxat. Toate sunt în spate, pentru că în față e plin.
Și dacă n-ai loc nicăieri, atunci pleci.

pampam.

Când se lasă seara peste Galați

La Nespălata ne-așteaptă o pisică cu zgardă colorată și clopoțel în fiecare zi când plecăm pe jos spre casă.
Un pic mai jos, la Elice, ne-așteaptă un câine maroniu, plin de blană moale, care e cald când se pune pe picioarele tale și așteaptă să-l mângâi cât mai mult.
Când urci de la Viva spre Păpădie, ne-așteaptă o pisică neagră cu un ochi și una cu pete de vacă.
Tipele se crizează c-or rămâne singure cu 70 de pisici. Pisicile nu se crizează c-or rămâne singure cu 70 de tipe. Pisicile s-ar gudura pentru asta, s-ar miorlăi lent și lung, ar toarce și nealintate și-ar suna în fiecare zi din clopoțel, pe la Nespălata, când până și Nespălata e goală, tristă și nespălată.
Oamenii zic că oamenii sunt câini.Uneori.Câinii nu zic că câinii sunt oameni.Niciodată.
Bărbații spun că femeile-s vaci. Boii nu le spun niciodată vacilor că-s femei. Pentru că femeia e femeie și vaca doar mâncă iarbă și dă lapte din 4 țâțe.

Dunărea arată mai bine iarna, pentru că iarna e mai calmă, pentru că iarna e mai rece, pentru că oamenii se încălzesc acasă,  pentru că nu mai e vară să se încălzească în boscheții ăia de la foișor.

Undeva aproape de Dunăre mă doare burta nu de la mâncare, nu de la baie, nu de la stop, nu de la boală. Pentru că undeva în iarnă și undeva aproape de Dunărea care începea să înghețe, era un domn de-mi făcea poze în zăpadă și-atunci m-am gândit c-aș putea să-i zâmbesc de sub fular. De amorul artei. Lui i-aș cere pozele.
Și-atunci de fapt, m-am gândit că încep cele mai frumoase amintiri cu oameni pe care nu-i mai am. De amorul amintirilor frumoase. Că omu' drag lasă mai multe de bine în urmă și după ce pleacă decât lasă rele. Că dragu' ți drag și rămâne drag. Oricum. Cu defectele de pe lume. De dragul amintirilor frumoase. Unora, foarte puțini, le-aș spune că mi-s dragi pe veci și i-aș pupa pe frunte. Lung și lent ca pisica de se miorlăie, ca un câine de schiaună, ca apa din gura peștilor pe Nespălată.

Undeva aproape de Dunăre mã doare burta de amorul amintirilor frumoase.

Plouă des, lung și lent și n-am înțeles de ce e frumos să zici că plâng norii, plânge ceru', plânge dumnezo, plânge cine mai e pe-acolo. Ploaia nu e lacrimi, dumnezo n-ar avea de ce să plângă, norii și ceru' nici atât. Morții nu plâng, pe morți îi plângem.
Nu-mi place ceața, că mă lasă în aer. Nu-mi place iarna, că e iarnă.
Nu-mi place când aduni multe, multe și nu le lași să iasă și brusc te-apucă un timp în care plângi sau vrei să plângi sau știi că poți să plângi în 2 secunde pâna la multe, multe. Fără nori, cer și dumnezo, lung și lent, cu sughițuri sau nu, ca oamenii ăia de râd și nu știu de ce, pentru toate zilele de dat cu mingea în perete, rupt foi și scrâșnit din dinți. Nu cred în oamenii slabi care plâng, nu cred în oamenii puternici care plâng, nu cred în oameni de-un fel care plâng, cred că oamenii plâng ca o chestie normală. Aici nu intră și copchilu' abia făcut.

Lângă cinema, pus pe colț, există un Feng Shui mic, da' bun. Are lucruri de luat acasă, de păstrat și de întreținut. Și nici nu-s toate doar pentru pasionați. Mai mișto e tanti de-acolo care-ți explică că acasă tre să faci, să ai grijă, să speli, să cureți, să lași la uscat, toate ca să-ți păstrezi energiile bune și să nu împrumuți rele. Și dacă nu crezi în astea, poți să-i vezi pe ăia care apar și-ți iau toată energia din tine de nu mai știi de capu' tău. Sau pe ăia care-ți rămân și nu se mai duc, așa cum rămâne gutuia seacă sau siropu' de tuse în gât. Sau pe ăia care se uită urât. Sau pe ăia care ți-au zâmbit și-apoi s-au întors să te mânce de peste tot. Sau pe ăia de-s mulți cu ei personal, vorbesc foarte mult, explică foarte mult, bârfesc foarte mult, se crizează foarte mult, orice foarte mult și tu simți că nu le poți sta în preajmă mai mult de-o oră, că nu poți să-i duci în spate.

Ăștia sunt energiile alea de pe medalionul feng shui pe care tre să-l cureți acasă, c-altfel le porți naibii cu tine. Tu medalion, ei energii.
Ăștia sunt stările proaste din starea ta proastă.
Ăștia sunt, vorba lu' tanti, energii rele. De ocolit.

Pe faleza superioară sunt niște bănci de 2 locuri. De-acolo se prinde un răsărit, un apus și-o Dunăre albă, lucioasă, care seamnănă cu marea. Perfecte. Perfecte cât să nu poți să le porți cu tine. Perfecte cât să crezi că perfectul există, da' să te oftici că n-ai și să-l negi.Perfecte cât să te facă să știi doar de ele,de tine și unii nebuni răi să te numească pe tine nebun.

pampam.

.