Interviul de angajare

Am 21 de ani și 9 luni. Până la 21 de ani și 9 luni am avut 4 job-uri cu normă întreagă, ca un copil minunat, responsabil și matur ce-și ia viața în mâini care am fost mereu. Pentru că încă sunt un copil minunat, responsabil și matur, muncesc și vara asta. Deci 5 job-uri. Muncesc vara ca să am bani la toamnă, când fac deja 22 de ani și intru să muncesc ceea ce-și dorește suflețelul meu, care va depăși etapa interviurilor sezoniere. Iată, visul unei nopți de toamnă, visul nostru, al tuturor.
Dar până am ajuns să am 5 job-uri, am mers la interviuri pentru tot felul de job-uri mai mult sau mai puțin răhăcioase, pentru că până ajungi să muncești ce vrea suflețelul tău, trebuie să muncești mai întâi ca să te poți menține în viață, ca să ai cu ce să cumperi o sticlă de apă și doi cartofi, ca să-ți păstrezi suflețelul energic. Pentru asta tre să mergi la interviuri, și despre interviuri, partea distractivă a procesului de angajare, sunt multe de zis. Gen. Persoana care e acolo să te intervieveze.

Angajatorul care întârzie
O oră. O oră și.
Eu sunt un om punctual. Oamenii, în general, ar trebui să fie punctuali. Punctualitatea ține de cuvânt și cuvântul ține de caracter. N-am întârziat la grădiniță, n-am întârziat la școală, n-am întârziat la liceu, nu intru după profesor niciodată la facultate, plec cu o oră mai devreme cam în toate cazurile când tre să plec, și-o singură dată am întârziat anul ăsta din motive de cozi ceaușiste. Dar sunt un om punctual și cred că ești un nesimțit dacă-ți închipui că e ok să-mi rupi din timpul, energia, viața mea ca să te aștept. Există o sută de mii de alte lucruri pe care le-aș putea face în loc să stau într-un loc și să bat din picior.
Așa cum cred că orice angjator care întârzie nu merită să aibă angajați. Să programezi un interviu la 1 și tu să vii la 2 e ca atunci când ai mei ziceau că Moș Crăciun mi-aduce o Barbie, dar mi-aducea o imitație din plastic fără genunchi din ăia de erau flexibili și cu niște fire de păr din ăla țepos. Nu mai avea niciun farmec, că nu așa vorbisem. Evident că n-o aruncam naibii imediat, dar nu era cea mai preferată a mea. O aruncam naibii mai târziu. Până-mi aduceau ce-am zis să-mi aducă. Ceea ce fac și cu job-urile la care omul care are nevoie de angajați întârzie o oră.


Angajatorul care e pasiv-nesimțit
Adică tu, ca om încă puțin decent în viață, investești timp înainte de un interviu, te gândești cum să-ți ordonezi mai bine CV-ul, te gândești ce poză mai ok să-ți pui, te gândești ce cămașă iei, te gândești cu ce să-ți acoperi cearcănele, te gândești ce cuvinte zici și ce cuvinte nu zici, te gândești ce răspunzi la *și cum vă vedeți peste 5 ani* și ce nu, te gândești cât să zâmbești și cât nu, te gândești. Și ăsta, pasivul ăsta nesimțit, ce face? Se foiește puțin în scaun, că-l doare puțin în fund de cât ai gândit tu, că are chef puțin să te asculte, c-aveți chimie puțină și te-a mirosit el de când ai intrat. Așa că atunci când ai intrat a hotărât să fie un pasiv nesimțit și să zboare cu privirea peste CV, peste tine, peste viziunea ta de viitor și să-ți zică că vă auziți voi într-un viitor apropiat, dacă e.
Nu, nu ne auzim. Nu, nu e.


Angajatorul care e best friends forever
Eu, tu și alți oameni anxioși, aproape antisociali și cu prieteni puțini nu știm cum să abordăm tipul ăsta de om. Ca atunci când ieși din țară și ajungi în altă țară, unde oamenii îți zâmbesc și vânzătoarele îți zic bună ziua și o zi frumoasă. Adică acum ce pana mea fac? Le zâmbesc și eu sau le zic la fel? Sau ca atunci când îți aduce pisi flori și nici măcar nu te-a înșelat. Adică cum vine asta? Sau ca atunci când te duci să adopți un copil, dar îți zice statul că poți să adopți 2. Omg. Putem vreodată mulțumi îndeajuns pentru așa ceva?
Așa și cu angajatorii calzi ca o pâinică de la bunică-ta. Să-i suni când ai nevoie de informații sau nu? Să le dai mesaj? Să le zâmbești și când îți dai demisia? E ok să-i atingi? După cât timp poți să nu le mai spui dumneavostră? Dacă ei sunt acolo la orice oră pentru tine, e dumneavoastră prea mult pentru ei? Sau dacă ei te-au luat sub aripa lor, așa cum părinții tăi te-au luat sub grija lor, tre să le oferi un dublu dumneavoastră, respectiv matale, așa cum faci cu ai tăi?
Probabil că niciodată nu vom ști.

Angajatorul care e disperat
Evident că m-am dus la fiecare interviu cu disperarea pe față. Chiar și-acum, iar acum nu pot să spun că mor de foame. Există oameni pe lume care mor mai rău de foame decât mine. Dar gândul că vine octombrie și eu încă nu am o șansă să devin milionară în lei m-a disperat cu fiecare zi în care am deschis ochii. Și tot așa de disperat cât ești tu, e și el. Angajatorul. Omul care rămâne fără oameni și nu știe cum să facă rost mai repede de alții. Sigur, în Iași n-am întâlnit așa ceva, pentru că Iașiul, această metropolă fabuloasă, e sufocat de fițele și aerele oamenilor care vor să angajeze, dar nu angajează, oricât de disperați ar fi. Dar am întâlnit în București. Era aproape ca în filme. Tu fugi, el se agață, tu fugi, el se agață mai tare, tu disperi că nu mai poți să fugi, el disperă că e așa greu să te prindă, tu ai reușit să fugi, el încă încearcă să te prindă. Ceea ce e oarecum amuzant.

Angajatorul care e predispus la ochi frumoși, țâțe și picioare
Știm cu toții, nici nu mai.


Angajatorul care e narcisist și n-are nevoie de angajați
Oamenii ăștia n-ar trebui niciodată să țină interviuri, pentru că oricum ei sunt atât de mișto și au o perspectivă asupra viitorului atât de sclipicioasă, încât n-au nevoie de angajați. Se au pe ei, ei sunt de-ajuns în cadrul firmei lor. Adică, da, tu te pregătești, te duci la interviu, ți se pun întrebări, are loc o formalitate din asta în teorie. Dar. Ceea ce tu nu știi e că e chiar o formalitate. E un interviu de angajare pe bune? Nu. Te lasă cineva să răspunzi la întrebări? Nu. Îți ascultă cineva și perspectiva ta? Nu. Vorbește angajatorul cu el, despre el, pentru el, că oricum pe tine te-a pierdut? Da. Îți mai și spune la sfârșit că vă auziți? Sigur. O să se audă el cu el acasă, într-o oglindă, când nu mai e nicio prezență în jur să-l deranjeze vizual? Da.


Merită stresul, timpul și nervii? Evident că nu.

Comunismul, această epocă de aur

Eu m-am născut în 1995, așa că n-am de unde să știu exact cum a fost comunismul, că nu l-am prins direct.

Dar cunosc comunismul pentru că studiez curentul ăsta vreun an la facultate sau mai mult, pentru că am neamuri care-au trăit atunci și le mai place uneori să povestească, pentru că există o grămadă de surse acum din care să te poți informa în privința asta, pentru că, pentru că. Așa că n-am o privire chiar subiectivă, că n-am fost implicată emoțional, n-am trăit acolo, nu știu cum era să cânți pentru Ceaușescu. Dar o privire tot o am, și asta pe care o am e de-ajuns ca să mă facă să nu înțeleg tendința asta dubioasă a oamenilor de-a se duce spre extreme nasoale. Oamenii ăștia bătrâni din autobuze, oamenii ăștia mai tineri care se întâlnesc la piață să discute, oamenii, în general, care-și încheie conversațiile cu în comunism era mai bine.
Nu era. Comunismul e o extremă nasoală care, ca orice altă extremă nasoală, sună atât de mișto, încât vrei să. Dar hei, la noi n-a fost mai bine decât la ceilalți sau decât acum. Tot continuarea unei doctrine urâte era și când a venit Ceaușescu, care nu făcea decât să fie un om bun, cuminte și supus.

Probabil toți părinții, bunicii, străbunicii din lume erau fericiți. Probabil toată lumea de-atunci crede acum că atunci era mai fericită. Dar hei, fericirea nu e așa. Fericirea nu stă într-un job pe care ți-l asigură statul, nu stă într-un apartament, nu stă în rahaturi de-astea pe care un conducător care ți le dădea, putea foarte bine să ți le și ia. Fericirea nu stă în rahaturi de-astea, când astea sunt paravanul epurărilor, a muncii silnice, a limbii de lemn comuniste, a doctrinei, a controlului populației, a armatelor sovietice, a cozilor la pâine, a lipsurilor de orice fel.

Primul centru universitar în care s-au făcut epurări masive a fost Iașiul. Pentru că Iașiul avea cei mai mulți intelectuali care scriau și gândeau împotriva comuniștilor atunci. Faptul că niște oameni mișto au murit pentru c-au crezut că libertatea de gândire mai era o opțiune e chiar trist. Probabil nu toți părinții, bunicii și străbunicii știau asta. Și dacă știau și erau încă fericiți sau dacă știu și-ar mai fi fericiți înapoi, atunci asta e și mai trist.
Ungurii, frați de-ai noștri pe care-i înjurăm cu patos, au murit în dimineața revoluției ungare, când armatele sovietice au intrat în Ungaria și i-au văzut pe oameni că scot capul la geam să vadă ce se întâmplă. Că nu știau săracii cine-a venit. Că credeau că dacă ei zic că nu mai suportă și fac o revoluție pașnică, comuniștii zic și ei, bine, frați, vă lăsăm acum.
Propaganda comunistă din Scânteia scria atât de urât și atât de fals, și totuși atât de convingător despre niște personaje faine ale țării ca fiind cei care trebuie să dispară, încât românii chiar credeau că niște oameni faini trebuie să moară. Pentru că dacă comunismul începea de undeva controlul, o făcea prin propagandă. Și dacă oamenii învățau să facă ceva atunci, învățau să se obișnuiască cu răul. Și dacă oamenii învață să se obișnuiască, atunci greu mai scoți ceva din oasele lor de bătrâni. Comunismul gen.

Și poate nu cădeau blocurile la cutremur atunci, era învățământul mai bine organizat, rezistau florile mai mult în grădinile publice, muncea toată lumea în fabrici și uzine, nu apăreau gropi în străzi, umblau câinii cu covrigi în coadă, dar pentru cine și pentru ce?
Dar de ce să fim oameni care se obișnuiesc într-o stare de opresiune, când putem să fim oameni care obișnuiesc să ajungă la un job pe care-l vor, să stea într-un bloc care nu cade la cutremur, să nu fugă toată viața după covrigii din cozile câinilor, și care vin acasă să scrie liber, să gândească liber, să fumeze o țigară liber, să trăiască liber și să nu se gândească că azi, cei 10 colegi au dispărut și nimeni nu știe unde.

Hai să nu mai.

Dobrogea, locul ăsta de vacanță

aici e o cetate romană pe care oamenii vin s-o vadă, dar n-o văd.

Am ajuns, în calitate de student umil și supus al Facultății de Istorie, în Dobrogea, respectiv Tulcea, respectiv Slava Rusă, respectiv Cetatea Ibida care, apropo, e foarte mare și probabil foarte frumoasă, dar, pentru un vizitator, e și foarte dezamăgitoare, pentru că bună parte din ea încă e sub pământ. Revenind. N-am ajuns în vacanță, am ajuns în satul ăsta dobrogean și uitat de lume pentru o practică arheologică aka datul la lopată în căutarea istoriilor îngropate, uitate și fabuloase. Pentru cei cu spirit de aventură dezvoltat, care s-au plictisit de confortul aparatelor din sala de sport și sunt în căutarea unor senzații tari și-a unor mușchi bine făcuți, șantierul arheologic e în căutare de și primește cu mare drag oameni noi. Nu vă trebuie decât voință și puterea de a vă trezi zilnic la 6. În rest, datul la lopată și aruncatul târnăcopului în pământ sunt în sângele nostru, nu-i problemă. Mai ales că, după muncă vine și vacanța, vacanță pe care locul ăsta te face s-o numești  mai mult izolare. Dar e bine.

E o liniște din asta profundă și permanentă, pe care o caută artiștii când devin foarte neînțeleși și vor să scrie, să picteze, să facă artă, să revoluționeze, dar nu mai pot. Așa că fug să caute o liniște din asta profundă și permanentă. Sau anxioșii când vor o pauză de la atât de multă lume. Sau, cine știe, vreun păcătos mic care vrea să se reculeagă. Ca o Indie cu vaci sfinte sau așa. Sălbăticia din Dobrogea e locul. Dimineața, când e foarte frig, nu se aud decât păsări. Seara, când e foarte frig, nu se aud decât broaște și greieri. Șerpii îs silențioși și tre să înveți să-i pășești, ca să nu te calce și ei pe tine. Din ce-am văzut eu, se rezumă doar la șoareci. Ziua, când e foarte, foarte cald, nu se aude nimic. Uneori, ultima casă din Slava Rusă punea manele, pentru că manelele erau forța. Dar asta se întâmpla ocazional, pentru că în rest ai fi zis că toate casele alea frumoase și haios colorate sunt de formă.

Deși ai crede că o populație formată din lipoveni e ceva zgomotos și periculos, de care tre să te temi. Dar hei, pentru că tinerii cred că țara asta nu mai e a tinerilor, oamenii îs, în majoritate, bătrâni, super veseli și super primitori, și încearcă numai, ca nou venit ce ești, să te simți minunat. Ca niște borcane cu miere. Iar asta vine din faptul că nu văd des alți oameni. Prima mea interacțiune a început cu *ne pare bine c-ați venit, c-așa mai vedem și noi lumea*. Ceea ce e foarte trist pentru ei și foarte liniștitor pentru turist, pentru că primirea lor, satul lor, gazda lor, mâncarea lor pentru tine.

Și satul e el izolat, dar mâncarea și dulciurile lipovencelor sunt delicioase. Pe principiul lipovencelor, grasă și frumoasă, e o zonă în care se mănâncă bine. Probabil singurul loc unde borșul are 150 de variante și se mănâncă la absolut fiecare masă, dar totul e delicios. De altfel, femeile îs baza muncii, bărbații îs suportul sticlelor de bere. Da, se bea, dar nu spirt pe pâine. Da, e bine să nu te pui cu un sătean amețit care se crede stăpân pe el și pe satul lui, dar percepția asta cu lipovenii înrăiți, cu care am plecat și eu, nu e chiar pe bune.

În rest. Dacă vrei istorie, știu că sunt mai multe cetăți, Histria e chiar superbă, iar la Ibida sunt niște morminte antice descoperite și încă protejate. Dacă vrei religie, știu că sunt câteva mănăstiri. Dacă vrei mare, e ușor să dai repede o fugă la mare. Dacă vrei civilizație, e ușor să iei o mașină și să ieși la civilizație, pentru că fiecare sat are o stație obscură cu un program pe care e ok să-l știi dinainte. Dacă nu vrei civilizație, ai atâția munți, și-atâtea păduri în jur, și-un aer ușor respirabil.
E de preferat să ai o trusă de prim ajutor personală, în caz că ceva, pentru că-s niște sate în care noțiunea de farmacie e destul de neinteresantă pentru oameni. E de preferat să pleci cu bani de rezervă. Și e de preferat să eviți zona, dacă ești o panseluță exagerată, că nu e chiar luxul all inclusive al turcilor. E multă natură și e minunat așa.

                 

5 lucruri mai grele după BAC

Aparent, iar e perioada aia din an în care toată lumea se isterizează pe chestia asta.
Mă enervează ăștia cu BAC-ul, că nu înțeleg că nu-i o dramă, și pe ăștia cu BAC-ul sigur îi enervez eu, pentru că și lor li se pare că dacă nu mai e BAC, nu mai e nicio dramă. Dar hei, chiar asta e chestia. Nu e un mit. Examenul din liceu chiar nu-i o dramă. Drama începe fix după. Serios, dramă. La modul că o să-ți dorești să fii în liceu și să dai examenul ăla în mod repetat, doar ca să nu cunoști cum e lumea de fapt, pentru că lumea ta înseamnă grătar cald și salată cu două lingurițe de sare, așa cum îți place, bani de buzunar, pisi, prieteni și somn infinit. Dar n-o să mai fie.
Uite, ca să vezi, pe 9 iunie, din una dintre sălile facultății de istorie, niște zeci de elevi ieșeau cu lacrimi în ochi, vene umflate și roșii la față de la un examen oral. A fost cea mai grea zi a noastră din tot anul. A fost ca la tăiere. A fost ziua în care... Dar s-o luăm cu începutul.

BAC-ul e numai așa, o apă de ploaie, care să te ude oleacă și să poți intra în viață puțin, puțin obișnuit cu ce cascadă te așteaptă. Să nu fii total nepregătit. Pentru că o să fie o cascadă de lucruri răhăcioase din care n-o să poți să mai ieși, care-o să-ți mănânce viața și pe care n-o să știi cum să le gestionezi foarte bine. Adică o să bâjbâi. Lucruri gen.

1. Chirii, gazde, facturi sau cămin
Căminul a fost pentru mine cea mai urâtă experiență din ultimii 5 ani, fără niciun pic de exagerare și recomand mai bine locuitul într-o casă de carton sau, și mai bine, într-un cort aproape de facultate. Pentru că condițiile mizerabile ar fi aceleași, ba chiar la cutie n-ar fi așa miros, ba chiar la cutie n-ai călca în gunoaiele altora, ba chiar la cutie ai sta singur. Și căminul te învață că singurătatea, așa cum o grămadă de artiști filozofi (care nici măcar n-au stat la cămin), au zis, e ceva neprețuit. Oh, da.
Dar ok, poți să vii la cămin și să te îmbolnăvești de nervi sau de infecții sau de crize interioare violente, și să trăiești cu asta pe conștiință, știind foarte bine că tu ai plătit ca să treci prin așa ceva.
E regretul meu maxim din studenție și mă bazez pe karmă în ceea ce privește oamenii cu care-am trăit (cu greu trăit).

În rest, da. O să-ți urăști proprietarul doar pentru că vine să ridice chiria, să verifice dac-ai dus gunoiul și să vadă dacă miroși a bere sau dacă ți-ai făcut patul. O să urăști să mergi la facturi, pentru că o să fie jenant la facturi. Și-o să urăști toate chestiile astea în general pentru că presupun să ai grijă cât consumi și să dai bani. Și la bani ajungem acum.

2. N-o să ai bani
Nu sunt un copil din părinți bogați, așa c-o să mă rezum la restul copiilor care nu sunt din părinți bogați. Banii vor fi povara sufletului. O să te reîntorci în perioada copilăriei, când te opreai la vitrine cu maimuțoaie și rămâneai cu privirea. N-o să ai bani, pentru că n-o să ai job, iar ăia pe care o să-i ai, o să ajungă la chirii, facturi, mâncare, bere și tot felul de porcărioare din gaura neagră a porcărioarelor. Și chiar dacă o să ai bani, gaura aia neagră cu lucruri pe care le vrei ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți la limită chinul, ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți cu succes chinul, în gaura aia se vor duce toți banii tăi. Apa cu vitamine la 5 lei. N-are nimeni nevoie de apă cu vitamine la 5 lei. Dar o să dai banii pe așa ceva, pentru că pe 9 iunie o să ieși și tu cu lacrimi de la un examen oral. Și-apoi n-o să mai ai bani. Și viața o să fie din nou un chin.

Știi cum se recunosc studenții în supermarket? După fețe și după cât calculează cumpărăturile pe telefonul ăla pe care nu-l vor schimba în următorii 10 ani. Și asta o să te apese câțiva ani, până la un job.

3. Sesiune
Hah. Aici e cu dus și întors. Pentru că facultăți diferite și nivel diferit, deci sesiuni diferite la nivel diferit, oricât de nesimțit ar suna asta și oricât de bine ajungem sau nu. Dar pentru că sunt un copil la Istorie, o să mă rezum la restul copiilor care vor da la facultăți pe bune. Cred că undeva mai sus ca nivel de învățare sunt astea de științe exacte și astea gen medicină și drept. Cred că mai jos sunt facultățile la care n-ai dreptul să te plângi și la care sesiunea are examene unde punctajul începe de la 4, gen Sociologie. Hai să nu.

Revenind. Sesiunea. Ca putere de acumulare, sesiunea e perioada din an care te aduce la nivelul la care ești nevoit să știi o carte de 500 de pagini în 3 zile și 3 nopți. Pentru un singur examen, dar tu o să ai 5 sau 6 sau 8 într-o săptămână. BAC-ul e apa de ploaie. BAC-ul nu te apasă pe spate așa cum te apasă cursurile, seminariile și cărțile pe care le ai de pregătit în câteva zile. BAC-ul se înmulțește cu 5 sau 6 sau 8 acum. E un sistem idiot. Cel mai idiot. Când profesorii îți vor povesti, nu vor uita niciodată să menționeze cât de idiot e. Dar tu o să te supui ca un copil harnic.
Ca somn, nu dormi. Ca supraviețuire, ori exces de cafea, ori exces de mâncare. Ca trăire, ai toate trăirile pe care le poate avea un om înr-un an, doar că tu le ai într-o săptămână. Farmecul sesiunii e că oricât ai avea impresia că n-o să reușești, o să reușești. O să bagi în tine râuri de teorie și n-o să știi cum s-a întâmplat asta.
(sigur, până să bagi râurile alea în tine, o să încerci să faci toate lucrurile pe care nu le-ai face într-o sesiune. să coși haine sau așa ceva. pentru că e greu, bă. o să ajungi să nu te culci seara, pentru că știi că mâine e încă o zi de sesiune și nu vrei să te trezești.)

4. Fără mami și tati
Fără mami și tati înseamnă că ești singur, și pentru copiii dependenți de mami și tati, o să fie nasol. Mai nasol decât BAC-ul.
Fără mami și tati și bani e și mai nasol. O să descoperi cum pâinea goală chiar e delicioasă și-o să știi să gătești cartofi în 150 de feluri. Serios. Într-o zi, casierii de la supermarket vor ști ce vrei să cumperi numai văzându-ți fața. Adică cartofi.

5. Ești un adult și ți se cere un comportament de adult
Cred că toate cursurile de introducere au fost despre cum acum suntem adulți și trebuie să ne comportăm sau să gândim sau să vorbim ca niște adulți. Ca niște mici Cenușărese care se schimbă la 12 noaptea.
N-o să accepte profii din alea cu mi-a mâncat câinele tema, n-o să accepte proprietarul că nu ți-au băgat ai tăi banii încă, că mor și ei de foame, n-o să-l mai ierți pe pisi numai cu o floare, n-o să mai poți să oprești alarma în fiecare dimineață, n-o să mai poți să ieși mereu afară în pijamale, prostii din astea.
Secretul e ori bula de nesimțire, ori morcovul în fund. O să te obișnuiești.

Dar e ok, mai e puțin timp să ne bucurăm de BAC.

Fetele poartă roz și băieții albastru

Uite aproape dialogul ăsta care s-a întâmplat în zilele noastre.

-Ce e, fată sau băiat?
-Fată.
-Păi și tu nu știi că la fată se ia cu roz? Trebuia să iei pantaloni roz, dacă tot.
*fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet.* ca atunci când se întâmplă ceva care te șochează atât de mult, încât *fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet*
-Ce te uiți așa? Fată roz, băiat albastru. Nu tre să crezi tu, nu sunt prostii. Nu vezi și pe stradă că fetele poartă roz, băieții albastru? De mici. Nu e vorba de ce crezi tu. Așa stă treaba.

Dar hei, să crești un copil după reguli pe care el nu le cunoaște deloc, deci n-are cum să fie de acord cu ele sau nu, și pe care le-ai văzut la alți oameni pe stradă, e ca și cum ți-ai dorit de mult să faci un robot pătrățos din lego să prindă viață și acum ai găsit ocazia perfectă. Un copil fără putere de decizie. La fel ca restul, dar să fie și cumva mai bun. Un lego nu știe ce se întâmplă cu el. Ce bine. Și ce nasol că un copil poate să știe, dar îl modelezi tu încă de pe vremea când n-are cum să folosească asta, ca să nu cumva să pară defect și să poarte albastru cu Superman. Să faci copii și să-i crești după cum i-au crescut ceilalți oameni cu copii. E ca și cum îi tai de la rădăcinile lor de plăntuțe cu viață în creștere. E ca atunci când bagi în apa plăntuțelor tale niște chimicale, că vrei tu să crească mai mult pe partea dreaptă decât pe partea stângă.

Serios, chiar asta se întâmplă. Copiii chiar cresc după cum îi influențezi tu cu modul tău de viață și de gândire și, când pleacă prima dată de acasă, când ies prima dată la groapa cu nisip, când fac pișu pe ei, când își aleg prima dată oamenii cu care vor face pișu în grup, când încep să facă toate lucrurile pe care le fac, le vor face cu influențele de la mama și de la tata care le-a zis aia și cealaltă. De aia influențele de la mama și de la tata nu trebuie să fie și de la restul oamenilor cu copii de pe stradă. Poate ăia nu știu nimic și sunt foarte proști. Poate fac parte din ceva foarte dubios din care tu n-ai avea cum să faci parte vreodată. Poate sunt cu adevărat nasoli. De ce să creștem toți așa?

În ordinea asta de idei, a avut și maică-mea niște tentative. Se juca cu personalitatea mea neformată cum mă jucam eu cu nervii ei, când purtam tricouri cu mașini în loc de săndăluțe albe. M-a trecut pe rochii după ce m-a tuns cheală, pe sandale după adidași, și pe pantaloni după fuste. Dar apoi și-a dat seama că nu mai merge și că e personalitatea mea pe care trebuie să mi-o formez și cu care să mă joc cum am eu chef. Și iată, astăzi pot să fiu o boschetară tunsă cu 3 de la mașina de tuns sau pot să fiu o tipă fancy în rochițe de fete tunsă cu 3 de la mașina de tuns.
Nu arăt la fel de drăgălaș ca atunci, dar sunt sigur un om mai mișto. Și a fost minunat că nu a trebuit să dorm pe preș când am descoperit că mașina de tuns nu e doar pentru bărbați, cum vor să creadă toate frizerițele proaste, și când am descoperit că o culoare nu e pentru un sex, cum își impun mințile de cal să creadă. Că, ce să vezi, am fost un copil care însemna mai mult decât o rochie. Și sigur toți copiii înseamnă mai mult de atât.

Plus că hainele roz sunt mai scumpe, se murdăresc mai repede și dau ideea asta de panseluțe vulnerabile, și gingașe, și delicate. Cine pana mea mai vrea să pară panseluță gingașă, și vulnerabilă, și delicată acum.

Sfaturile astea pentru liceu. Ediția de lux

 

alte ilustrații frumoase aici-click.

Gurul din mine s-a întors cu sfaturi pentru supraviețuit în liceu, care merg bine și după ce termini. Aș fi ignorat subiectul ăsta. Dar hei, o ilustrație am văzut și un moment de oarecum nostalgie apăru. N-ai cum să nu-ți aduci aminte cum ai devenit alt om după generală. Cum n-aveai niciodată pix, dar mereu o țigară pentru colegii tăi care fumau și n-aveau țigări, că știau că ai tu.


Nu m-aș întoarce în liceu decât dacă aș fi plătită bine și-ar trebui să fac ceva interesant, nu să frec menta în bancă, așteptând să văd dacă are proful chef sau nu de oră. Iar asta e imposibil, deci nu m-aș întoarce. E de căcat, sistemul e unul atât de prost și inutil, profii sunt învechiți, o grămadă de colegi nasoli care trec prin pubertate, deci dublu nasoli ca oameni, și, cel mai important, scopul pentru care te duci acolo, adică să te învețe, și să te pregătească, și să facă din tine un genial cu o viitoare viață bună, nu e. Scopul ăsta se pierde pe drum și se transformă în linguri uriașe de lucruri teoretice băgate forțat pe gât.

Trecând peste astea, uneori am momente de nostalgie. Pentru viitorii copii din viața mea, ai mei, ai prietenilor, ai internetului, ai tuturor, care merg în prima zi de liceu și sunt pierduți în spațiu, uite aceste învățăminte.

1. Dă mâna cu dracul până treci puntea
E cel mai important sfat pe care l-am reținut încă din generală. Fără el, ar fi fost mai rău decât a fost. Asta nu înseamnă că pupam profii în fund. Să pupi profii în fund e ceva oribil și tu ești nasol dacă faci asta.
Să dai mâna cu dracul însemna să fii ăla cuminte și în banca lui, care nu e chiar prost și pe care nu poți să-l dai afară de la oră, că e un elev bun, știe toată lumea asta. Nu face balamuc, nu strică, nu deranjează, știe și ceva teorie, nimerește să facă și-un exercițiu la mate. Ca un schimb. Eu, elev, îți respect ora și mă pregătesc la notă (discutabil), tu, profesor, ții cont de asta. Am dus-o așa toți cei 12 ani de școală. A fost bine.

Puteam să râd 15 minute pe ceas în orele de fizică, și profa să se facă că nu vedea. Pentru că nu mă interesa fizica aproape deloc, dar știa că ori încercam când era nevoie, ori nu-i deranjam ora. Prin a12a aveam deja puterea să vorbesc în timpul orei de istorie. Ăsta era apogeul într-o clasă în care primeai 3 pentru șușoteli. Am manipulat profele de franceză până în faza în care refuzam o zi de ascultare, pentru că știau că sunt unul din cei maxim 8 copii cu care puteau face franceză. Până și profii de mate evitau să râdă de mine atât de mult cum făceau cu alții. Anarhie.

Soartă pe care le-o doresc și altor copii întregi la minte, măcar ca impresie.

2. Protejează-te
Bă, asta cu protejatul e pe 2, putea să fie și pe 1, pentru că educația sexuală e importantă și totuși nu există în școli, când școlile sunt așa-zisele locuri care te formează. Sigur, te formează legat doar de anumite aspecte. Că la ce neam de pudici suntem, care cred în Moș Crăciun și berze cu scutec în cioc, și la ce fel râd băieții când aud de ciclu, educația sexuală e o ciumă. Mă rog.
Ideea e să te protejezi. Cel puțin până ajungi în faza de relații serioase sau în care amândoi sunteți controlați și vreți o familie mare și frumoasă. Să citești, să cauți singur, să afli, să știi cum stă treaba și să te protejezi. O boală din asta dubioasă nu e ceva de trăit în viață. Și n-ai tu puterea să crești un copil în super tinerețe, 16 ani, nebun, fără bani. Lasă. Să-l crească alții e aiurea, așa că mai bine deloc.
Și serios, orice tip care refuză un prezervativ sau n-are mereu unul la el sau te pune doar pe tine să pastile, nu merită timpul și implicarea.

3. Nu fi cool, pentru că par și alții cool
Liceul e un loc în care e nevoie să te integrezi, cum e lumea, în general, pentru că altfel va fi trist. Dar nu tre să faci orice ca să te primească unii pe lângă ei. Toți oamenii care par mișto, nu sunt chiar atât de mișto, iar toate lucrurile mișto pe care vrei să le faci acum, nu vor mai fi mișto sau sunt deja nasoale. Vezi fumatul sau nuștiuce haine pe care le adopți. Clișeu, dar nu ești mișto, ești nasol că te dai ce nu ești, și mai depui și efort, bani sau timp pentru asta.
Probabil că dacă tre să te schimbi pentru ei, sunt niște oameni răhăcioși. Chiar n-o să-i mai pese nimănui când terminați. Sunt anii ăia în care crești, și descoperi, și te definești, cum ai crescut și te-ai lăsat de lapte la țâță. Concentrează-te de asta, și-o să ai tot timpul după să fii cool. Tot timpul, adică atunci când n-o să mai pari un pubert jenibil.

(se înțelege că eu am fost aproape anonimă și că nu ieșeam la fumat în fața liceului. dar viața nu s-a terminat acolo. vor apărea apoi oameni care te vor crede mișto fără să fi încercat să pari așa. pe bune)

4. Relațiile nu tre să fie centrul universului tău
Nici măcar nu știi ce e o relație cu adevărat. Gândul de bază legat de relațiile din liceu e că n-ai nicio garanție că vor rămâne și după. Al doilea gând de bază e că n-ai nicio garanție c-o să-ți mai placă de omul ăla și după. Și al treilea gând de bază e că lumea, oamenii, persoana ta nu se învârt în jurul lui sau ei, și că în afara relației tale, mai ai și 5 poezii de analizat la română, câțiva prieteni și nevoie de timp pentru tine. Nu tre să te legi de pisi ca cleiul ăla de copac, și-apoi să suferi 2 ani după despărțire. Am fost acolo și ce treabă nasoală e.
În rest, fiecare cum se descurcă și cât de frumos poate să trăiască îndrăgostelile, și fluturii, și crizele de liceu. Dar sinuciderea, copii, nu e o soluție. Viața nu se termină nici la o relație. Viața nu se termină în liceu. Mai încolo, orice e posibil. Dar nu în liceu.

5. Nu-ți pune profii în cap. Sau gardianul școlii. Sau ce oameni mai întâlnești
Pentru că, cine știe, o să vină o zi când ai nevoie de ceva de la ei și nu te vor ajuta. Sau calmul e o metodă mult mai ok, pur și simplu. Aerele alea de macho dur se termină undeva prin primele zile de a9a, preferabil. Așa că vezi 1.

6. Dar nu fi prostul satului
Poate în a9a și a10a mai ai încă gura închisă ca să nu primești un 3. Dar apar apoi cazuri în care nu poți să taci, că te calcă în picioare și n-au voie, și nici nu poți să sari cu palma la ei. Așa că vezi 1 iar, dar puțin mai autoritar. Cam cum vorbesc oamenii cu convingere când sunt convinși de ce zic.
Cazuri gen elevi pletoși care, la vocea autoritară a directorului, erau tunși aproape de zero. Cum mi s-au pus note aiurea și cum se pun note pe ochi frumoși. Cum mi se dicta ca la dictare ce culori să bag în propriul atestat. Cum urlă morcoviții ăia de la secretariate că-i stresezi, deși nu le ceri decât să-și facă munca. Cum te caută poliția prin baruri, c-ai plecat de la o oră (ce pana mea?). Cum insistă un prof pe decolteul tău. Și alte o grămadă de lucruri de interior, pe care sigur le are fiecare liceu și toată lumea se face că nu sunt.

7. Trage apa și spală-te pe mâini.

8. Nu te stresa prea mult, că ai nevoie de nervi mai încolo
Eu sunt un om stresat din naștere. Rare momentele în care capul meu e liniștit, dar dacă știam ce căcat e după liceu și ce fel râde viața de noi, îl linișteam forțat atunci, că mare lucru palpitant în afară de problemele imposibile la mate și termenii din chimie, nu se întâmplă. E mai simplu decât pare. Stai acasă, te țin ai tăi, ieși la bere cu toată gașca, că e toată gașca lângă tine, ia uite, maică-ta ți-a făcut și mâncare caldă, n-ai cum să pici la taxă de la buget, n-ai un șef care te apasă în spate, n-ai de întreținut pe alții, nu numeri zilele până la salariu, n-ai o agendă specială pentru calculat cheltuieli, n-ai cheltuieli. Dar încă te plângi după 3 săptămâni c-a început școala. Ăsta e un moft. Și ești enervant.

9. Nu te mai căca pe tine
Vai, ce rebeli eram când refuzam să purtăm uniforma și cravata și așteptam să ne-arunce alți colegi o cravată pe geam, ca să putem intra în liceu, ce super, îți dai seama ce comunist e ăla că ne pune să purtăm un sacou. Vai, hai să fumăm în clasă și să ardem băncile, oh doamne, și să punem manele, ca să moară ceilalți colegi mai mișto și cu gusturi mai bune, și să lipim absorbante pe uși, să umflăm prezervative, o m g. Hai să întârziem, să fim depresivi, să plângem că ne-a lăsat pisi și să monopolizăm toată ora de română, să trecem pe roșu, să aruncăm cu banane, să zicem că ce părinți proști aveam, că ne dau doar 3 lei pe  zi, hai să ne căcăm pe noi în grup, de ce nu?
Pe bune, nu e haios. O să-ți fie rușine după.

10. Învață tot ce poți să înveți la ore sau în afara lor, pentru că acum poți să acumulezi multă informație, ca un tânăr în floare ce ești, și pentru că îți vei dori ca atunci când o să faci 25 de ani sau așa, să poți purta o discuție coerentă care nu se rezumă la ce mișto era să dormi în ora de română.

În rest, din alea clasice cu trăiește clipa și bucură-te cât mai poți.
Și crecă gata.

Astenie, Haruki Murakami, nemurirea sufletului

Un prieten de-al meu care împlinea 27 de ani, îmi povestea fix în ziua aia cât de albastru se simte, cât de bătrân e și cât de dezamăgit în punctul ăla al vieții lui. 27 mi se pare destul, în condițiile în care eu nici măcar nu mă văd făcând ceva concret atunci. Și cred că dezamăgirea  la cu cât mai mulți ani ai e o senzație groaznică. Nu te aștepți să fii dezamăgit, te aștepți să fii împlinit. Așa că cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost să ne zicem că ce minunați suntem și că totul o să fie sigur mai bine. După 4 luni, așteptăm încă să fie sigur mai bine. Căci unul dintre noi suferă de iubiri și relații complicate, iar altul, adică eu, sufăr de faptul că plec pentru a suta oară departe de patul meu de-acasă, unde nu e nevoie să mă obișnuiesc cu nimic, că le știu deja pe toate și sunt un om comod care nu vrea să se obișnuiască mereu și mereu cu lucruri. De altfel, obișnuința e răhăcioasă.

Masochistă și astenică fiind uneori, mă afund mai mult în pat cu gândul că nici nu știi cum faci 27 și te trezești bătrân, dezamăgit și cu mai puține lucruri realizabile.

Dar apoi, un fost coleg de muncă mi-a oferit o scenă de-asta profundă, meditativă și plină de pozitivism asupra vieții, cum numai americanilor le place să bage în filme, ca să te facă să plângi și să le dai 5 steluțe din 5. Lor, numai lor.
Bătrân, grizonat și puțin cocoșat, în timp ce-și rula tutunul în foiță și ne miram amândoi ce soare nici prea cald, nici prea cu dinți e în iulie, îmi zice că dacă n-ar fi fost mulțumit de viața lui la 50 de ani pe care-i are, ar fi înnebunit. Și c-o să înnebunesc și eu dacă continui să mă irosesc în rahaturi și să-mi pierd tinerețea. Sigur, să fac toate lucrurile pe care simt să le fac, ca o tânără în floarea vieții ce sunt, dar să nu le fac ca și cum aș fi scăpat de la zoo. Să nu-mi pierd tinerețea, să fac cumpătat, să trec peste, să trăiesc. Și s-ajung apoi să fiu veche și bătrână, dar să-mi placă viața mea și să-mi placă de mine, așa cum îi plac lui mașinile vintage și familia minunată pe care-o are în fiecare zi acasă. Sau așa cum se place el pe el la 50.

Era ca o carte din aia motivațională, atât că colegul meu chiar părea că le zice pe bune.
Sunt niște siropoșenii, dar faptul că nu eram într-un film american și-n fiecare dimineață de muncă eram mai fără viață decât el, le face să pară credibile.
5 steluțe din 5. Profit de pozitivismul ăsta zaharos de fiecare dată când mă afund mai mult în pat.

Și Murakami, că e sufletul meu.

''Tu trebuie să dansezi cât ține muzica. Pricepi ce-ți spun? Dansează mai departe, fără să te oprești. Nu te întreba de ce, nu te gândi ce sens are. Dacă începi să te gândești la lucrurile astea, ți se opresc picioarele. O dată oprite [...] legăturile tale se vor destrăma complet. Se vor pierde pentru totdeauna.
Trebuie doar să dansezi [...]. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.''

Vama Veche din 2015

În 2013 am zis că nu mai merg. A fost și-atunci destul de palpitant într-un sens urât, așa c-am zis mai bine să nu mai. Dar hei, e aproape singurul loc la mare unde mai pot merge și unde cred că e ceva altfel. Foooarte puțin. Așa că din curiozitatea care a omorât pisica, am ajuns din nou în Vamă ca să văd marea și ca să văd ce mai e și ce nu mai e. Eram optimistă, serios. Și-a fost o gură de aer foarte mișto, e clar în top 3, dar nu pentru c-ar fi rămas Vama specială. Pe principiul nimic nu se pierde, totul se transformă, locul ăla se schimbă cu fiecare 3 luni de vară și asta e numai din cauza oamenilor. Tipuri noi, planuri noi, stațiuni noi, peisaje noi.
Și pentru că e 2015 și unii simt nevoia să nu mai trăiască ca-n anii 80.

Uite ce mai e și ce nu.

Marea. Marea e tot acolo, neschimbată, tot caldă, tot curățică (mai curată decât arată la știri), calmantă, relaxantă, în valuri, albastră, minunată, zen, cum o vrei. Și soarele ca să te prăjească. Și puțin de briză cu miros de alge, ca să știi că ești acolo. Focurile pe plajă, scoicile în nisip și puii de meduză în apă.
Și restul e vizibil schimbat.

Plaja aia rebelă, sălbatică, pustie, liberă pe care să dormi dimineața, mai e așa într-o măsură mică. O confuzie te lovește în cap, că te uiți și n-ai unde să-ți pui pătura. Tre să mergi undeva spre capăt, unde se termină băieții care te întreabă dacă vrei un șezlong, și undeva spre capătul opus, la nudiști. Între astea două, e o mare adunătură de nisip formată din alte 50 adunături de nisip mai mici, care se cheamă plaje private și au program, șezlong pe 10 culori, și alte fițoșenii de-astea. Chiar era nevoie de atâtea, ca să nu te mai întorci acasă cu nisip în fund și să te iriți grav. De ce pana mea ai vrea să te întorci cu nisip de la mare sau să stai trântit direct pe jos. Nu mai sunt vremurile alea.
Îs așa de multe, încât nu vezi marea-n față, dar presupun că oamenii nu se mai duc la mare pentru mare și pentru pătură pe nisip sau cort pe timp de noapte. Da, e interzis să-ți pui cortul pe plajele private. Nu sună asta dubios? Campare interzisă în Vamă?

Muzică bună la Expirat și Goblin, dar prinzi câteva ore dimineața, și-apoi abia când vine noaptea. În rest, un bumți bumți oribil de zici că li s-au stricat boxele. De altfel, muzica a evoluat atât de mult, încât niște manele de jale se-aud din mașini parcate pe trotuare, în caz că ți se face dor de vreo manea și-ai auzit prea mult Pink Floyd sau te-a părăsit pisi în Vamă și n-ai pe ce plânge.
Că tot veni vorba, sunt mai multe mașini decât poate să facă față locul ăla, și niște oameni care sunt acolo dintr-o greșeală. Tot felul de pipițe care nu vor să-și strice hainele și se uită  scârbos cum ți-ai stricat tu încă o pereche de teneși. Tot felul de țărănoi cu glume proaste de Mamaia, care uită că sunt într-un loc în care oamenii nu arată pe gustul lor.
E sufocant și plin și te întrebi de unde descoperă atâția dubioși locul ăsta și de ce.
2 jandarmi umblă în fiecare seară să facă ordinea în caz de bătaie între tabere. Haha.

Prețuri mari, mâncare scumpă, berea 10 lei, iaurtul 4 lei, cazare la suprapreț, totul e scump (fără campinguri, campingurile sunt mișto și ieftine). Niște baruri noi cu nume fancy, niște hoteluri urâte, niște pensiuni de fiță, care se vor a fi acolo pentru hipioții cu bani. Hipioții cu bani. Toate pline. Dar măcar acum nu mai poate nimeni să zică că Vama e locul boschetarilor săraci. Că nu mai e și că-ți trebuie bani dacă te duci să stai. Sau oameni care plătesc pentru tine, în cazul meu și-al altora care țin minte prost că Vama e ieftină.

Sunt mai mulți nudiști. Mai puțini chitariști. Mai puțini milogi. Mai puțini agresivi. Mai puțini rebeli din ăștia care nu mai știu de capul lor de la băutură. Mai mulți care n-au venit să se facă praf și cu care poți să povestești. Mai fancy tipele, mai calmi tipii. Mai puțini rockeri. Mai mulți hipsteri. Aceiași oameni ai Vămii care-s acolo din iarnă până-n vară și n-au niciun ban, dar trăiesc din țigările și berea altora și-s fericiți. Majoritatea sociabili, majoritatea mișto, majoritatea mai mulți decât ăia nasoli, încă, și asta-i bine.
Mai puțin din imaginea aia clasică cu locul drogaților și boschetarilor.
Și dacă nu te-apuci să sapi de nebun după ace, n-o să le găsești. Nu mergi pe-o plajă de ace infectate care-ți intră în talpă, cum mergea isus pe apă, să fim serioși.

Nu mai e la fel cum zic ăia din 90, care mergeau în 90 acolo. Nu mai e la fel nici ca acum 2 ani, măcar. Nu mai e atât de mult loc sub soare, nu mai e aceeași muzică, nu mai e siguranța că cineva n-o să se uite urât pentru că ai șalvari și ești ras pe mijloc, oamenii se uită și te analizează, uneori comentează, nu mai e același farmec și se duce din spirit. Dar atmosfera încă nu e în faza de Mamaia. Și dacă ești cu ăia care trebuie și te obișnuiești cu peisajul, e mai bine ca-n alte părți. Vezi vreo discotecă care se dărâmă sub zgomotul muzicii urâte din Costinești.
În rest, astea veșnice. Cazare pentru sex și orice asemănător, tipi care agață prost, cioburi pe lângă baruri, chiștoace, coșurile de gunoi care încă sunt o problemă, cozi la orice, toalete puține, pișu în mare. Dar tot e bine că avem baldachin.


2 Mai, în schimb, e această oază de liniște absolută în care poți să meditezi la nemurire cât vrei. Se-aude doar marea și uneori vreun pescăruș, plajă curată, prea mică ca să fie transformată în ceva fandosit, fiecare cu cortul lui, pace. Cazare ieftină, condiții bune, stațiune de familiști  în care poți să fugi când vrei să-ți citești cartea sau să-ți bei berea zen. Oameni destul de puțini spre nudiști, o grămadă de copii în rest. Dar nudiștii. Nudiștii se comportă ca și cum tu, acest intrus cu haine, le-ai invadat imperiul și-i faci să se simtă prost când treci pe lângă ei. Tu nu te uiți la ei să-i analizezi, dar ei se uită la tine. Așa că mi-am terminat cartea și m-am întors să rezist eroic la zgomot și să-mi fac povești de zis la 60 de ani.

Criza de la 20 de ani

Ultima mea vacanță a fost în aprilie 2014 sau așa, adică vacanța de paște din a12a. Apoi a început calvarul. O criză continuă de adult în devenire, care trebuie să facă aia, și aia, și aia, fără să existe vreo șansă să se termine în curând. Dar acum o să fug puțin până la mare să-mi liniștesc cei 2 nervi bătrâni și încă în viață, ceea ce e recomandat pentru aproape toți oamenii la 20 de ani. Însă înainte.


Nu înțeleg de ce crizele oamenilor încep abia de la 30 de ani în sus. 40, 50, femeia la 35, bărbatul la 40 și ceva, schimbarea totală a garderobei, mobilei sau regimului alimentar, demisia urmată de înconjurul lumii, pragul de la 80, criza vieții veșnice, criza morții care vine, trezirea la realitate, momentul ăla intens, secunda în care realizezi, nebunii din astea. De ce nu putem să avem fiecare o criză legată de vârsta la care am ajuns? Poate simțim toți nevoia să ne căcăm pe noi cu mici drame, felii seci de pâine cu pateu  și schimbările uriașe care se întâmplă în viețile noastre și ne fac s-o luăm puțin pe câmpii. Poate oamenii care ating criza de 30 sau cei care nu cunosc stresul la 16 simt nevoia să-și aducă aminte sau să vadă cum o să fie la al doilea număr mare din viața lor. Că primul e 18.
Și ăsta e rolul meu aici. Să vă provoc și vouă stres.

1. Aproape toți oamenii sunt săraci la 20 de ani.
Te înțeapă inima de fiecare dată când dai bani. Și nici nu poți să dai bani pe ce-ți vrea sufletul și pofta. Ai altele mai importante acum. Știi senzația de când erai mic și treceai pe lângă vitrine cu maimuțoaie scumpe, iar ai tăi ziceau că altă dată, acum n-avem bani? Ai fi zis ce căcat. Dar nu știai, așa că te resemnai tăcut. Ei bine, o să simți senzația aia din nou. O să fie oribil și-o să începi să oftezi trist. O să crezi că o ții din sărăcie în sărăcie și vei fi nevoit să faci asta toată viața.
Va trece, să fim serioși, toată lumea se descurcă cumva.

2. Aproape toți oamenii beau la 20 de ani.
În principal bere, că asta e baza. Ieftină, multă  și de găsit oriunde. Apoi, în aceeași categorie, pișoarca, vinul și restul băuturilor pe care la fac ai tăi sau bunică-ta la ei acasă. Aici e puțin nasol, că pișoarca (adică rachiu cu gust de spirt la 5 lei) e atât de proastă pe cât e de ieftină. Și vinul, mustul, cornata, căpșunata, alte neamuri sunt la porție și nu chiar atât de ieftine cum este berea. Apoi, cele mai scumpe, de fiță, bune și de care n-o să ai tu parte în perioada asta sunt tăriile, vezi whisky cu gheață sau așa. E bine să te oprești la bere sau vin, serios. E bine să te oprești la o anumită cantitate de bere și vin, ca să n-ajungi să faci lucruri urâte pe care nu le-ai recunoaște treaz. Și ca să nu te distrugi până la criza de 40 de ani, când sigur o să fii în depresie și vei vrea și mai mult vin.
De ce beau oamenii la 20 de ani?
Unii pentru că atât pot și asta vor face toată viața.
Unii pentru că așa e mișto.
Și restul pentru că se întorc la camera de cămin sau la chiria aia împuțită după 3 zile de facultă și 2 de job. Iar berea aia din frigider e numai bună pentru criza mică de adult obosit și sictirit prin care treci.

3. Aproape toți oamenii cresc la 20 de ani.
Vine o zi în viața ta când te trezești dimineață și te lovește revelația asta. Ai crescut puțin și te faci mare și simți așa o senzație dubioasă, parcă se schimbă povestea. E vreme să fii băgat și tu în seamă mai  mult. Mergi pe wc și te gândești lung la asta. Wc-ul oricum va deveni locul tău de tras pe dreapta. În ordinea asta de idei, uite cum o să fie.

Dacă n-ai prieteni, aia e. Îți faci.
Dacă ai prieteni cu care te vezi des, o să vă dați câte-o bere, acum că nu mai aveți prostia de la 14, naivitatea de la 16 și gusturile vechi, în general.
Dacă ai și mai mulți prieteni (și nu trăiți toți în același loc, lucru imposibil), o să te vezi cu ei rar. Pentru că sunteți fiecare în cele 4 colțuri ale țării sau planetei, aveți vieți de oameni la 20 de ani care fac facultăți și merg la job (cel puțin, unii dintre voi), iar trenurile sunt scumpe. Dar vă vedeți și un lucru minunat se va întâmpla.
5 ore de discuții puerile pe care le aveați la 17 ani, discuții de genul ce coșuri are ăla, haha sau ce iubită urâtă are fostul meu, vor fi acum 5 ore de drame în floarea vieții. Ale voastre. N-o să știți care să vorbească primul. Sunteți obosiți, plictisiți, nu mai vreți, relațiile cu pisi merg prost, e nașpa cu banii, ai voștri vă bat la cap când mergeți acasă, aveți nuștiuce boli, colegii sunt nașpa, i-a murit pisica, teoria la facultă e așa grea, pateul pe pâine rezistă.
Și totuși, sunt niște ani așa  mișto, câte experiențe, dar voi așa de bătrâni deja.

Ai aroganțele tale personale. Și asta înseamnă că poate nu mai vrei să arăți ca un boschetar la 15 ani și să ai grijă de tine. Că vrei să-ți selectezi foarte bine oamenii din viața ta după criteriile de-acum, chiar dacă uneori sunt oameni din fosta gașcă. Că nu mai accepți tot felul de rahaturi de la pisi. Că poate te îmbraci altfel, mânci altfel, trăiești altfel, citești altceva, gândești diferit, consideri că vrei să schimbi lucruri și idei la tine, iar asta nu tre să fie treaba oamenilor care hotărăsc să nu depășească faze, dar să comenteze dacă tu o faci.

Dacă nu crești, deci povestea nu se schimbă, aia e. Atât s-a putut.

4. Toți oamenii au wc-ul lor la 20 de ani.
Tocmai ce ziceam, wc-ul va ajunge, pe parcursul anilor, unul dintre prietenii tăi fără viață, ceea ce uneori va fi bine. O să fie acolo în momentele tale critice, de dimineață până noapte, să te sprijine la propriu și la figurat. Cânt te trezești și adormi pe el, când ajungi obosit și nu vrei să te mai ridici, când îți vomiți berea, mâncarea proastă sau aerele, când vrei să citești și n-ai liniște, când vrei să filozofezi și să faci pișu în același timp. Dar, mai ales, când n-ai net pe laptop să vedeți un film, dar are prietena ta un telefon și cică prinde niște semnal fix în baie, fix pe wc, dacă-l ții într-o anumită poziție. Nu pot să pun poza asta minunată din motive de intimitate și chiloți, dar crede-mă, wc-ul merită respectul tău. Pentru că e locul crizelor tale de tot felul.

5. Aproape toți oamenii mâncă pateu, orez, paste, supă și fast-food la 20 de ani.
Dar cam atât. Cam aici se oprește meniul tău zilnic. Evident, cartofii și ouăle sunt acolo mereu, că așa e pur românesc, și de sărbători se adaugă mâncarea de sărbători. Sarmale, bucăți de porc, miel în zeamă și ouă vopsite. Eu nu mânc carne decât dacă e pui, fast food deloc și sarmalele tre să fie cu legume. Așa că se face un an întreg de când am inventat și reinventat rețete cu pui, orez, paste și supe dubioase, iar la gustări pateu seara și zacuscă dimineața. Mereu cu gândul în minte că nu există loc în frigider decât pentru un castronel cât ăla de la câine. Și mereu acoperit, că dacă curge lapte de la colegă-ta. Dac-aș fi știut c-o să fie așa, aș fi inventat rețete înainte să plec de acasă. Am trecut, în schimb, printr-o săptămână în care am mâncat doar pâine cu condimente la cuptor.
Cel mai important e să mânci. Încearcă orice, dar dă-i stomacului tău ceva.

6. Aproape toți oamenii trec prin stări nasoale la 20 de ani.
Foame, jenă, stres, presiune, anxietate, oboseală, extenuare. Există toate motivele din lume pentru fiecare. Nu-ți ajunge mâncarea și n-ai timp să gătești sau poftă să mânci, stai la coadă la poștă cu 10 babe și nu știi cum se plătește o factură, nu faci față ritmului de la facultate, ai un program de căcat, nu ești atât de sociabil cât ți se cere să fii, îți urăști jobul, șefii și rutina, dar hei, te așteaptă o bere rece de băut pe wc acasă. Înainte să cedezi, trebuie să-ți găsești o metodă simplă de relaxare. Dar chiar și ăsta e un stres.

7. Există un final fericit pentru aproape toată lumea. Într-un final.
Toate crizele posibile de la 20 de ani de pe lume te vor lovi peste față chiar înainte să faci 20 de ani și vor râde de tine cum te chinui ca un Sméagol. Râzi, râzi nervos, plângi, plângi înfundat, oftezi, nu te mai trezești când sună alarma, faci o noapte albă de băută, ieși la aer ca să n-o iei rara, ești într-un carusel din ăsta de stări. Dar din când în când o să fie minunat și amuzant și palpitant, pentru că sunt niște ani mișto și n-ai cum să treci prin ei doar leșinat. Și, mai ales, n-ai cum să nu-ți amintești de ei la criza următoare, când o să fii deja antrenat.

Vă las acum să meditați la această perioadă complexă a vieții.

Toate lucrurile la modă în 2015

Cumva, se întâmplă ca o parte din lucrurile astea să le fi trăit deja acum câțiva ani, când nimeni nu credea că ești ok cu ele și toți te trimiteau la colț. Acu' e timpul să le readuci în viața ta, fără să mai simți că ești singur pe lume, căci lumea te va primi în sânul ei.


Blugii rupți
Purtam blugi rupți la 15 ani și oamenii îmi ziceau că m-au mușcat câinii (doar de genunchi, evident) sau c-am mers în 4 labe sau că mi-au mâncat moliile hainele sau că eram o din aia satanistă care ascultă muzică de sataniști. Oamenii se uitau la mine ca la boschetari. Era ceva oarecum neobișnuit să vii așa la școală și profii de matematică s-ar fi luat sigur de tine când te scoteau la tablă. Ai fi fost gluma colegilor tăi de clasă la fiecare oră de matematică, iar asta, în cazul meu, se întâmpla la arte, unde aproape că nu existau limite. Deci era grav. Așa că nu purtai mereu blugi rupți. Și nu rupți oriunde.
Au trecut 5 ani și zici că nu mai există blugi care să nu fie rupți. 9 din 10 oameni au pantalonii tăiați în genunchi, la buzunare, la gleznă, mai sus de gleznă, în față, la spate, găuri mici, găuri mari, ascultă muzică de sataniști, merg în 4 labe și au fiecare o molie periculoasă acasă. 9 din 10 magazine scot colecțiile de blugi gata tăiați. Sigur au un angajat nou pentru care au inventat un job nou și i-au zis tu stai în spate și tai pantalonii ăștia în genunchi cât de inestetic poți. Că dacă mai există oameni care nu vor să fie cool, să-și facă singuri pantaloni netăiați.
Serios, atât de mult ne-a luat ca să nu râdem de găuri în blugi și să fie ceva mișto?

Barba la tipi. Chelia la tipe. Ochelarii de tocilar. Hipsterul
Nu știu despre fete, dar e anul bărboșilor și ăsta nu poate să fie decât un lucru minunat. Am văzut atâția tipi care arătau bine brusc doar pentru că-și creșteau păr pe față, încât mi se pare oribil și nedrept că nu există ceva așa de simplu și pentru mine, care să distragă atenția de la un metru de cearcăne și trei coșuri pe frunte.
Lucru care se întâmpla pe vremea când eram cheală pe partea stângă și oamenii nu înțelegeau de ce mai am păr pe partea dreaptă. Au fost atât de curioși, încât și-au făcut asta-n cap câțiva ani mai încolo. Nu mai e neobișnuit, e fițoșenie în pozele de la concerte.
Și da, când ți-ai pus ochelari prima dată, ai primit toate poreclele din lume despre ochelari. Nimeni nu înțelegea că-ți corectezi un defect de vedere și era de parcă ai fi ieșit în chiloți din casă. Dar hei, pentru că n-ai putut să te răzbuni niciodată, o face moda pentru tine. Doar uită-te la toți oamenii care n-au probleme de vedere, dar poartă niște ochelari cu lentile false ca și cum ar avea. Nu e amuzant că fac lucrul ăla de care râdeau, dar nici măcar nu-l fac de nevoie, ci de imagine?

India. Spiritualitatea. Zeii. Semnele astea

Pe la 17 ani purtam o pereche de cercei cu Om pictat pe ei și singurii oameni care știau ce e Om, de unde e și interpretările pe care le are, erau ăia care citiseră despre și ți-ar fi dat o explicație decentă legată de ce știu ei că e Om. Adică puțini, că e mult de citit. Mai mullt ăștia pe care lumea i-ar fi văzut ca oi negre nonconformiste, de găsesc esența universului într-un sunet cu o explicație mai interesantă decât biblia.
În rest, eram o dubioasă de religie creștin ortodoxă, care purta un semn dubios luat de la alte popoare. Cine știe ce-o însemna și cine știe cu ce oameni umblam de-am aflat de așa ceva.
Găseai pandantive sau de-astea în Vama Veche și ăia care te întrebau ce înseamnă, se uitau cu sprânceana ridicată când le explicai. Acum găsești tricouri cu Om, pantaloni, cearșaf, huse de telefon, rame de ochelari în magazine în care n-ai fi crezut.

Au trecut 3 ani de-atunci, fenomenul ăsta legat de spiritualitate și pace a evoluat, oamenii știu mai mult sau mai puțin să explice ce e aia și de ce adoptă, merg mai mult în India și poartă mai mult șalvari. Dar clar aș fi mișto acum cu cerceii ăia. Asta dacă n-aș avea o hamsa la gât cu care există șanse să mă sufoc noaptea mai mereu. Cât de la modă sunt. Tot din Vamă, că acolo se găsea ușor, tot o dubioșenie din asta pe care nu e neapărat s-o înțelegi, atât timp cât o porți pentru că-ți place, aha. Mâna Fatimei a devenit atât de cool, încât are niște reprezentări care n-au nicio legătură cu ce înseamnă la bază. Niște femei s-au gândit s-o facă din pietre super prețioase și scumpe, că sigur merge la vânzare. Și există tatuaje temporare cu asta, pentru că de ce nu?

Iar al treilea ochi te trimite cu gândul la masonerie (n-are treabă), și dacă nici masoneria nu mai e la modă, atunci ce?

Henna
Poate n-ai apucat să-ți faci un tatuaj temporar cu hamsa, dar nu poți să treci prin vară fără un tatuaj cu henna făcut la prietena ta acasă.

Iarba
Știi oamenii ăia cu șosete cu frunze de marijuana pe ele la vedere? E o modă care nu trece. Totul trece, numai iarba nu. E metoda care nu expiră niciodată. Atenția pe care o primești când iarbă e de neegalat. Singurul om care zice că nu mai face asta e fostul tău care s-a întors după 10 ani și care-ar vrea să pară că s-a schimbat și nu știe cum să-ți arate. Dar ăsta chiar e un ciudat. Cine face așa ceva? Toată lumea mișto e pe iarbă acum. Până și bunică-ta la țară are grijă de plantații de cânepă fără să știi, pentru c-a auzit undeva că are efecte benefice. Nu ești cu adevărat la modă, dacă n-ai pus măcar o poză cu tine când fumai. Și la descriere high-prietenii știu de ce sau ceva de genul ăsta. Râzi așa cu subînțeles când vine vorba de asta, ca să pară că știi cum e. Și te-ai scos, ești direct din 2015.
Pentru cei care nu s-au prins că nu e ok, aici intră și țigările.

Unicornii
Să fim serioși, toată lumea crede în ei. E noua religie, n-ai cum altfel.

Arsenie Boca
Nu știu absolut nimic despre Arsenie Boca și de ce e atât de prezent acum, dar presupun că a fost un preot sau un călugăr care vorbea frumos și oamenilor le-a plăcut de el. Așa cum fac uneori preoții sau călugării. O grămadă de alți oameni vorbesc frumos, dar numai preoții au morminte sfinte. Am înțeles că la al lui se întâmplă lucruri și energii, așa că dacă vreodată o să vreau să fiu la modă cu Arsenie, o să mă rezum la poze cu citate. N-o să fie nevoie, cel mai posibil. Dar tu poți să încerci oricând, poze sunt pentru toată lumea.

Aparatele foto cu film
Pentru unii din noi cu copilărie fericită, aparatele astea erau minunea. Pentru buton, dar mai ales pentru film. Cum desfăceai filmul la geam ca un boem, ca să vezi câte poze-ai stricat și care ți-au ieșit. Îți mâncai unghiile două săptămâni până le scotea ăla calde-n plic. Era mai ceva ca la Crăciun. Cred c-am irosit film aiurea doar pentru că era o chestie mișto de făcut în vacanțe.
Dar hei, apoi au apărut chestiile digitale, și aparatele cu card, și telefoanele și aparatele foto cu film au fost aruncate într-un colț de mobilă. Dac-ai fi mers cu așa ceva prin oraș anii trecuți, cineva ar fi venit să-ți dea bani de un telefon. Acum e fancy. Acum se fac târguri vintage la care vin oameni să cotrobăie după vreun Polaroid nu foarte scump, ca să aibă la ce se uita când îs bătrâni, în caz că le cade curentul.

Probabil va continua.

Tipuri de oameni care empatizează prost

Uite niște exemple reale și minunate despre cum urlă lumea de empatizanți deștepți, atotștiutori, binefăcători, care sunt acolo mereu nu ca să te bată pe-un umăr, ci doar ca să-ți zică că știu și ei cum e. Atâta că unii dintre ei confundă puțin lucrurile.

Oamenii care (cred) că știu cum e să fii cu un tripat.
(wannabe-urile astea care încă au impresia că ești mișto ori pentru că te tripezi, ori pentru că ești cu un tripat. sau un boschet. sau un violent. sau un ratat care pare boem. problema nu e cu ăștia, ci cu wannabe-urile)
Bă, ideea asta nu se compară cu tine când aveai 17 ani puberți și-un iubit pubert care fuma iarbă, sau, mai rău, prostii de-alea de la spice, de te-ai panicat că e un drogat pentru care o să te ia poliția. Că pe ăla nu trebuia să-l ții în picioare oriunde te-ai duce cu el în public, pentru că e un pic pe câmpii acum, merge de zici că primește electroșocuri, și mai are și-un pet de 2l în brațe, băut pe 3 sferturi. Chiar n-ai de unde să știi. Nu te mai căca pe tine.
N-ai urcat niciodată într-un vagon plin cu un tip care abia se ține pe picioare, și n-ai stat să-l împingi de la spate până la scaun. Și-n tot timpul ăsta, să nu poa să vorbească, dar într-o încercare de a vorbi, să înceapă să țipe și tot vagonul să se uite la tine că-l suporți. O tipă și-un tip cu pupile cât jumate de față. Și la coborâre să-l ajuți să treacă peste alea 3 trepte, în timp ce-n spatele lui e coadă deja și oamenii se uită cu scârbă-n ei și râd arogant.
Dimineață să te întrebi dacă nu răspunde pentru că doarme sau pentru că doarme într-un trip prost.
Asta e să fii cu un drogat uneori, nu e mișto, și tu chiar n-ai de unde să știi.

Oamenii care (cred) că știu cum e să nu mai ai pe cineva foarte apropiat.
Uneori oamenii mă întreabă dacă mi-e dor de mama, în condițiile în care mama nu e. Pentru că, uneori, oamenii sunt foarte proști, oricât de deschisă aș fi eu pe subiectul ăsta. Și sunt. În general, babele fac asta. Huehue, normal că mi-e dor. Dar babele nu știu unde să se oprească. Și continuă. Le aud da, știu cum e, toți trecem prin asta.
Nu, bă, nu toți trecem prin asta, și nu toți trecem prin asta în același mod, clar nu. Nu vorbim de aceleași lucruri. Moartea nu e aceeași în toate cazurile cu moarte, gravitatea nu e, dorul nu e, doliul nu e, iubirea, suferința, condițiile nu sunt aceleași, nimic nu e la fel pentru toți, nimic nu se compară, mama ta e mama ta, mama mea e mama mea și tu n-ai de unde să știi cum e, mai ales atunci când îți închipui. Pentru că noi nu suntem la fel.
Știu că există profunzimile alea cu dragostea de mamă și altele cu mamă, despre care oamenii cred că sunt la fel peste tot. Dar mie mi se par niște profunzimi aiurea, că e ca și cum mi-ai spune că e un tipar prestabilit de iubire, durere sau dor, și că simțim aceleași chestii în același fel, toți la un loc. Ca la gemeni. Sau ca la mașinuțele cu telecomandă. Și asta e o prostie.
Pe bune. Dacă vrei empatie, o îmbrățișare e de-ajuns.

Oamenii care (cred) că știu cum e să nu mai ai bani.
Într-o zi, colega mea de apartament mi-a spus că mă înțelege, că știe cum e, că și ea stă prost cu banii, că colege de suferință și foamete. N-a cheltuit în ultima lună decât 20 de milioane, iar asta e puțin pentru București. S-a chinuit cât a putut. Deci mă înțelege. Am avut un șoc. Colega mea de apartament se întâmplă să-mi fie și prietenă, așa c-am putut s-o huidui cu spasme.
5 lei în portofel timp de o săptămână înseamnă puțin. 4 milioane timp de o lună înseamnă puțin, când întreținerea e jumate din ăștia. Biscuiți la 1 leu timp de un an întreg la liceu înseamnă puțin. Orez și paste timp de 6 luni înseamnă economie. Fără carne. O țigară aprinsă de 2 ori înseamnă economie. Să nu ieși din casă, pentru că sigur dai banii pe ceva înseamnă economie. Să inventezi feluri de mâncare pentru că mai ai în frigider doar 4 chestii mâncabile, dar la care nu s-a gândit nimeni să le combine, pentru că n-a ajuns în faza în care e nevoit s-o facă, din lipsă de altceva, e puțin. Să te tragi de mânecă de unul singur, cu mari eforturi, ca să nu cumperi mai mult de-o cutie de lapte și-un rom, pentru că există posibilitatea să te faci de râs la casă că nu mai ai bani să plătești. Să-l pândești pe gardianul de la metrou dacă e sau nu, ca să poți să sari peste aparatele vieții fără să mai bagi de-o călătorie e economie. Să stai lângă aparat în autobuz e economie.
Astea toate înseamnă puțin, și sper că te rogi deja să nu mai știi vreodată cum e.

pampam.

Pașii spre iluminare

Osho vă vinde lecții din astea pe bani. Eu vi le dau gratis și din experiența mea tânără și fabuloasă, ca să vă simțiți și voi tineri și fabuloși mereu. Știu că toată lumea are chestia aia de an nou în prima zi când te trezești după ce-ai băut șampanie cu vin și cola toată noaptea. Chestia cu de anul ăsta, de astăzi, o să fiu altfel, o să mă schimb, o să fie mai bine, eu o să fiu mai bun. La mulți  nu ține, tocmai pentru că mulți nu știu pașii sau nu țin cont de ei.

Caută-ți arhivele de-acum 1, 2, 3, 4, 8 ani, de pe vremea aia când foloseai messenger și-aveai adresă jenibilă, caută-le ca să vezi cât de vai de capul tău erai. Știu că le-ai șters atunci când te-a enervat boul sau vaca cu care-ai fost în viața asta și nu mai vrei să recunoști, toți avem o chestie de-asta de-o numim doar chestie, e ok, dar caută-le. Mereu rămân arhivate undeva ca să le găsești și ca să-și bată joc de tine cu propriile cuvinte și propria viață. O să te-ajute, pe bune. O să-ți vezi limita prostiei, vocabularului infect, prostiei, retardului, prostiei, limita, în general. O să ți se facă rușine mare cu tine, cu boul de-atunci, cu prietenii de-atunci care nu mai sunt și-acum, cum am putut să zic, să fac, să cred, să accept așa ceva, și-o să știi să nu mai faci. De la anul scrii și tu nu știu în loc de nush, alegi un bou mai mișto cu care nu ți-e rușine la următorul sfărșit de an, accepți ca prieteni niște oameni mai ok care rămân așa și acolo mereu, tot răul spre bine, o să vezi.
Cu cât schimbi mai mult din lucrurile care te fac să-ți dai palme, cu atât mai puțin o să te usture fața.

Sau caută-ți jurnalele. Pozele. Mesajele. Oamenii cu care-ai fost o scârbă. Hainele. Mâncarea arsă. Orice chestie care-ți spune că nu erai în regulă, nici măcar cât ești acum.

Și-n cel mai rău caz, dacă se întâmplă și nu-ți găsești arhivele, gândește-te. Poate e greu să faci asta în ultima zi din an când te chinui s-arăți bine sau în prima zi din an când te chinui să nu te doară capul, dar încearcă puțin.
Gândește-te la toate prostiile de le-ai făcut, dar nu din alea ușoare-am furat roșii de la tarabă când eram mic. Din alea de nu vrei să ieși din casă câteva zile, că ți se pare că știe toată lumea și nu poți să concepi, eventual de s-au terminat și aiurea, și vezi ce simți. Dacă vrei să-ți faci o groapă adâncă în care să te-arunci și să te-acoperi, atunci e bine, subconștientul tău îți spune erai vai de tine, ce-o fi fost în capul tău, dar lasă, ești pe drumul cel bun, poți și fără groapă. Dacă nu vrei groapă, atunci ești încă un rebel la 17 ani care trece pe roșu și ia gonoree în baia de la bar, dar lasă, mai e timp la revelionu' următor.

Și dacă nu poți nici să gândești, pentru că-ți pasă mai mult ce vrei să bei la noapte și pentru că ești bine cu tine și prostiile tale, atunci, prietene, ești un fericit care trăiește liber, tânăr, liniștit și fără chinuri sau probleme profunde, așa să-ți ajute zeii, fericitule care ești, o să mori târziu!
(probabil ai făcut și tu niște lucruri urâte ție sau altora, dar ești prea nașpa să conștientizezi, de-aia, în fiecare an, cineva din lume se roagă constant la karmă. sau probabil nu)

În ideea asta de pozitivism, an frumos plin de unicorni roz, mov sau de care vă plac s-aveți!

pampam.

Sticle mici, esențe tari

Ninge în București de 8 ore pentru că azi dimineață, de ziua mea și pentru prima data-n 3 ani, mi-am dorit să ningă măcar puțin și cât mai repede. Așa că ninge-n București mai mult decât puțin, viscolit și cu fulgi mari. Adevărat, mi-am dorit și să nu se pună și să se oprească repede, dar nu poți să le ai pe toate.
Când prinzi zăpadă în octombrie ai șansa să faci treaba șoferilor din trafic acum și să-ți consumi energia cu toții dumnezeii. Pentru că încălzirea globală, murim în 10 ani, bocancii de iarna trecută-ți alunecă iarna asta și părul ți se încrețește mai mult decât de obicei, ți-a intrat un fulg în gură și ți-e rece la șale. Sau poți să nu, pentru că probabil și din cauză că acum plouă, în 2 zile iadul alb din București o să devină o fleoșcăială cu băltoace care nu se scurg în canale, iar dacă încălzirea globală se mișcă pe cît de repede crezi, n-o să mai apuci să faci lucruri pentru prima dată atunci când a nins în octombrie. Posibil și de ziua ta. Ninsoarea în octombrie e o esență rece într-o sticlă mare, pe care dac-o dai dracu continuu n-o să se oprească.

Aș fi vrut să-mi iau portocale astăzi, să le decojesc și să las cojile pe mobilă ca să miroasă a portocale, a iarnă din spatele geamului și-a sărbători care nu înseamnă neapărat sărbători, înseamnă că e perioada aia în care-ți face bunică-ta plăcinte și nu mai tre să mânci pateu. Pentru că portocalele sunt niște esențe tari în sticle mici, așa făceau ai mei acasă și mie mi-e dor de-acasă. Cu cât mai multe zile de naștere și ierni în octombrie, cu atât mai mult dor de coji de portocale în casă și acasă.
Mi-am luat  un air wick cu aromă fresh de orange și l-am pus aproape de pat. E un fâsâit mic pentru cameră, dar unul mare pentru mine, nu se compară, dar e, într-un fel, miros de-acasă, și nu de șosete, gunoi sau apartamente închiriate și neprimitoare, demisii de la muncă și 5 lei pentru o săptămână de cheltuială.
O ladă de portocale în plus, iarna, e mereu o rezervă bună. Mai bună și mai bine mirositoare decât una de varză murată, de exemplu. Nu se știe niciodată când n-ai bani de air wick, miroase a gunoi și ai prea mult spațiu pe mobilă.

Mi-am luat niște gem de supermarket, pentru că gemul e o esență tare într-un borcan mic în diminețile reci, proaste, acasă sau nu, cu pampoanele din cap trase într-o parte și-n alta sau cu hainele de muncă încălzite pe calorifer.  Nu se compară cu ăla de care ai grijă când îl faci ca de copii și-apoi îl scoți din debara mândru, dar e, într-un fel, gust de-acasă, și nu de pâine goală, unt sec sau covrigi tari. Pachete de ceai, pentru că ceaiul e esența tare din plicuri mici  care completează gemul, diminețile și amintirile. Salam de biscuiți pentru că din ăla făcut în casă nu mai știe nimeni să facă.
Cărtureștii mi-au dat un semn de carte pentru c-am ales esențele tari din lumile mici de maxim 400 de pagini în loc de esențele tari ale puiului clasic la cuptor. Aș putea să fiu acum o poetă care zice că se hrănește cu cărți. Sau, mai bine, aș putea să zic că cărțile-s mai tari și rămân mai mult.
Și cei mai mișto oameni de i-am întâlnit aici au fost pozitivi dimineața, chiar dacă era 8, astăzi, chiar dacă ningea viscolit și de nicăieri, sau oricând un disperat de viață te înjură că mergi prea încet pe verde. Să fii pozitiv e esență tare.

19 mi se par atât de puțini, o să cadă zăpadă toată noaptea de la balcoane, dar măcar miroase a portocale.

pampam.

termin liceul şi sunt fericită

Am crezut că pot doar cu o postare despre asta, dar nu.

Sfârşitul de liceu se rezumă la certificate, buletine, acte, milogeala pentru hârtii la secretariat, drumuri dus-întors, dosare, 40 de lei pentru diplome de-a10a şi-a12a, 30 de lei pentru tocă, robă şi eşarfă, vreo 20-30 de lei pentru seturi întregi de poze făcute şi refăcute pentru diplome, aproape un milion pentru atestatul practic şi ăla teoretic, schimbă titlul de pe pagina atestatului teoretic, că fără titlul ăsta nou, de care n-a auzit nimeni, nu ţi-l primeşte, aţi prins ideea. Bine, colegii mei au dat şi minim 6 milioane pentru banchet, dar na, distracţia n-are preţ.

12 ani de şcoală se rezumă la învaţă să mânci pe batistuţă, învaţă să ai grijă de prima ta responsabilitate-uniforma, învaţă baza cât mai ai timp, învaţă să calculezi şi fără degete, învaţă să scrii şi fără dictare, fă-ţi atenţie distributivă, împarte-te pentru fiecare oră, că fiecare prof crede că obiectul lui e cel mai important şi-l doare-n fix de restul obiectelor, învaţă să fii un papagal care papagaliceşte pentru 10, descurcă-te să vorbeşti la profii care mai cred că elevul nu tre să fie papagal, ce bine c-am terminat, o vezică slabă, un stomac mai distrus, nişte nervi morţi, nişte cearcăne mai adânci şi probleme existenţiale de genul ce sistem de căcat, ce organizare de filme cu proşti şi cu ce m-ajută toate astea?

Oricum 12 ani de şcoală sunt prea mulţi.
1-4 se rezumă la batistuţă, la vaccin, la uniforma aia super apretată, cu guler-mileu şi şorţ pe care nu trebuia să verşi lipici la lucru manual, la noţiunile de bază puţin mai complicate, pe care le înveţi cât mai ai timp, la nivelul pe care ţi-l descoperi pentru prima dată în afara cuburilor de la grădiniţă, la alinierea în şir drept şi la educaţia de la şcoală, nu-ţi bate colegul, nu fi egoist, nu fura pachetul cuiva.
1-4 sunt mişto, Pinochio din culegerea cu povetiri era mişto, nu mă bârfeam cu prietenele mele de-atunci, că n-aveam habar să facem asta şi-mi plăcea de mor să învăţ despre mediu la ştiinţele naturii.

5-8 se rezumă la tobă de carte, bagă-n tine ca-n sacul de box, nu te vor ajuta cu nimic dacă nu te axezi în viitor pe ele, n-o să ţii minte nicio teoremă, formulă şi socoteală cu necunoscute, nu există majoritatea aia de profi care se laudă că-ţi explică calm şi-a doua oară dacă-i rogi, o să descoperi c-ai o pasiune care nu e cu numere şi ştiinţă şi aia o să conteze, bagă bani în pregătire, prinde-te de alea care contează, promovează, fă-ţi temele ca să te prefaci în faţa profului că ştii ceva şi treci peste, o să se termine, matematica n-o să te urmărească toată viaţa şi nimeni n-o să-ţi dea în cap că nu ştii de-astea.
5-8 sunt stresanţi, lucrurile care ţi se bagă pe gât sunt grele, prietenele tale de-atunci descoperă bârfa şi-mi plăcea de mor să învăţ gramatică şi biologie.

9-12 se rezumă la aproape nimic. Pe bune.
A9a e primul an de liceu, te simţi mare, nu eşti decât un plod care nu e special şi unic, la fel de plod ca ceilalţi. E scuza ta pentru orice, n-am ştiut că se face aşa, nu ştii dacă să iei lucrurile în serios, nu ştii cum e proful ăla nou, e bal, e miss, e curvăsăreală, e hai să fumăm în faţa liceului ca ăia mari, poate e cool să greblăm apoi frunze, e hai să fim ce nu suntem şi să ne-o luăm în cap. De fapt, intri în pâine.
A10a e, la uman, ultimul an cu mate şi fizică, iar asta e tot ce contează. Te zbaţi să treci, profii te ţin în suspans, li se face milă, te trec, trăieşti o eliberare profundă, s-a mai dus un an în care n-ai făcut decât să treci şi să crezi că la liceu nu e chiar cine ştie ce. Singurele noţiuni cu care am rămas eu după ăştia 2 ani sunt la biologie şi română. Măcar la română să ştii ceva, chiar dacă până la bac uiţi.
A11a e an de trecere şi de pregătire pentru a12a. Ai timp să iei note, s-auzi cum eşti prost şi ameţit, cum anul viitor ai bac, cum o să te-apuce panica, groaza şi n-o să mai ştii de tine înainte de bac tocmai pentru că eşti prost şi ameţit şi n-ai început să te pregăteşti şi nici nu mai ţii minte din anii trecuţi, când ai învăţat ca un papagal.
A12a se rezumă la recapitulare, atâta c-auzi iar aceeaşi placă obsesiv. Amețiți, inconştienţi, indiferenţi, nu vă pasă, cum puteţi să trăiţi aşa, nu vă înţeleg, viaţa voastră se opreşte aici, tu abia aştepţi să termini şi simulările alea chiar sunt nişte prostii unde numai de învăţat nu se învaţă şi unde numai de anti-copiat nu se ţine cont.
În a12a îţi dai seama cât de penibil erai în a9a.
9-12 sunt (cu excepţia câtorva ore bune de română şi câtorva de ştiinţe sociale şi biologie) plictisitori, lucrurile care se repetă sunt rutină naşpa, lucrurile care nu se întâmplă sunt pierdere de timp, prietenele tale de-acum se bârfesc şi te bârfesc, ţin minte să-mi fi plăcut Eminescu anul trecut, Iona anul ăsta, ceva pe la filosofie, ceva pe la psihologie, Moromeţii în a10a, Eliade în a9a.

Unul, maxim 2 din 10 prieteni îţi rămân după liceu, iar dacă ai senzaţia asta încă înainte să fi terminat, atunci e clar.
Jumate din teorie ţi-a omorât creierii degeaba, pierdut timpul aiurea şi distrus nervii fără rost.
Iubirile din liceu nu înseamnă căsătorie. Totuşi, sunt frumoase.
Şcoala nu te ajută cu nimic e pentru oameni cu ochi de cal. Şcoala nu te face mult mai inteligent poate.
Nu-ţi face bine să fii papagal.
Liceul ţi-l faci cu mâna ta.

pampam.

Sistemul sau ce mai e prin școli

Nu ești un stăpân bun dacă-ți ții câinele în ploaie.
Nu ești făcută pentru lucru cu oamenii dacă îți educi elevii prin exces de pedepse. Știu că se purta înainte, da' alții fac acum treabă și altfel.
Nu sunt fanul replicilor de genu' vai, dacă nu primeam eu bătaia aia de mic, n-ajungeam ce sunt acu' mare. Păi, bă, bătaia o primește, în cel mai nașpa caz, de la ăia care te-au făcut și nici așa nu-i ok.

În clasele 2-4, într-o zi, doamna mea învățătoare de-atunci a ținut-o pe Oamă după ore și i-a zis că Georgiana e un copil bun, dar râde prea mult. Zâmbește la mine așa...prea mult. 

Oama nu m-a atenționat, nu mi-a zis c-ar fi un lucru rău și nici nu părea jenată cu un copil care zâmbește mult, așa c-am continuat să zâmbesc. Zâmbeam cu accent de fiecare dată când doamna mă privea în ochi. De fapt, abia acum zâmbeam prea mult la ea, că înainte nu-mi aduc aminte s-o fi făcut. Și chiar dac-aș fi făcut-o, cred că era nevoie de oameni pozitivi într-o clasă în care doamna înroșea urechile, fața și palmele colegilor mei mai proști, ca și cum ar fi fost copiii ei făcuți și crescuți.

Aveam un coleg foarte prost și enervant, în sensu' că învăța greu să citească și să socotească. Mie mi s-a părut mereu c-avea probleme reale și c-ar avea nevoie de pregătire specială. Doamna alegea să-și concentreze energia, meseria de învățătoare și ora pe palmele peste față, pe trasul de urechi și pe mâinile care tremurau sub arătătorul ăla blestemat. Colegul meu n-ajungea să citească mai bine, termina încă o zi de școală, pleca bătut și la fel de prost, o ura din ce în ce mai mult pe doamnă și începea să urască și școala. Mai încolo ajungea să creadă că școala e o porcărie. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu și mi-a adus aminte că există motive pentru care îmi ocolesc doamna învățătoare din 2-4.

Și poate că sunt copii care chiar învață mai greu sau au nevoie de mai multă atenție și tre să insiști mai mult cu ei. Dă-le astea, dă-le mai mult ajutor decât altora, dă-le ce au nevoie, fă-i să nu te urască, fă-i să nu urască școala de la început, când nici n-apucă s-o descopere bine, vorbește cu părinții în particular, nu la ședințe ca să-i faci de râs, spune-i elevului ce-ar trebui să facă, unde și ce poate în particular, nu în mijlocul clasei ca să-l faci de râs, nu-l fă să-și urască colegii. În loc de palmă și nervi, explică-i. Dacă e foarte prost, scoate tot ce poți scoate de la el, mai puțin decât ceilalți, dar destul pentru el.
Implică-te sau renunță când meseria ta, care înseamnă oameni de-i formezi, devine doar sursă de bani. Și dacă nu te implici, nu te aștepta la rezultate. Și dacă te implici, așteaptă-te să dai și de proști, și de plozi care prind repede.

Dacă nu scoți nimic de la el, trimite-l acasă și să vadă părinții dacă-i ceva de capu' lui, că ăia l-au făcut și ăia fac ce cred ei că tre să facă.

Țin minte cum am crăpat de rușine în fața clasei, c-am uitat un cuvânt sau număr sau ceva de genu', și-atunci am auzit primul și singurul întinde palma. Mi-a fost atât de frică de băț, încât am început să tremur înainte. Lu' tanti i s-a făcut milă și m-a ridicat în picioare doar trăgându-mă de ureche sau nas. Atunci am început să n-o pot suporta și să simt cum îmi vâjâie urechile de la o greșeală peste care se putea trece cu o explicație și de care nu era normal să-mi fie rușine.

În clasa 1 am avut, în schimb, o doamnă învățătoare care, pentru c-am fost internată în spital 2 săptămâni, a venit acasă și mi-a predat și explicat tot ce-am pierdut. 

Prin clasa a8a, după ce murise Oama, a trebuit să mă la Baltagul, împreună cu clasa. Era o scenă în care îl duceau pe Lipan la gropă cu alaiu' de jelitoare și neamuri care boceau. Într-o super liniște, profa mea de română a venit în spatele meu, mi-a zâmbit jenată și mi-a zis scuze că tre să urmărești asta. 

Nu zic că învățătoarea tre să-ți vină acasă sau să-ți fie prieten implicat. Da' meseria asta nici nu-i dă dreptul să facă abuz de băț, violență, morală în fața colegilor și pedepse la colț. Copilu' ăla n-o să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că nu-i frumos. O să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că l-ai pus la colț și el nu mai vrea la colț data viitoare. N-o să învețe. O să se conformeze și-o să se abțină. Nu pentru că vrea, ci pentru că vrei. N-o să-ți zică bună dimineața zâmbind, o să se uite urât pentru când ai țipat la el înainte să-i explici ce-a greșit.Tu n-o să-ți faci meseria de care ești mândră. O să reușești să fii o baba cloanța. Și asta reușește oricine.

Și dacă nu vrea și nu merge, că-i exagerat de prost sau retard, să se descurce fără școlit, educație, etc. Tu știi c-ai încercat și ți-ai făcut treaba de doamna învățătoare care te învață, nu terorizează.

pampam.

Cum mă pregătesc pentru alzheimer

Strâng tot ce apuc și tot ce se poate strânge.
Camera mea e un întreg maldăr format din alte nuștiucâte maldăre. Când nu-mi fac curat, tre să pășești și să ocolești ca o căprioară, c-altfel te lovești și-o să și țip că mi-ai deranjat dezordinea, iar când îmi fac curat, tre să-ți rezervi timp ca să cauți prin dulap, sertar, sertăraș, cutii, orice, ca să găsești. Și dacă îmi fac curat, arunc saci de rafie plini cu lucruri de-acum 2, 3, 5 ani, nu pentru că vreau neapărat să le-arunc, ci pentru că mă gândesc că nu mai am loc de viitoarele și-o să apar la emisiunile alea de vin unii și te scot de sub lucruri pe care le-ai adunat și la care nu vrei să renunți.
Mintea e un întreg maldăr, sufletu', inima, creieru', eu, toată, sunt un maldăr.
Curățenia e complicată, că se împarte în lucruri de aruncat, lucruri de păstrat și lucruri teoretic, de aruncat, practic, de păstrat și înghesuit pe altundeva.

Strâng chestii de la oameni, locuri, nasturi, bilete de tren, bilete de autobuz, cărți de vizită, semne de carte, poze, desene, bilețele, ambalaje, sticluțe, foi, caiete, jucării, miniaturi, etichete, cadouri, cutii, pungi, prostii. Strâng și foarte multe amintiri, detalii, blabla, da', în principal, sunt disperată să mă umplu de lucruri palpabile. Că mi-e să n-ajung într-o zi singură, pustnică, senilă sau doar într-o criză sentimentală de dor și să n-am pe ce pune mâna. O felicitare de la o prietenă, un bilet de la un fost, o mărgea de la bunică-mea, un bilet dintr-o vară mișto, niște lumânări de la 18 ani, o țigară din dimineți frumoase, o imagine cu Oama tânără, contează să n-am doar o amintire care mă face să zâmbesc, da' pe care n-am de unde s-o apuc și asta să mă frustreze. Plus că nu mă bazez pe mintea mea și-mi place să-mi sară în ochi lucruri care mă fac să zâmbesc la gându' că. E un fel de masochism la un alt nivel.

Mă enervează foarte tare pozele care nu-s printate, locurile din care plec și plec fără nimic și oamenii care trec prin viața mea și nu-mi lasă ceva de păstrat în sertar, dulap sau cutie. Asta o să însemne că printez poze singură, mă întorc în locuri până m-aleg cu ceva și apar în viața altora până-mi dau de păstrat. N-a negat nimeni nebunia mea.

Strâng tot ce-apuc din obsesia de-a păstra cât mai mult tot ce-ajunge la mine, din obsesia de-a nu pierde din esență, din obsesia cu oamenii care te fac cine ești și din obsesia pe care mi-a stârnit-o un domn care m-a luat la ia-mă nene! și care mi-a dat o carte cu Cine sunt eu?
Pentru că cred că oamenii te formează și amintirile păstrează și te păstrează. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.

Strâng pentru când o să fiu foarte bătrână, deși nu-mi doresc. Preventiv.
Strâng pentru că există și alzheimer, și posibilitatea oamenilor care pleacă, iar eu vreau să rămân măcar cu atât. Preventiv.
Strâng din plăcerea mea și din plăcerea pentru restu'.

pampam.

Dai carte,dai parte

Eu dacă nu-l aveam pe Om care ține 4 perechi de ochelari și biblioteci întregi de cărți citite,nu m-apucam să caut în toate rafturile de prin casă chestii de citit,pentru că n-aș fi avut ce să caut.
Dacă nu erau cărți la biblioteca școlii din 1-4,nu coboram în pauze să văd dacă s-a adus cartea aia cu bărbatu' pe cal,frumos și viteaz și nu mă chinuiam să țin minte că-l cheamă Decebal și e din istorie.Pentru cartea aia mi-am făcut și legitimație,că era coada lungă și toată lumea și-o dorea.
Dacă nu primeam cărți cu comentariile literare despre texte și tradițiile românești,ajungeam să citesc despre cum se cumpără inimi de sf. valentin.Da' eu am avut norocu' să le primesc.Și încă le am.
Profa mea de română din 5-8 era frumoasă,tânără și mai și iubea cărțile.Când le mirosea pe alea vechi,aveai impresia că atinge culmea fericirii.Fizic.De-atunci știu că-i o întreagă tehnică.Nici exact în nara nasului,nici la distanța la care să nu mai simți adierea.De-atunci știu că întâi cartea și-apoi filmul.De-tunci știu că cititul e plăcere sigură.
Dacă n-aveam biblioteca principală la 5 minute de liceu,îmi luam câmpii.Pentru că sunt disperată cu cărțile și dacă n-am chef sau nu-s bine,m-am cărat acolo.Cărți bune,cărți multe,dimineața e așa liniște cu muzica aia pe fundal,nu stă nimeni pe capul tău și-acu' au pus niște locuri pentru citit care arată boem.Ca de bibliotecă.

Dacă nu eram în momentu' ăsta în care ne dăm civilizați și moderni,dacă nu eram pe lângă capitală,ci în fundu' dealului unde n-ai decât oi,mai ziceam.Da' să n-avem cărți într-o bibliotecă și biblioteca să fie a liceului...Deștepți necitiți mai erau doar la începuturi când n-aveau pe ce pune mâna.Zic c-acum am avea pe ce.

Povestea mai multă aici
De la alții la mine.De la mine la voi.De la voi mai departe.Dacă vreți și puteți.
Cu like-u',cu cărți,cu bani,cu mesajul împrăștiat.

pampam.

După haină și răsplată 3

Deci eram fericită.Pe bune că eram fericită.
N-am primit încă cadourile,da' mi-am primit atenția și pentru mine atenția contează dacă e de la ai mei.Și-apoi vineri a fost încă o zi de școală normală în care n-am făcut școală.Și-apoi sâmbătă am dormit bine,pentru că vecina mea de sus a descoperit papucii de casă în loc de tocuri.Și-apoi duminică dimineață citeam și eu Onan și mă dădu și pe mine pe spate și mă făcu profundă și m-am apucat de Eliade care mă făcu și mai fericită.Și-apoi am văzut o poză și mi-am dat seama că n-am scris de mult timp despre haine.Și hainele s-au adunat.

Am un tricou cu take it or leave it.
Nu le ridic altar oamenilor,da' singurul meu mesaj de împăcare și uite-mă cum îți declar că sunt ființă umană care trăiește sentimente de îndrăgosteală egoistă,cuprindea și-un take it or leave it.
Pentru un om introvertit,declarațiile se fac 60 în minte,40 în cuvinte.
Pentru un om introvertit, cele mai ciudate 5 minute sunt alea în care recunoști,scrii,spui că lucrurile stau cum stau.
Pentru un om introvertit,lucrurile alea se întâmplă mai mult în interior.

Să iubești doar în cuvinte e ca și atunci când prăjești cartofii cu tot cu coajă și pământ și te lauzi că gătești gustos.
Nenorociții cu zâmbetul pe buze iubesc doar în cuvinte.Adică minciuni frumoase.Adică nu iubesc în felul ăla.Adică se mint,te mint,încurcă cu nu te vreau,da' nici nu te las și fac a pagubă.Din cauza asta oamenii mari cred că oamenii mici nu iubesc.Și nu știu să gătească.Pentru că sunt prea mici ca să le facă și destul de tineri ca să creadă că li s-a întâmplat.
Să te joci cu alții după ce alții s-au jucat cu tine și ție nu ți-a picat bine se-aseamănă cu timpurile în care cineva-ți rupea o mână de la păpușă și tu știai că nu-i ok să rupi și tu pentru că o să ajungeți 2 copii triști,da' până la urmă se întâmpla.
Să faci chestii frumoase pentru cineva chiar și când nu simți ce-aștepți de la cineva-ul tău,mi se pare cea mai bună dovadă.De orice vreți voi.

Am un tricou cu un nume scris pe el.Din plăcere,iubire prietenească și provocare.
Nu-l mai port,pentru că-mi aduce aminte de cum e să fii un nenorocit cu zâmbetul pe buze,care prăjește cartofii în coajă și rupe păpușile altora.

Mințile deschise reușesc,gândesc,simt,văd,învață și trăiesc mai multe.Personal sau nu.
Prezentul se apreciază în prezent,cuvintele nu se repetă doar în minte,oamenii se apreciază când te trezești că-i ai dimineața lângă tine,oamenii buni și frumoși n-au nevoie de complexe fizice.Un om nu se șterge cu alt om,un rău nu se plătește cu alt rău.
Momentele se trăiesc,amintirile se păstrează,flashback-urile se retrăiesc,complimentele se acceptă,jocurile se lasă dracului,răutățile se lasă naibii,vocile nu-s de pus pe rană.
Petele,plăcerile și iubirile dureză până când vor ele să dureze.
Fiecare lucru simțit se face dacă e simțit.Fiecare promisiune o să se întâmple dac-a fost promisiune.Fiecare om la timpul lui,cu scopul lui.Fiecare urmă cu învățarea ei de minte.
Cele mai proaste relații fizice o să existe între unii nepotriviți fizic.
Cele mai bune legături o să existe între unii care nu se cunosc foarte bine.

Am un tricou cu un nume scris pe el.Din plăcere și mai multe de-atât.
Pentru că primul,singurul și,deocamdată,ultimul.

Chestia bună când ți se zice că ești nebun,e că,orice faci,nu mai stai să te-ntrebi dacă o să te ia de nebun sau nu.

pampam.

uite-mă-s la televizor

De ce să te mai enervezi și să nu te distrezi bine atunci când îţi auzi viaţa din gura altora,când auzi lucruri despre care nu ştiai că le-ai făcut,când afli că eşti ce nu eşti?Pe modelul ori la bal,ori la spital.
În ordinea numerelor de pe tricou,am hotărât că strâng o colecţie.Colecţia chestiilor pe care le-am trăit în viaţa mea din vorbele restului.Şi restul e oricine şi oricum vreţi voi.

Am făcut sex la 15 ani.
E o greşeală aici.Am făcut sex chiar înainte să vă naşteţi voi,chiar şi eu.Mai mişto e că asta vine de la o tipă pe care am auzit-o în 4-5 ani cam de maxim 5-10 ori.O dată,de 2 ori pe an.Într-o zi aveam o întrebare principală şi aia era oare ştie să râdă?Nu eram singura.Şi da,clar,făceam sex la 15 ani.Printre dilemele mele din supermarket legate de puterea absorbantelor şi mărimea o.b.-urilor,printre bustiere şi sutiene,printre chiloţi din bumbac sau nu,printre anatomia găurilor feminine şi masculine,printre timid sau pudibond?,printre astea mai făceam şi sex din lipsă de alte activităţi şi plăceri.
Şi mai mişto e că tipa încerca să afle cu cine.După 3 ani nu pot să-mi dau seama cu ce-o ajuta asta în viaţă.

Am fost sau sunt satanistă.
Asta e preferata mea.Până acum.
Şi vine de la genul ăla de om care ascultă muzică proastă şi care crede că rock înseamnă satana.Adică inculţi.Sau fie,proşti.Sau fie,reduşi mintal.Ignoranţi.Astea nu sunt jigniri,sunt constatări.Trecând peste rock-ul grohăitor şi iubitor de draci pe care eu nu l-am ascultat şi nu-l ascult,trecând peste faptul că încă ascult rock-ul anilor 60,70 şi ceva de azi,care vorbeşte despre lucruri mai profunde decât sătănel,lucruri pe care reduşii nu le înţeleg,că de-aia-s reduşi şi de-aia cred porcării,trecând peste faptul că jazz-ul îl cinsteşte cu siguranţă pe sătănel,trecând peste faptul că negru e o culoare universală până şi la preoţii la care reduşilor le place să se mintă că se spovedesc,trecând peste folk-ul care este calm şi paşnic,port pe mine nişte semne în care cred.Port Om,din budism.Port hamsa.Adică mâna Fatimei,în Islam.Sau mâna Fecioarei Maria,la noi.Sau mâna lui Miriam,la evrei.Astea înseamnă nişte chestii,nişte lucruri şi nu mai stau să fac filozofii.Nu merg la biserică,dar sunt pe credinţele orientale.Cred.Şi nu în sătănel.Poate într-o zi o să ne întâlnim şi-o să râdem că ne-au combinat prost.Nu se ştie.

Mă tai cu lamele.
Da,m-am tăiat cu lamele când erau noi şi-mi luam părul de pe picioare.Şi de fiecare dată când mă tai cu cuţitul,nu pentru că-l iubesc,ci pentru că el mă urăşte.
În rest,susţin argumentele împotriva adolescenţilor care n-au găsit alte metode mai de oameni care se presupune c-ar trebui să gândească,decât să se taie.
Dar asta cu lamele vine de la faptul că sunt satanistă,după cum vă daţi seama,deci de la aceiaşi oameni inteligenți şi dezvoltaţi.

Mi s-au furat tipi.
Aici ar trebui să zică tipul.Dar zic eu.Da.Într-o încercare disperată a unei gospodine religioasă şi,de menţionat,virgină,mi s-a furat un tip pentru cele 5 minute de nu vreau să văd un organ,dar tu arată-mi-l,timp în care spiritul i s-a calmat.

Am fost geloasă pe viaţa goală şi fără nimic care să te ţină în priză a unei tipe.
Cred şi eu.Cine nu şi-ar dori să se plictisească în propria-i plictiseală,când ar avea ceva mai bun de trăit.Cum ar fi viaţa mea proprie şi personală.

Am fost fizic cu mai mult decât prietenul meu,când eu mă dădeam singură în bărci.Dar ce conta că nu s-a vorbit cu mine despre asta?Să facem din presupus ceva sigur.

Prietena mea era iubita mea.Sau încerca să fie.Sau ceva în genu',pentru că oricum era mai mult de râs decât de înţeles.Sigur,eu pot să fiu doar fericită că se vede aşa de bine din exterior.Mă aştept ca la reuniunea de 20 de ani să fim gata căsătorite în faţa lui Elvis.Sau mai bine.Pot să spun şi eu că un coleg care mi se pare mie că are nişte accente de gay şi care are o prietenie cu un tip,pot să spun că-i cu tipu'.De ce nu?

va continua.Sigur.

pampam.