Dobrogea, locul ăsta de vacanță

aici e o cetate romană pe care oamenii vin s-o vadă, dar n-o văd.

Am ajuns, în calitate de student umil și supus al Facultății de Istorie, în Dobrogea, respectiv Tulcea, respectiv Slava Rusă, respectiv Cetatea Ibida care, apropo, e foarte mare și probabil foarte frumoasă, dar, pentru un vizitator, e și foarte dezamăgitoare, pentru că bună parte din ea încă e sub pământ. Revenind. N-am ajuns în vacanță, am ajuns în satul ăsta dobrogean și uitat de lume pentru o practică arheologică aka datul la lopată în căutarea istoriilor îngropate, uitate și fabuloase. Pentru cei cu spirit de aventură dezvoltat, care s-au plictisit de confortul aparatelor din sala de sport și sunt în căutarea unor senzații tari și-a unor mușchi bine făcuți, șantierul arheologic e în căutare de și primește cu mare drag oameni noi. Nu vă trebuie decât voință și puterea de a vă trezi zilnic la 6. În rest, datul la lopată și aruncatul târnăcopului în pământ sunt în sângele nostru, nu-i problemă. Mai ales că, după muncă vine și vacanța, vacanță pe care locul ăsta te face s-o numești  mai mult izolare. Dar e bine.

E o liniște din asta profundă și permanentă, pe care o caută artiștii când devin foarte neînțeleși și vor să scrie, să picteze, să facă artă, să revoluționeze, dar nu mai pot. Așa că fug să caute o liniște din asta profundă și permanentă. Sau anxioșii când vor o pauză de la atât de multă lume. Sau, cine știe, vreun păcătos mic care vrea să se reculeagă. Ca o Indie cu vaci sfinte sau așa. Sălbăticia din Dobrogea e locul. Dimineața, când e foarte frig, nu se aud decât păsări. Seara, când e foarte frig, nu se aud decât broaște și greieri. Șerpii îs silențioși și tre să înveți să-i pășești, ca să nu te calce și ei pe tine. Din ce-am văzut eu, se rezumă doar la șoareci. Ziua, când e foarte, foarte cald, nu se aude nimic. Uneori, ultima casă din Slava Rusă punea manele, pentru că manelele erau forța. Dar asta se întâmpla ocazional, pentru că în rest ai fi zis că toate casele alea frumoase și haios colorate sunt de formă.

Deși ai crede că o populație formată din lipoveni e ceva zgomotos și periculos, de care tre să te temi. Dar hei, pentru că tinerii cred că țara asta nu mai e a tinerilor, oamenii îs, în majoritate, bătrâni, super veseli și super primitori, și încearcă numai, ca nou venit ce ești, să te simți minunat. Ca niște borcane cu miere. Iar asta vine din faptul că nu văd des alți oameni. Prima mea interacțiune a început cu *ne pare bine c-ați venit, c-așa mai vedem și noi lumea*. Ceea ce e foarte trist pentru ei și foarte liniștitor pentru turist, pentru că primirea lor, satul lor, gazda lor, mâncarea lor pentru tine.

Și satul e el izolat, dar mâncarea și dulciurile lipovencelor sunt delicioase. Pe principiul lipovencelor, grasă și frumoasă, e o zonă în care se mănâncă bine. Probabil singurul loc unde borșul are 150 de variante și se mănâncă la absolut fiecare masă, dar totul e delicios. De altfel, femeile îs baza muncii, bărbații îs suportul sticlelor de bere. Da, se bea, dar nu spirt pe pâine. Da, e bine să nu te pui cu un sătean amețit care se crede stăpân pe el și pe satul lui, dar percepția asta cu lipovenii înrăiți, cu care am plecat și eu, nu e chiar pe bune.

În rest. Dacă vrei istorie, știu că sunt mai multe cetăți, Histria e chiar superbă, iar la Ibida sunt niște morminte antice descoperite și încă protejate. Dacă vrei religie, știu că sunt câteva mănăstiri. Dacă vrei mare, e ușor să dai repede o fugă la mare. Dacă vrei civilizație, e ușor să iei o mașină și să ieși la civilizație, pentru că fiecare sat are o stație obscură cu un program pe care e ok să-l știi dinainte. Dacă nu vrei civilizație, ai atâția munți, și-atâtea păduri în jur, și-un aer ușor respirabil.
E de preferat să ai o trusă de prim ajutor personală, în caz că ceva, pentru că-s niște sate în care noțiunea de farmacie e destul de neinteresantă pentru oameni. E de preferat să pleci cu bani de rezervă. Și e de preferat să eviți zona, dacă ești o panseluță exagerată, că nu e chiar luxul all inclusive al turcilor. E multă natură și e minunat așa.

                 

Vama Veche din 2015

În 2013 am zis că nu mai merg. A fost și-atunci destul de palpitant într-un sens urât, așa c-am zis mai bine să nu mai. Dar hei, e aproape singurul loc la mare unde mai pot merge și unde cred că e ceva altfel. Foooarte puțin. Așa că din curiozitatea care a omorât pisica, am ajuns din nou în Vamă ca să văd marea și ca să văd ce mai e și ce nu mai e. Eram optimistă, serios. Și-a fost o gură de aer foarte mișto, e clar în top 3, dar nu pentru c-ar fi rămas Vama specială. Pe principiul nimic nu se pierde, totul se transformă, locul ăla se schimbă cu fiecare 3 luni de vară și asta e numai din cauza oamenilor. Tipuri noi, planuri noi, stațiuni noi, peisaje noi.
Și pentru că e 2015 și unii simt nevoia să nu mai trăiască ca-n anii 80.

Uite ce mai e și ce nu.

Marea. Marea e tot acolo, neschimbată, tot caldă, tot curățică (mai curată decât arată la știri), calmantă, relaxantă, în valuri, albastră, minunată, zen, cum o vrei. Și soarele ca să te prăjească. Și puțin de briză cu miros de alge, ca să știi că ești acolo. Focurile pe plajă, scoicile în nisip și puii de meduză în apă.
Și restul e vizibil schimbat.

Plaja aia rebelă, sălbatică, pustie, liberă pe care să dormi dimineața, mai e așa într-o măsură mică. O confuzie te lovește în cap, că te uiți și n-ai unde să-ți pui pătura. Tre să mergi undeva spre capăt, unde se termină băieții care te întreabă dacă vrei un șezlong, și undeva spre capătul opus, la nudiști. Între astea două, e o mare adunătură de nisip formată din alte 50 adunături de nisip mai mici, care se cheamă plaje private și au program, șezlong pe 10 culori, și alte fițoșenii de-astea. Chiar era nevoie de atâtea, ca să nu te mai întorci acasă cu nisip în fund și să te iriți grav. De ce pana mea ai vrea să te întorci cu nisip de la mare sau să stai trântit direct pe jos. Nu mai sunt vremurile alea.
Îs așa de multe, încât nu vezi marea-n față, dar presupun că oamenii nu se mai duc la mare pentru mare și pentru pătură pe nisip sau cort pe timp de noapte. Da, e interzis să-ți pui cortul pe plajele private. Nu sună asta dubios? Campare interzisă în Vamă?

Muzică bună la Expirat și Goblin, dar prinzi câteva ore dimineața, și-apoi abia când vine noaptea. În rest, un bumți bumți oribil de zici că li s-au stricat boxele. De altfel, muzica a evoluat atât de mult, încât niște manele de jale se-aud din mașini parcate pe trotuare, în caz că ți se face dor de vreo manea și-ai auzit prea mult Pink Floyd sau te-a părăsit pisi în Vamă și n-ai pe ce plânge.
Că tot veni vorba, sunt mai multe mașini decât poate să facă față locul ăla, și niște oameni care sunt acolo dintr-o greșeală. Tot felul de pipițe care nu vor să-și strice hainele și se uită  scârbos cum ți-ai stricat tu încă o pereche de teneși. Tot felul de țărănoi cu glume proaste de Mamaia, care uită că sunt într-un loc în care oamenii nu arată pe gustul lor.
E sufocant și plin și te întrebi de unde descoperă atâția dubioși locul ăsta și de ce.
2 jandarmi umblă în fiecare seară să facă ordinea în caz de bătaie între tabere. Haha.

Prețuri mari, mâncare scumpă, berea 10 lei, iaurtul 4 lei, cazare la suprapreț, totul e scump (fără campinguri, campingurile sunt mișto și ieftine). Niște baruri noi cu nume fancy, niște hoteluri urâte, niște pensiuni de fiță, care se vor a fi acolo pentru hipioții cu bani. Hipioții cu bani. Toate pline. Dar măcar acum nu mai poate nimeni să zică că Vama e locul boschetarilor săraci. Că nu mai e și că-ți trebuie bani dacă te duci să stai. Sau oameni care plătesc pentru tine, în cazul meu și-al altora care țin minte prost că Vama e ieftină.

Sunt mai mulți nudiști. Mai puțini chitariști. Mai puțini milogi. Mai puțini agresivi. Mai puțini rebeli din ăștia care nu mai știu de capul lor de la băutură. Mai mulți care n-au venit să se facă praf și cu care poți să povestești. Mai fancy tipele, mai calmi tipii. Mai puțini rockeri. Mai mulți hipsteri. Aceiași oameni ai Vămii care-s acolo din iarnă până-n vară și n-au niciun ban, dar trăiesc din țigările și berea altora și-s fericiți. Majoritatea sociabili, majoritatea mișto, majoritatea mai mulți decât ăia nasoli, încă, și asta-i bine.
Mai puțin din imaginea aia clasică cu locul drogaților și boschetarilor.
Și dacă nu te-apuci să sapi de nebun după ace, n-o să le găsești. Nu mergi pe-o plajă de ace infectate care-ți intră în talpă, cum mergea isus pe apă, să fim serioși.

Nu mai e la fel cum zic ăia din 90, care mergeau în 90 acolo. Nu mai e la fel nici ca acum 2 ani, măcar. Nu mai e atât de mult loc sub soare, nu mai e aceeași muzică, nu mai e siguranța că cineva n-o să se uite urât pentru că ai șalvari și ești ras pe mijloc, oamenii se uită și te analizează, uneori comentează, nu mai e același farmec și se duce din spirit. Dar atmosfera încă nu e în faza de Mamaia. Și dacă ești cu ăia care trebuie și te obișnuiești cu peisajul, e mai bine ca-n alte părți. Vezi vreo discotecă care se dărâmă sub zgomotul muzicii urâte din Costinești.
În rest, astea veșnice. Cazare pentru sex și orice asemănător, tipi care agață prost, cioburi pe lângă baruri, chiștoace, coșurile de gunoi care încă sunt o problemă, cozi la orice, toalete puține, pișu în mare. Dar tot e bine că avem baldachin.


2 Mai, în schimb, e această oază de liniște absolută în care poți să meditezi la nemurire cât vrei. Se-aude doar marea și uneori vreun pescăruș, plajă curată, prea mică ca să fie transformată în ceva fandosit, fiecare cu cortul lui, pace. Cazare ieftină, condiții bune, stațiune de familiști  în care poți să fugi când vrei să-ți citești cartea sau să-ți bei berea zen. Oameni destul de puțini spre nudiști, o grămadă de copii în rest. Dar nudiștii. Nudiștii se comportă ca și cum tu, acest intrus cu haine, le-ai invadat imperiul și-i faci să se simtă prost când treci pe lângă ei. Tu nu te uiți la ei să-i analizezi, dar ei se uită la tine. Așa că mi-am terminat cartea și m-am întors să rezist eroic la zgomot și să-mi fac povești de zis la 60 de ani.

Criza de la 20 de ani

Ultima mea vacanță a fost în aprilie 2014 sau așa, adică vacanța de paște din a12a. Apoi a început calvarul. O criză continuă de adult în devenire, care trebuie să facă aia, și aia, și aia, fără să existe vreo șansă să se termine în curând. Dar acum o să fug puțin până la mare să-mi liniștesc cei 2 nervi bătrâni și încă în viață, ceea ce e recomandat pentru aproape toți oamenii la 20 de ani. Însă înainte.


Nu înțeleg de ce crizele oamenilor încep abia de la 30 de ani în sus. 40, 50, femeia la 35, bărbatul la 40 și ceva, schimbarea totală a garderobei, mobilei sau regimului alimentar, demisia urmată de înconjurul lumii, pragul de la 80, criza vieții veșnice, criza morții care vine, trezirea la realitate, momentul ăla intens, secunda în care realizezi, nebunii din astea. De ce nu putem să avem fiecare o criză legată de vârsta la care am ajuns? Poate simțim toți nevoia să ne căcăm pe noi cu mici drame, felii seci de pâine cu pateu  și schimbările uriașe care se întâmplă în viețile noastre și ne fac s-o luăm puțin pe câmpii. Poate oamenii care ating criza de 30 sau cei care nu cunosc stresul la 16 simt nevoia să-și aducă aminte sau să vadă cum o să fie la al doilea număr mare din viața lor. Că primul e 18.
Și ăsta e rolul meu aici. Să vă provoc și vouă stres.

1. Aproape toți oamenii sunt săraci la 20 de ani.
Te înțeapă inima de fiecare dată când dai bani. Și nici nu poți să dai bani pe ce-ți vrea sufletul și pofta. Ai altele mai importante acum. Știi senzația de când erai mic și treceai pe lângă vitrine cu maimuțoaie scumpe, iar ai tăi ziceau că altă dată, acum n-avem bani? Ai fi zis ce căcat. Dar nu știai, așa că te resemnai tăcut. Ei bine, o să simți senzația aia din nou. O să fie oribil și-o să începi să oftezi trist. O să crezi că o ții din sărăcie în sărăcie și vei fi nevoit să faci asta toată viața.
Va trece, să fim serioși, toată lumea se descurcă cumva.

2. Aproape toți oamenii beau la 20 de ani.
În principal bere, că asta e baza. Ieftină, multă  și de găsit oriunde. Apoi, în aceeași categorie, pișoarca, vinul și restul băuturilor pe care la fac ai tăi sau bunică-ta la ei acasă. Aici e puțin nasol, că pișoarca (adică rachiu cu gust de spirt la 5 lei) e atât de proastă pe cât e de ieftină. Și vinul, mustul, cornata, căpșunata, alte neamuri sunt la porție și nu chiar atât de ieftine cum este berea. Apoi, cele mai scumpe, de fiță, bune și de care n-o să ai tu parte în perioada asta sunt tăriile, vezi whisky cu gheață sau așa. E bine să te oprești la bere sau vin, serios. E bine să te oprești la o anumită cantitate de bere și vin, ca să n-ajungi să faci lucruri urâte pe care nu le-ai recunoaște treaz. Și ca să nu te distrugi până la criza de 40 de ani, când sigur o să fii în depresie și vei vrea și mai mult vin.
De ce beau oamenii la 20 de ani?
Unii pentru că atât pot și asta vor face toată viața.
Unii pentru că așa e mișto.
Și restul pentru că se întorc la camera de cămin sau la chiria aia împuțită după 3 zile de facultă și 2 de job. Iar berea aia din frigider e numai bună pentru criza mică de adult obosit și sictirit prin care treci.

3. Aproape toți oamenii cresc la 20 de ani.
Vine o zi în viața ta când te trezești dimineață și te lovește revelația asta. Ai crescut puțin și te faci mare și simți așa o senzație dubioasă, parcă se schimbă povestea. E vreme să fii băgat și tu în seamă mai  mult. Mergi pe wc și te gândești lung la asta. Wc-ul oricum va deveni locul tău de tras pe dreapta. În ordinea asta de idei, uite cum o să fie.

Dacă n-ai prieteni, aia e. Îți faci.
Dacă ai prieteni cu care te vezi des, o să vă dați câte-o bere, acum că nu mai aveți prostia de la 14, naivitatea de la 16 și gusturile vechi, în general.
Dacă ai și mai mulți prieteni (și nu trăiți toți în același loc, lucru imposibil), o să te vezi cu ei rar. Pentru că sunteți fiecare în cele 4 colțuri ale țării sau planetei, aveți vieți de oameni la 20 de ani care fac facultăți și merg la job (cel puțin, unii dintre voi), iar trenurile sunt scumpe. Dar vă vedeți și un lucru minunat se va întâmpla.
5 ore de discuții puerile pe care le aveați la 17 ani, discuții de genul ce coșuri are ăla, haha sau ce iubită urâtă are fostul meu, vor fi acum 5 ore de drame în floarea vieții. Ale voastre. N-o să știți care să vorbească primul. Sunteți obosiți, plictisiți, nu mai vreți, relațiile cu pisi merg prost, e nașpa cu banii, ai voștri vă bat la cap când mergeți acasă, aveți nuștiuce boli, colegii sunt nașpa, i-a murit pisica, teoria la facultă e așa grea, pateul pe pâine rezistă.
Și totuși, sunt niște ani așa  mișto, câte experiențe, dar voi așa de bătrâni deja.

Ai aroganțele tale personale. Și asta înseamnă că poate nu mai vrei să arăți ca un boschetar la 15 ani și să ai grijă de tine. Că vrei să-ți selectezi foarte bine oamenii din viața ta după criteriile de-acum, chiar dacă uneori sunt oameni din fosta gașcă. Că nu mai accepți tot felul de rahaturi de la pisi. Că poate te îmbraci altfel, mânci altfel, trăiești altfel, citești altceva, gândești diferit, consideri că vrei să schimbi lucruri și idei la tine, iar asta nu tre să fie treaba oamenilor care hotărăsc să nu depășească faze, dar să comenteze dacă tu o faci.

Dacă nu crești, deci povestea nu se schimbă, aia e. Atât s-a putut.

4. Toți oamenii au wc-ul lor la 20 de ani.
Tocmai ce ziceam, wc-ul va ajunge, pe parcursul anilor, unul dintre prietenii tăi fără viață, ceea ce uneori va fi bine. O să fie acolo în momentele tale critice, de dimineață până noapte, să te sprijine la propriu și la figurat. Cânt te trezești și adormi pe el, când ajungi obosit și nu vrei să te mai ridici, când îți vomiți berea, mâncarea proastă sau aerele, când vrei să citești și n-ai liniște, când vrei să filozofezi și să faci pișu în același timp. Dar, mai ales, când n-ai net pe laptop să vedeți un film, dar are prietena ta un telefon și cică prinde niște semnal fix în baie, fix pe wc, dacă-l ții într-o anumită poziție. Nu pot să pun poza asta minunată din motive de intimitate și chiloți, dar crede-mă, wc-ul merită respectul tău. Pentru că e locul crizelor tale de tot felul.

5. Aproape toți oamenii mâncă pateu, orez, paste, supă și fast-food la 20 de ani.
Dar cam atât. Cam aici se oprește meniul tău zilnic. Evident, cartofii și ouăle sunt acolo mereu, că așa e pur românesc, și de sărbători se adaugă mâncarea de sărbători. Sarmale, bucăți de porc, miel în zeamă și ouă vopsite. Eu nu mânc carne decât dacă e pui, fast food deloc și sarmalele tre să fie cu legume. Așa că se face un an întreg de când am inventat și reinventat rețete cu pui, orez, paste și supe dubioase, iar la gustări pateu seara și zacuscă dimineața. Mereu cu gândul în minte că nu există loc în frigider decât pentru un castronel cât ăla de la câine. Și mereu acoperit, că dacă curge lapte de la colegă-ta. Dac-aș fi știut c-o să fie așa, aș fi inventat rețete înainte să plec de acasă. Am trecut, în schimb, printr-o săptămână în care am mâncat doar pâine cu condimente la cuptor.
Cel mai important e să mânci. Încearcă orice, dar dă-i stomacului tău ceva.

6. Aproape toți oamenii trec prin stări nasoale la 20 de ani.
Foame, jenă, stres, presiune, anxietate, oboseală, extenuare. Există toate motivele din lume pentru fiecare. Nu-ți ajunge mâncarea și n-ai timp să gătești sau poftă să mânci, stai la coadă la poștă cu 10 babe și nu știi cum se plătește o factură, nu faci față ritmului de la facultate, ai un program de căcat, nu ești atât de sociabil cât ți se cere să fii, îți urăști jobul, șefii și rutina, dar hei, te așteaptă o bere rece de băut pe wc acasă. Înainte să cedezi, trebuie să-ți găsești o metodă simplă de relaxare. Dar chiar și ăsta e un stres.

7. Există un final fericit pentru aproape toată lumea. Într-un final.
Toate crizele posibile de la 20 de ani de pe lume te vor lovi peste față chiar înainte să faci 20 de ani și vor râde de tine cum te chinui ca un Sméagol. Râzi, râzi nervos, plângi, plângi înfundat, oftezi, nu te mai trezești când sună alarma, faci o noapte albă de băută, ieși la aer ca să n-o iei rara, ești într-un carusel din ăsta de stări. Dar din când în când o să fie minunat și amuzant și palpitant, pentru că sunt niște ani mișto și n-ai cum să treci prin ei doar leșinat. Și, mai ales, n-ai cum să nu-ți amintești de ei la criza următoare, când o să fii deja antrenat.

Vă las acum să meditați la această perioadă complexă a vieții.

Am fost în Anglia ca să văd dacă e mai simplu să mori de foame

O să par snoabă pozitivă acum, ca să fiu hateriță în postarea următoare.


E ceva în englezi care te face să ieși din casă cu plăcere și să pierzi vremea. Probabil nu sunt la fel de frumoși fizic ca românii (tipele oricum nu sunt), dar chiar au ceva mișto în ei când zic neața pe stradă, când îți zâmbesc aiurea, când te întreabă femeile de la supermarket dacă ești bine și drăguță, te-ajut cu ceva?, când îți zic taximetriștii c-o să fie în regulă și ziua ta de muncă o să treacă, când vine șeful tău și-ți mai zice o glumă. Pe mine mă obsedează lucrurile astea când ies din casă, și-a fost prima chestie pe care-am observat-o la ei.
Nu te duci la pâine și te gândești că iar e tanti aia care-ți răspunde în scârbă. Nu urci în autobuz cu frică să nu cumva să-l stresezi pe șofer când îi ceri un bilet. Nu te duci să umbli după acte cu panica că iar sunt angajații morcoviți. Nu simți că-s mohorâți și-și numără zilele pe care le mai iau.
Evident, un român o să te pună în temă că să nu-i crezi, că-s niște monstruleți falși, care râd fals și te-ajută fals. Dar asta fac românii în alte țări. Se înjură cu ceilalți români și i-ar bate pe ăia în a căror țară s-au dus, că era acasă prea rău.

Ai zice că da, că asta e datoria lor, că lucrează cu publicul, că clientul nostru-stăpânul nostru și tre să se comporte ok. De acord. Dar oamenii de pe stradă nu lucrează cu niciun public, iar la noi nu se întâmplă asta atât de mult. Știi cum îți zic mulți de la noi că le place ceva la tine sau că-i enervează fața ta? Prin faptul că se holbează. Holbatul e limita.
Sau bine, ai zice că-s așa veseli și drăguți pentru că-și permit să ducă vieți bune și să-și plătească chiria la timp. N-au nimic în spate care-i apasă. Dar nu poți să spui că absolut toată lumea tristă de la noi tre să-și verse oful în capul tău. Că unii din ei nici n-au vieți nasoale, și tot sunt niște săculeți de rahat. Și că unii din ei, oricât de nasoale le-ar fi viețile, nu fac nimic ca să și le schimbe. Poate doar să se plângă.

În ordinea asta de idei, aș fi putut să ies îmbrăcată doar în chiloții lui Superman, că n-ar fi interesat pe nimeni. De fapt, chiar am văzut un tip îmbrăcat în chiloții lui Superman. Era, cel mult, amuzant. Și oamenii i-ar fi făcut, cel mult, poze, dar nici asta. Aș fi putut să merg de mână cu tipe, travestiți, păpuși gonflabile. Aș fi putut să fiu vopsită dubios în cap. Aș fi putut să port pulover în iunie. Să beau o bere în parc. Să stau singură și să desenez rațe. Dar hei, am făcut lucrurile astea și n-a durut pe nimeni în fund. Chiar nu-i interesează ce fac caprele tale.


În rest.
Au autostrăzi, ceea ce e normal. Au bandă doar pentru autobuze. Au muncitori care construiesc fără să le ia ani, ceea ce iar e normal. Au o arhitectură masivă, rece, dar foarte mișto, care, probabil, cade la un cutremur de 10 grade sau așa. Au coșuri de gunoi și coșuri de gunoi pentru răhăței de câine. Știi ce-are fiecare stăpân de câine în buzunar? O pungă pentru răhăței de câine. Au bun simț să oprească la zebră mereu, benzile pentru bicicliști se respectă și găsești rampe pentru oameni cu handicap peste tot.
Au ideea asta că nu e ok pentru femeile însărcinate să muncească de la un anumit număr de luni în sus. Și că nu e ok pentru femei să muncească lucruri de bărbați, când asta le afectează în vreun fel. Nu e peste tot, dar există. Și e ok, pentru că un depozit cu muncă brută nasoală nu e locul în care să fii feministă și să vrei să te bați în cine ridică mai mult.

Au un sistem de sănătate atât de bine pus la punct și pe bani atât de puțini, c-ai crede că e o farsă. Serios, chiar există. Nu știu dacă de-asta, dar moșii aleargă la o vârstă la care presupui c-o să faci pipi în pat, că nu mai poți să mergi. Iar englezoaicele astea care arată toate ca regina, mai au puterea să-și conducă mașinile alea scumpe până la cafeneaua aia scumpă unde iau un mic-dejun scump în grup. Niște regine toate (nici nu e scump, măcar). Dar chiar n-o să le vezi că ocupă autobuzele dimineața, ca s-ajungă în piață să vadă ce mai e pe-acolo.
Și pentru că au sistem de sănătate ok, s-au gândit să facă și-un sistem de ajutoare pentru aproximativ orice. Animale, copii, cupluri care stau în chirie, femei cu cancer, cercetare, oameni fără muncă, veverițele din parc.

Și pentru că sunt o țară ca restul țărilor din lume, totul e mai scump în capitală. Dar asta înseamnă că totul e mai ieftin și decent în părțile care nu sunt capitală. Ieftin înseamnă ma ieftin ca la noi, uneori. Ieftin înseamnă că-ți iei mâncare pe-o săptămână și-ți faci și-un moft, dar nu se cunoaște ca o gaură în buzunar.
Nu e asta amuzant? Că au salarii mult mai mari, dar prețuri (la mâncare, de exemplu) mici? Și că la noi e invers? Sau că un nou născut are un ajutor mai mare decât banii părinților de la muncă? Sau că banii pe care-i muncești acolo în 2-3 zile, înseamnă un salariu minim pe economie pe-o lună aici?

N-au povești și tradiții la fel de multe ca la noi. Nu mâncă exagerat, nu întind mese timp de 3 zile, nu se pregătesc cu o săptămână înainte, nu sunt atât de încântați că sărbătorile vin, și nu e ca și cum ar fi ceva rău. Românii sunt triști din cauza asta. De parcă nu golesc supermarketurile și-acolo, cum fac aici de paște.

pampam.

Sticle mici, esențe tari

Ninge în București de 8 ore pentru că azi dimineață, de ziua mea și pentru prima data-n 3 ani, mi-am dorit să ningă măcar puțin și cât mai repede. Așa că ninge-n București mai mult decât puțin, viscolit și cu fulgi mari. Adevărat, mi-am dorit și să nu se pună și să se oprească repede, dar nu poți să le ai pe toate.
Când prinzi zăpadă în octombrie ai șansa să faci treaba șoferilor din trafic acum și să-ți consumi energia cu toții dumnezeii. Pentru că încălzirea globală, murim în 10 ani, bocancii de iarna trecută-ți alunecă iarna asta și părul ți se încrețește mai mult decât de obicei, ți-a intrat un fulg în gură și ți-e rece la șale. Sau poți să nu, pentru că probabil și din cauză că acum plouă, în 2 zile iadul alb din București o să devină o fleoșcăială cu băltoace care nu se scurg în canale, iar dacă încălzirea globală se mișcă pe cît de repede crezi, n-o să mai apuci să faci lucruri pentru prima dată atunci când a nins în octombrie. Posibil și de ziua ta. Ninsoarea în octombrie e o esență rece într-o sticlă mare, pe care dac-o dai dracu continuu n-o să se oprească.

Aș fi vrut să-mi iau portocale astăzi, să le decojesc și să las cojile pe mobilă ca să miroasă a portocale, a iarnă din spatele geamului și-a sărbători care nu înseamnă neapărat sărbători, înseamnă că e perioada aia în care-ți face bunică-ta plăcinte și nu mai tre să mânci pateu. Pentru că portocalele sunt niște esențe tari în sticle mici, așa făceau ai mei acasă și mie mi-e dor de-acasă. Cu cât mai multe zile de naștere și ierni în octombrie, cu atât mai mult dor de coji de portocale în casă și acasă.
Mi-am luat  un air wick cu aromă fresh de orange și l-am pus aproape de pat. E un fâsâit mic pentru cameră, dar unul mare pentru mine, nu se compară, dar e, într-un fel, miros de-acasă, și nu de șosete, gunoi sau apartamente închiriate și neprimitoare, demisii de la muncă și 5 lei pentru o săptămână de cheltuială.
O ladă de portocale în plus, iarna, e mereu o rezervă bună. Mai bună și mai bine mirositoare decât una de varză murată, de exemplu. Nu se știe niciodată când n-ai bani de air wick, miroase a gunoi și ai prea mult spațiu pe mobilă.

Mi-am luat niște gem de supermarket, pentru că gemul e o esență tare într-un borcan mic în diminețile reci, proaste, acasă sau nu, cu pampoanele din cap trase într-o parte și-n alta sau cu hainele de muncă încălzite pe calorifer.  Nu se compară cu ăla de care ai grijă când îl faci ca de copii și-apoi îl scoți din debara mândru, dar e, într-un fel, gust de-acasă, și nu de pâine goală, unt sec sau covrigi tari. Pachete de ceai, pentru că ceaiul e esența tare din plicuri mici  care completează gemul, diminețile și amintirile. Salam de biscuiți pentru că din ăla făcut în casă nu mai știe nimeni să facă.
Cărtureștii mi-au dat un semn de carte pentru c-am ales esențele tari din lumile mici de maxim 400 de pagini în loc de esențele tari ale puiului clasic la cuptor. Aș putea să fiu acum o poetă care zice că se hrănește cu cărți. Sau, mai bine, aș putea să zic că cărțile-s mai tari și rămân mai mult.
Și cei mai mișto oameni de i-am întâlnit aici au fost pozitivi dimineața, chiar dacă era 8, astăzi, chiar dacă ningea viscolit și de nicăieri, sau oricând un disperat de viață te înjură că mergi prea încet pe verde. Să fii pozitiv e esență tare.

19 mi se par atât de puțini, o să cadă zăpadă toată noaptea de la balcoane, dar măcar miroase a portocale.

pampam.

Am fost în Iaşi. M-am blocat în Buzău. Şi-am transpirat la Parascheva

Sâmbătă dimineaţa eram în tren spre Iaşi. Eu şi babele, copiii, mamele şi soţii lor de la Parascheva.
Sâmbătă după-amiaza eu urcam dealul spre gura mea de relaxare, fără bani în buzunar. Babele, copiii, mamele şi soţii de la Parascheva urcau dealul spre dumnezo, cu bani de cadouri pentru moaşte. Eu m-am dus să stau ca să mă odihnesc. Babele, citez, s-au dus să stea ca să se chinuie și să li se ierte păcatele. Copiii nu știau ce fac. Și soții s-au molipsit de la mame. Sau invers.
Am transpirat și obosit la Parascheva numai cât eram prin trecere. Gândul că e normal ca o religie să te facă să stai în picioare zile și nopți până ești leșinată și rezemată de ziduri la propriu e chiar unul de ignorat. Nici nu bate la ochi a ceva anormal. Credința e chiar mai importantă. Credința cere sacrificii.  Credința de genul ăsta. Dacă e s-o iei așa, nici nu tre să te mai mire că lângă icoane erau expuse spre vânzare și pungile cu semințe. Că oamenii înțeleg prin credință chin. Că unii înțeleg doar mâncare caldă. Că totul e o bișniță.
Duminică noaptea, când nici scaunele din trenuri n-ar mai fi suportat vreo poveste despre minuni sfinte, am început să cred că o oră jumate în tren în câmp e o pedeapsă de la mitropolie pentru cât m-am uitat chiorâș.


Ce poţi să vezi în Iaşi.
Istorie, contrast și-un spirit moldovenesc și vechi, care se păstrează, amestecat cu ceva spirit modern, care se cerea, la modul om fi noi capitală culturală, istorică, ce mai vreți, da' să și arătăm ca una în limitele bunului simț, și asta se vede, pentru că nu te duci în Iași și vezi capitala culturală termopanizată, te duci în Iași și vezi capitala culturală care arată ca o capitală culturală, dar aranjată decent.

Dacă vreodată vrei să vorbești foarte mult cu cineva și n-ai cu cine, mergi în Iași. Din câțiva în câțiva pași o să dai de Ștefan cel Mare călare, de Carol, Ferdinand, tipi din ăștia frumoși și viteji cu nume care nu se mai terminau, de le visai noaptea când era să te-asculte la istorie și te trezeai panicat. Acu o să te asculte ei. Probabil că încă nu ții minte ce-a făcut fiecare și-n care an, dar poate pentru că-i vezi atât de des, asta o să te facă să vrei să citești despre. Să mergi în Iași e unul din pașii tăi spre cum să fii mai cult. Sau puțin cult. Pentru că Iașiul îți inspiră asta când nu ești beat, fumat, mahmur, adormit, boschetar, etc.

Dacă vreodată vrei să te rogi la biserică și e prea plină biserica, mergi în Iași. Biserici, ciuperci după ploaie, tot aia. Multe, mici, mari, dese, vechi, reabilitate, cu turnuri sau fără, cu aur sau fără, rotunde, pătrate, sunt acolo, măcar una din ele tre să fie goală.
Mitropolia Moldovei e una din cele mai impunătoare clădiri pe care le-am văzut față-n față. Arată bine pentru o clădire și rău pentru o biserică. Eu știam că Iisus le vorbea oamenilor și-n câmp, ideea era de ce și ce le vorbea. Nu era nevoie să fie așa. Nu era nevoie să-ți lungești gâtul ca s-o poți cuprinde pe toată într-o privire. Nu era nevoie să facă și religia să pară impunătoare. Nu era nevoie să mai lucreze la ea și s-o mai aranjeze oleacă ca să nu pară veche, distrusă sau săracă. Slujba și Parascheva ar fi fost tot acolo.
Mănăstirea Trei Ierarhi e, în schimb, una din cele mai frumoase clădiri pe care le-am văzut. Nu mișto, ci frumoasă, nu evidentă, ci normală, nu cu foiță de aur, ci cu sculptură veche. Nu era nimeni acolo.

Dacă vreodată vrei să mergi într-un centru vechi care nu e centru vechi doar cu numele, mergi în Iași. O să ai loc să mergi pe jos ca oamenii, liniște, atmosferă și imagine de centru vechi. N-o să iasă chelneri să te tragă de mână, n-o să auzi muzică proastă și tare din toate părțile, n-o să te deranjeze aglomerația aia sufocantă și n-o să te bați în fițe, bănet și gusturi de oameni modești sau infatuați.
Dacă vreodată ești în Iași și vrei să-ți începi zilele bine, mergi în Piața Unirii, ia o pâine pentru porumbeii ăia mulți și coboară spre Iarbă. Iarbă (care nu se cheamă cu adevărat iarbă, cred) mi se pare cea mai insprată idee din Iași. Un fel de pat uriaș, doar că dn iarbă, brazi și apă.
Dacă la Iarbă sunt prea mulți hipsteri falși, mergi în Copou. Oricare din ele 2 parcuri Copou, oricum amandouă arată ca niște mici păduri amenajate pentru oameni care caută mici păduri, umbră, miros de tei și castane.

Atâta că e un oraș în deal și-o să-ți iasă sufletul. Dar o să-ți iasă sufletul și pe alte căi mai puțin mișto, de-aia mai bine te trezești într-o dimineață, te urci în tren și te duci să miroși o carte veche, să dai o tură de Copou sau să vezi câte bucle avea Ștefan în bătaia vântului pe cal. În Iași.

pampam.

Hugh Laurie, neanderthalul la concerte și cum rămâi fără facultate

Pe bune, nu faceți ca mine. Numa' dacă plângeți după un an pauză și nu știți cum să le spuneți alor voștri.
Aveam dosare pregătite pentru 2 facultăți, 4 specializări. În dimineața cu înscrieri am luat un singur dosar și m-am înscris la o singură specializare, că eram sigură că intru după mediile din anii trecuți. Doar că fix acum s-a dublat număru' ăstora de-au descoperit asistența socială și spiritul de om bun din ei, iar eu am ajuns pe listele de așteptare. Că nu mi-era de-ajuns episodu' de la bac, a mai apărut și asta. M-am uitat pe liste și-aș fi intrat la toate celelalte, mi s-a părut că cineva-și bate joc de mine din nou, mi-am retras dosaru' și deja îmi caut de muncă până la vară.
Crecă e singura dată când nu mi-am făcut un plan b, că altă ocazie n-am putut să găsesc. Da' e ok, facultatea rămâne tot acolo, nu-i ca și cum chiar pierzi ceva cu adevărat.

Concert genial, 2 ore, 2 melodii la bis, vreo 13 instrumente din ce-am văzut, 6 voci de-alea de te ating grav, decor în detaliu, n-am dansat, bătut din palme și oohoo decât aproape tot timpul până la sfârșit. Plătit din banii de la bunică-mea care mă iubește atât de mult încât i-au învățat numele curierii și poșta, o să-i cumpăr multe flori într-o zi.
Hugh Laurie care nu e dr. House pe scenă, acest viitor moș sexos cu umor din plin, care-a știut că e-n București și nu în Budapesta și care, deși își lungește concertele cu povești, tot vorbește destul de mult, că vorbește frumos. Ah, și normal că măcar jumate din tipele din sală erau în extaz, adică oricum au început să-și strige iubirea, că nu mai știa omu' ce să zică, așa m-amuză astea și soții lor sunt ceva gen bună, am venit cu nevastă-mea care te iubește.
Sala Palatului plină, de altfel.

Era tipu' ăsta în spatele meu care-a zis suntem prea disperați să imortalizăm momentu', încât uităm să-l trăim

Pe ideea asta mi-am închis telefonu' cu o oră înainte și l-am deschis după ce-am plecat.
Pe ideea asta, erau interzise aparatele foto-video, dar în primele 15 minute de concert, când ditamai sala era perfect întunecată, cu excepția scenei, vedeai 3 sferturi din oameni cu telefoanele filmând și mâinile ridicate. A fost ăsta în fața mea care n-a stat decât 2 ore cu telefonu' filmând. Era ca și cum nuștiucâte nave spațiale ar fi aterizat cu luminițele aprinse și-ar fi uitat să mai plece, că adormiseră extratereștrii cu degetele pe butoane. Sau era ca și cum ai fi plătit pentru un om de-l auzi și vezi live, da' stai să te uiți în telefonu' care filmează cu purici. Ah, stai, asta chiar s-a întâmplat. Sigur te-ajută vizualizările de pe youtube și sigur ți-ai luat bilet pentru like-urile de pe facebook.
După 15 minute au renunțat, dar 15 îs 2-3 melodii și 2-3 glume.

Mi se pare ignoranță maximă să freci telefonul, în timp ce omu' ăla de pe scenă îți zice o vorbă despre cum ar fi drăguț să fii mai bun, dacă asta vrei; sau despre cum ar fi drăguț să fim mai al naibii de fericiți; sau despre ce caută uraganu' Katrina în melodia care urmează; sau despre ce povești au melodiile pentru care ai plătit să le-asculți; sau despre cum îți mulțumește continuu că ești și tu acolo.
Să pierzi cele mai mișto părți și să dai un răspuns de umplutură când cineva te întreabă cum a fost, pentru că tu nu știi exact, na, ai uitat să mai ridici capul din telefon. Trist.

Și-apoi au fost neanderthalii supremi care, după ce nu s-a mai filmat, au băgat blițurile. Nu e asta mișto? Să te trezești că te lovește o lumină dublă-n față, când era mai intim și mai de suflet pe melodiile pe care le-ai așteptat de luni întregi.
Și-apoi ăștia care nu știau sau au uitat, evident, c-au concert seara și că intrarea se face de la 7 la 8, că poate vrea și omu' să intre pe scenă să-ți cânte. Nu, ăștia au venit după 8, vino la 8 jumate dacă vrei, concertu' te-așteaptă, nu deranjezi un rând întreg, pe întuneric, ca s-ajungi la tine la loc, nu, întârzie cu încredere, importantule care ești.
Și-apoi ăștia deștepți care-au venit și ziceau că oricum omu' n-a făcut nimic decât să joace-n dr. House și-atât, iar concertele de genu' sunt calme și liniștite. Da, mă, de-aia pe la 10 toată Sala Palatului dansa retardat pe jazz retardat la fel ca dansul lui Laurie retardat, aham. Deștepții pământului care vin la concerte și nu știu cine și ce cântă.
Și-apoi ăștia care lasă până și-n interior sticle și pungi, împuțiți pe care-i doare spatele să se-aplece după gunoiul lor, c-ascultă jazz și analizează melodiile ca niște culți, da' lovesc cu picioru' într-un bidon și nu se apleacă după el.

Mi-aș da banii din nou, mi-aș închide telefonu' din nou și-aș fi acolo pe bune din nou. Că fiecare concert se termină cu o gură de aer din care te încarci și nu cu o baterie irosită.

pampam.

Comentați ideea lui Aristotel

Fericirea nu e doar plăcere.

O prietenă mi l-a făcut cadou pe Cărtărescu la un târg de carte. Atâta de mult îl voiam pe Cărtărescu, c-acum dorm cu el la cap și-atunci am salivat curcubee. În cinstea prieteniilor care nu se bazează pe obligații la zile de naștere sau pe obligații în general. Cadourile din obligație sunt de căcat din start, iar trebuie e un cuvânt urât, oricum. În cinstea telefoanelor care-ți ridică moralul la 8 dimineața, genul de telefon care nu începe cu neața, ce faci?, începe cu zi ce-ai pățit, uite ce spun eu și ridică-te din pat. Pentru ăia 20 la sută care nu înseamnă probleme de amor, sex, școală și bani, e bine să ai oameni care-ți ridică moralul la 8 dimineața. În cinstea prietenilor care-ți arată că tu, ca prieten, nu ești mai puțin important decât vreun pisi.
Pe lângă astea, zilele mele încep cu îmbrățișări largi, dragi și de departe. Pentru toate zilele proaste în care nu vrei să te ridici din pat e bine să ai oameni care-ți trimit îmbrățișări largi, dragi și de oriunde.

Am terminat liceul după un an în care în fiecare dimineață mi-a venit să plâng că nu se mai termină. A fost nevoie de 4 ani de liceu ca să văd că îți ratezi viața când poți să faci ce-ți place, dar faci ce nu; când poți să ai ceva mai bun, dar te oprești la mediocru; când meriți mai mult, dar te complaci și-ți mai și lași impresia că nu pute.
Pe lângă astea, în loc de 2 pagini pe care trebuia să le vorbesc la atestat, am zis niște bazaconii de mi-au venit pe loc. Mi s-a zis c-am vorbit frumos, pe modelul proștilor fericiți și-al relaxaților câștigați. E ca și cum un boschetar se satură mai mult cu punga decât te saturi tu cu mâncarea. Pentru fiecare neuron mort din cauză de stres e bine să ai o zi de optimism, chiar și forțat; o zi de relax, chiar și fără spa; o zi de boschetăreală, chiar și fără pungă.

Tricourile cu foștii mei sunt la gunoi, cică-i ok să te setezi pe prezent. Am bilet la Hugh Laurie pe 12 iulie, că mofturile lungi și dese-cheia marilor succese. Mi-am luat o carte cu Dali, Dali purta pantofi cu numere mai mici ca să-și țină mintea activă. Colțunașii sunt desertul meu preferat, lucrurile simple sunt bune. Se încinge aerul de vară, iarna e doar pentru vin fiert. Nu mai știu ultima dată când mi-a zis cineva că-s proastă, dar știu că nu sunt. Nu mai știu ultima dată când mi-a zis cineva că-s un om urât, dar știu că am oameni care mă văd ca pe un om frumos. 4 luni fără alarmă, măcar una de pat, măcar jumate în afara orașului.
Pe lângă astea, mă iubesc pe mine mult și sunt zen, atât de zen.

Fericirea nu e doar plăcere, iar eu n-am putut să scriu toate astea în teza la filosofie. Le-am scris aici.

pampam.

Am fost în București

Ideea oficială-târg de facultăți.
Ideea neoficială-gură de aer, plimbă-te cu trenu', schimbă peisaju', fă o aventură de-aia spontană de-o vrei veșnic, cu oameni de nu-i cunoști deloc.

Ca informație, există un regio până la București și e 15 lei pentru studenți și elevi, 30 pentru oameni mari. Are căldură pe la 7 dimineața și merge mai greuț decât interu', că de aia e mai ieftin. Da' merge.
Ca alte informații, taxiurile din București sunt ieftine, taximetriștii, cel puțin ăia autorizați, nu-s de căcat deloc, plus că unu' din ei dansa pe blues la semafor, bucureștenii știu să-ți zâmbească și cald, să-ți vorbească și deschis și să te-ajute chiar dacă ești moldovean bețiv, prost și pe interes. Presupun că nu-s toți încuiați la minte. E aglomerat, e haos, e pestriț, îți atrage atenția, anormalul nu e foarte anormal, sunt gropi, sunt mașini multe, sunt cozi lungi, atât de multe semafoare, sunt oameni frumoși (oameni așa frumoși am mai văzut doar în Vamă. am salivat grav), sunt clădiri vechi mișto, viață scumpă, viață ieftină, aceeași viață, e soare, e ploaie, e vânt.

E o atmosferă de-aia de lucruri care se bat cap în cap, da' care se amestecă. Oameni care intră în mall ca să cumpere și oameni care se uită, sticla de apă care e 2 lei la supermarket și 8 lei la cinema, clădiri vechi lângă noi, taxiuri pline lângă autobuze aproape goale, simpatici lângă urâcioși, lungu' nasului lângă țărani ajunși, blugi de la Levi's lângă cerșetori.

Am stat o oră și ceva în Cărturești, în spațiul cu fotolii, ceai și pentru citit, cu un album întreg despre Frida Kahlo, da, aia cu o sprânceană și da, aia care a făcut mai multe decât să aibă o sprânceanã. Lângă mine erau 3 domni care-și discutau și plănuiau viețile de 35-40 de ani, niște ingineri cu probleme existențiale de genu' ăsta și-a luat o iubită pe care-o crește și care nu gătește, ăsta a fost refuzat pe bază de nație, că nu-i arab și eu zic să fugim la mare de 1 mai și să dansăm pe plajă cu fete. Totu' se învârte în juru' femeilor, vreau să am o stare la fel de mișto la 40 și am rămas cu bă, dacă poți și te ține, mai bine să mori în plăcere decât să mori pe perfuzii.
Mergeți în orice Cărturești găsiți. Pentru cărți, fotolii, ceai și oameni.

Am mai stat vreo 2 ore cu tot cu reclame, ca să văd Adio, dar mai stai puțin sau Long way down sau filmu' ăla foarte nou despre care zic unii că e pueril și fără efect și șters. Și filmu' e un pic pueril și șters, da' e genu' de film care nu-i profund de la un capăt la altu', pentru că-i profund cam de vreo 3-4 faze scurte. E cu oameni care se salvează între ei, pe ei și nu e de mers la cinema neapărat, dar e de mers la cinema în general.

M-am dus cu o facultate în cap și m-am întors cu 3 și 5 broșuri pe care caut chestii nașpa, ca să rămân la 2, minunat. Am mai puțină ordine în cap și mai mulți oameni buni și frumoși.
M-am dus cu gându' că abia aștept să plec de-acasă, dar pe la 11 jumate noaptea, când mergeam prin ploaie, prin vânt și cu cerceii la pământ, mi-am dat seama că vreau doar să schimb orașul, oamenii și aeru', da' că nu vreau deloc să plec de-acasă, că sunt puiul care vrea patu' lui, mâncă în patu' lui, trăiește în patu' lui, patu' lui de-acasă și viața lui din cameră.
M-am dus, de amoru' istoriei artei, la Universitate Arte, unde-am dat peste o specie ciudată a omenirii, singurul exemplar în toată viața mea. Secretara ciudat de amabilă și drăguță. I-aș face program de vizite.

Nu sunt fascinată de București, nu sunt fascinată de ideea de facultate, nu sunt fascinată de ideea de pui care pleacă din patu' lui, da' crecă tre s-o iau de undeva.

pampam.

Cum mă pregătesc pentru alzheimer

Strâng tot ce apuc și tot ce se poate strânge.
Camera mea e un întreg maldăr format din alte nuștiucâte maldăre. Când nu-mi fac curat, tre să pășești și să ocolești ca o căprioară, c-altfel te lovești și-o să și țip că mi-ai deranjat dezordinea, iar când îmi fac curat, tre să-ți rezervi timp ca să cauți prin dulap, sertar, sertăraș, cutii, orice, ca să găsești. Și dacă îmi fac curat, arunc saci de rafie plini cu lucruri de-acum 2, 3, 5 ani, nu pentru că vreau neapărat să le-arunc, ci pentru că mă gândesc că nu mai am loc de viitoarele și-o să apar la emisiunile alea de vin unii și te scot de sub lucruri pe care le-ai adunat și la care nu vrei să renunți.
Mintea e un întreg maldăr, sufletu', inima, creieru', eu, toată, sunt un maldăr.
Curățenia e complicată, că se împarte în lucruri de aruncat, lucruri de păstrat și lucruri teoretic, de aruncat, practic, de păstrat și înghesuit pe altundeva.

Strâng chestii de la oameni, locuri, nasturi, bilete de tren, bilete de autobuz, cărți de vizită, semne de carte, poze, desene, bilețele, ambalaje, sticluțe, foi, caiete, jucării, miniaturi, etichete, cadouri, cutii, pungi, prostii. Strâng și foarte multe amintiri, detalii, blabla, da', în principal, sunt disperată să mă umplu de lucruri palpabile. Că mi-e să n-ajung într-o zi singură, pustnică, senilă sau doar într-o criză sentimentală de dor și să n-am pe ce pune mâna. O felicitare de la o prietenă, un bilet de la un fost, o mărgea de la bunică-mea, un bilet dintr-o vară mișto, niște lumânări de la 18 ani, o țigară din dimineți frumoase, o imagine cu Oama tânără, contează să n-am doar o amintire care mă face să zâmbesc, da' pe care n-am de unde s-o apuc și asta să mă frustreze. Plus că nu mă bazez pe mintea mea și-mi place să-mi sară în ochi lucruri care mă fac să zâmbesc la gându' că. E un fel de masochism la un alt nivel.

Mă enervează foarte tare pozele care nu-s printate, locurile din care plec și plec fără nimic și oamenii care trec prin viața mea și nu-mi lasă ceva de păstrat în sertar, dulap sau cutie. Asta o să însemne că printez poze singură, mă întorc în locuri până m-aleg cu ceva și apar în viața altora până-mi dau de păstrat. N-a negat nimeni nebunia mea.

Strâng tot ce-apuc din obsesia de-a păstra cât mai mult tot ce-ajunge la mine, din obsesia de-a nu pierde din esență, din obsesia cu oamenii care te fac cine ești și din obsesia pe care mi-a stârnit-o un domn care m-a luat la ia-mă nene! și care mi-a dat o carte cu Cine sunt eu?
Pentru că cred că oamenii te formează și amintirile păstrează și te păstrează. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.

Strâng pentru când o să fiu foarte bătrână, deși nu-mi doresc. Preventiv.
Strâng pentru că există și alzheimer, și posibilitatea oamenilor care pleacă, iar eu vreau să rămân măcar cu atât. Preventiv.
Strâng din plăcerea mea și din plăcerea pentru restu'.

pampam.

Din Şişcani

M-am întors.Şi-aşa aş mai fi stat.

Dacă ai o maşină,ţii drumu' drept prin Bârlad până la Crasna,la intersecţie faci dreapta spre Creţeşti şi cobori în Şişcani.

Dacă n-ai o maşină,iei un maxi din autogară la 6 dimineaţa,chiar dacă pe tabelă scrie 7 fix,iar tu stai şi-ţi dai seama că-i posibil să fi ştiut bine de 6 şi-atunci când pleacă maxi să te urci.Maxi te lasă în Crasna,la poliţie.La câţiva paşi de poliţie există nişte pietre pe care să-ţi aşezi fundu' şi de pe care,în timp ce admiri drumu' european fin de să nu crezi şi iarba de pe dealuri,faci şi-un semn de ia-mă nene!După ce-apare un samaritean,te ia şi te duce pân' la intersecţia din Crasna.De-acolo mergi vreo 50 de paşi la dreapta şi-ajungi la al doilea ia-mă nene!,unde atât de mult i-a deranjat piatra de stat pe ea,încât au scos-o.Nu-ţi mai aşezi fundu',te uiţi să vezi cum şi macii au dispărut,singurii maci ai tăi,mai mâncă un măr dintr-o ogradă,mai fă un semn de ia-mă nene!După ce apare un samaritean,te ia şi te duce prin pădure de ţi se înfundă urechile,te ia şi te coboară pe vale şi pe curbe strânse,un pui de pui de Transfăgărăşan.La Savel.Când termini Savelu',o să vezi Bun venit în Şişcani.Comuna Hoceni.Judeţ Vaslui.
Ai ajuns la bunică-ta.Adică bunică-mea.Cobori la pod şi-o iei pe drum de pietre şi nisip.

Dimineaţa bei cafe cu zahar cu lapte.Pâinea e la alegere.
După cafe,mânci saliam cu ciapă sau măligă cu cartofi sau brânză sau fasole sau carne.
După măligă,dormi.
După dormi,te trezeşti şi te urci la deal prin păpuşoi şi vie.După ce urci,ajungi acolo unde se cheamă imaş.Pe imaş există o cabană cu turişti şi-apoi e numa deal,pădure şi iaz cât vezi cu ochii şi cât nu.Pe deal ai fructe ciudate,găuri de vulpi şi şoareci,în iaz ai broaşte,în pădure ai multe feluri de ciuperci colorate sau albe,căprioare,mistreţi şi umbră.Şi astea-s doar pe o jumate de sat,că pe cealaltă dai de celelalte.

Răcoarea,răcoare.Aerul,aer.Răsăritul,răsărit şi luna,lună,natura,natura,calmul,calm.
Oamenii sunt ţărani care-ţi zâmbesc drăguţ şi te răsfaţă.Au nişte glume ciudate şi din cuvinte am înţeles cam 60 la sută.Mâncarea-i atât de bună la soba aia care aproape c-o să cadă.

Am avut linişte,timp şi spaţiu ca să-mi pun ordine în socoteli şi gânduri şi fapte,ca să strâng vorbe,ca să învăț de la ăi mai mari,ca să-mi dau seama ce şi cum tre' să fac şi ce să nu mai fac,ca să am ciorne multe,ca să am vacanţă.Pentru că da,şi unii dintre noi,cei care freacă băncile cu coatele şi încă mai cresc pe banii părinţilor,au nevoie de vacanţe.
După ce m-am pus la punct,mi-am călcat destul pe mod de-a mânca şi de-a bea,am fost măritată de 2 ori în teoriile oamenilor,mi-am făcut poftele cu roşii care au gust,lapte proaspăt,plăcinte de-a lu bunică-mea şi alte de-ale gurii,mi-am găsit cazări în oraşe pentru vremurile care vin şi după ce m-am revăzut cu marea mea aşa-zisă iubire de copilă,am zis c-ar fi bine să mă şi întorc.

Şi-aşa dor mi-era şi de voi.Vai,vai.
pampam.

Din Vamă

Înainte s-o iau din loc,trec să vă las păreri despre Vama.

Pe scurt,există 3 concluzii.
Vama e raiul bărboşilor,al oamenilor liberi şi-a liniştii de dimineaţă.
Deşi nu sunt sigură că mai merg,am promis să n-o mai fac fără mai mult decât prieten,pentru că Vama are farmecul ei pentru unii dintre cei singuri,iar eu nu fac parte dintre ei;haine groase,pentru că la mare e frig şi vara;fără cazare,pentru că starea mea a depins de astea foarte mult.
Ai 3 lucruri pe care poţi să le faci în Vamă:stai pe plajă,stai în baruri,cumperi chestii.

Pe lung,există mai multe.
Locu' e mişto,doar că e suprapopulat.Cine a zis că,dacă vrei să vezi toată populaţia la mare,atunci te duci în august,a zis-o bine.Există oameni care nu par a avea legături cu ce se întâmplă acolo.Există maşini scumpe care seara,când te calci în picioare cu toţi,nu fac decât să-şi primească de zei şi de neamuri.Singura maşină care pare să fie primită e ambulanţa,iar pe zâmbetul lu' tanti de lângă volan se putea citi cât de obişnuită e cu ce se întâmplă acolo.Există un singur duş unde poţi să nimereşti la coadă.Bine,ăsta e duşul oficial,pentru că,nu-i aşa,mârlănia de-a te uşura în mare rămâne vie.Pe la 2,3 dimineața,un rând de feciori erau aliniaţi ca la zidul de împuşcare.Răsăritul e portocaliu,e la 6 şi e mai viu ca în poze.Mai tare mi se pare că toată populaţia de-a băut la bar noaptea,mai are puterea să ajungă pe plajă.

Marea e albastră şi spumoasă,nisipu' e fin şi deschis,berea e rece.
Mâncarea şi băutura sunt scumpe.
Încă nu ştiu pe ce mi-am dat banii şi încă mă dor toate,dar o să cred că au meritat pentru melodiile de la Viţa,vocea şi mişcările din bazin de le-a avut Minculescu,momentele în care toată lumea de pe plajă se ridica şi cânta lume,lume,soro lume şi două secunde în care cu ură se simţea cu ură.
Combinaţii la tot pasu'.
Noaptea e al dracu' de frig şi aştept ziua în care o să râd despre cum am tremurat în prima noapte şi m-am rugat să iasă soarele din minut în minut,despre cum am tremurat şi în a doua când am renunţat pe la 2 dimineaţa să mai căutăm cazare pe toate străduţele şi-am dormit pe-o bancă din faţa unui bar,tot tremurând.
Ziua e loc mort,seara arată şi se simte ca Vama.
Am prins o ploaie de stele.

Oamenii-s frumoşi interior şi exterior,drăguţi,prietenoşi,fericiţi,darnici,beţivi,drogaţi,leşinaţi,nebuni,băgăreţi în seamă la modu' frumos sau urât,normali.
Am plecat de-aici fără prejudecăţi şi în ideea că cei de-acolo vin la fel şi fără comentarii.M-am înşelat,nu generalizez,da' mi se pare că ăştia nu erau chiar din generaţiile bune ale Vămii.

Principal e că nu mergi,dacă n-ai treabă,că în Vamă avem voie orice.

P.S. N-am apucat să-mi beau berea din bar 13,nici să văd Casino-ul,da' rămân pe data viitoare în Constanţa.

pampam.

Sfârşit de 11

Nu vă pasă,da' nu-i nimic că-mi pasă mie.
Am scris la sfârșit de a10a,când nu-mi mai încăpeam de fericire,că ăla a fost ultimul an cu ştiinţele exacte care nu s-au făcut şi pentru mine şi mintea mea.Aşteptam a11a să vină cu relax,cu an de liceu şi cu noi făcând artă cu adevărat şi într-un final.Aşteptam astea mult.

În detaliu,postul ăsta ar putea să fie unul melancolic şi însiropat.La alţii.
a11a a fost în primul rând grupa de monumentală.Cea mai bună şi frumoasă şi devreme...dimineaţa,dacă mă întrebi şi dacă-i întrebi şi pe alţii mai mari.Cea mai deşteaptă,curioasă şi cu vorbele în gură şi-n afara ei.
Monumentala se împarte în 10 oameni şi cu mine.10 oameni despre care nu m-apuc să scriu încă.Să păstrăm ce-i mai bun pentru sfârşitul sfârşit.Zic.Tot ce contează e că aştia mi-au făcut zilele de miercuri nişte zile mai bune decât ar fi fost o zi cu specialitate,normală.Dacă era miercuri,era monumentala.Le-ar fi făcut şi joia,dacă eu n-aş fi urât atât de tare joia.
Monumentala se împarte în glume de interior,în jocuri de interior,în oameni băgaţi în coşuri de gunoi,în funduri goale,în baba-oarba a băieţilor,în jocuri de cărţi,vârcolaci şi fetiţe,în mimă,în să fumăm sub cărămizi când ne arde soarele pe faleză,în oameni ciudaţi şi nebuni.Ah.Şi lucrări bune,idei bune,concurenţe,înţepături,doamna de monumentală care rămâne totuşi doamna de monumentală de ne suportă,când ne suportă.

Într-a10a aş fi zis că n-o să-mie fie dor decât de aproximativ cinci oameni.
Într-a11a zic că la cei cinci oameni se adaugă şi restul din grupă c-am prins drag de ea.

a11a a  fost cu ceva ore de română la care am mai prins ceva chestii despre română,viaţă şi noi.A mai fost cu profi buni,aceeaşi din anii trecuţi,a mai fost cu stres zero,tocit zero,învăţat din două citiri,trezit dimineaţă-dormit toată ziua,zile goale,chestii inutile,primii mei bani pe merit,prima mea lucrare de suflet şi din suflet.

În mare,a11a a fost aproape nimic.Primul an în care plictiseala mea a fost fără limite,în care somnul a fost fără limite şi-n care mi-am irosit zilele cum n-am mai făcut-o vreodată.În care am simţit că nu fac ceva cu timpul meu şi-n care chiar n-am făcut,şi că nu e ăsta liceul la care am venit acum 6 ani.Că multe şi mărunte,părţi proaste.Nici nu mai contează acum.Cenzura se ridică abia la final.

(vreau numa să mai zic că diploma mea e o hârtie la propriu.că tot noi picăm iar nişte nesimţiţi fără vreun argument credibil.că se bagă picioarele unde şi când nu trebuie.şi că liceul de azi mă face să nu-mi fie dor).

Noi să fim sănătoşi şi la anu' să creştem...

pampam.

Seara de Dupa dealuri

Ca sa fim in tema dealurilor.
Slava lui Mungiu pentru ca si-a adus aminte ca n-avem un cinema deschis,da' spera sa gaseasca oameni care cauta film bun.Si-a ajuns cu al lui aici,aseara.Domnu' Mungiu.In sfarsit.
Slava si doamnei profe pentru ca ne-a carat dupa ea si nu s-a clintit pana nu ne-a bagat.

Sa vezi filmu' asta intr-o sala mare,fara lumini si pe-un ecran gigant,e una din chestiile alea de tre' sa le faci intr-o viata.De pe lista cu importante.Zicea o tanti la sfarsit,ca fiecare pleaca cu incarcatura in spate,si-nca duru' filmat nu-i atat de dur ca si ala de-a fost real.Da.Mi-am primit si incarcatura,fiori,zambete,sprancene incruntate,iar de intrebat cand se termina? n-am intrebat si asta poa' sa fie numai de bine.Inca mi se pare ciudat sa contrazici ideea si sa sustii opusu',da' asta,deja,e dupa fiecare.As fi zis despre Mungiu c-o sa fie oficial si de asta,enervant.L-am ascultat cu cata atentie am avut, lipita de caldura.Cat timp a vorbit niste filozofii spuse simplu pentru prieteni.N-am ce zice mai mult,ca filmu' nu-i de stricat cu bombonisme,mai ales ale mele.


Detalii,detalii.
Sala aia a fost atat de plina,c-au stat si pe scarile de langa scaune.Scaunele de la margine.Si eu pe unul din ele.Ar fi fost frumos ca cei doi oameni tineri de pe jos si de langa mine,sa fi tacut macar zece minute,fara pauza.Ori sa fi cascat mai silentios si mai departe de ceafa mea.N-a fost.Ar fi fost frumos ca grupu' oamenilor de 40+ sa stea dracu' mai calmi si sa nu-mi lase impresia ca-s 18- si c-au tras ceva.Ori ca li se trage doar de la prostie,cand glumele proaste n-aveau loc si nici crizele de ras.Ori sa stie ca nu manci ceapa inainte,da' daca manci,te speli.N-a fost.
60% oameni mari.40% noi.

In rest,ei s-au dus pe fundal si de tot,filmu' a ramas cel mai bun.
pampam.