Studentul, asistatul social al țării

Au trecut trei săptămâni de când am încheiat a patra sesiune și al doilea an de facultate din viața mea. E vară, e soare, e lumină naturală multă, e superb, e perioada aia mișto din an în care fugi din oraș într-o vacanță super relaxantă care te deconectează de la aceast univers crunt, e tot ce vrea omul să facă acum, e tot ceea ce am făcut și eu după ultimul meu examen. Sigur, a fost o vacanță uriașă de 5 zile după un an de relații internaționale și politici interne și externe, ce facultate inutilă și ușoară ca toate celelalte, doh. Dar m-am bucurat extrem de acest răsfăț pe care nu-l meritam.
Însă nu. Există oameni pentru care vacanța nu există. Soarele nu există. Vara nu există. Relaxarea nervilor nu există. Există oameni pentru care faptul c-au reușit să atingă măcar 25 de ani și c-au ajuns să plătească taxe și impozite e atât de important, încât cred că noi, restul, putem fi plebii lor de ocazie. Noi, restul, studenții, asistații, care nu produc, nu aduc, nu fac nimic pentru țară.

Trecând peste faptul că noi, restul, studenții, suntem această ciumă, acest model de așa nu, acest simbol al mentalității *de ce mai dați la facultate, că oricum nu faceți nimic cu ea gen*. Ceea ce oricum e foarte trist. Să încurajezi pe cineva să nu urmeze niște studii superioare, indiferent că sistemul e încă răhăcios, e foarte trist. Sistemul o să mai fie răhăcios mult timp de-acum încolo, probabil. Dar mult timp de-acum încolo nu putem să rămânem toți absolvenți de liceu în șomaj, pentru că sistemul ăla răhăcios încă mai scoate câțiva oameni mișto. Șomajul nu.


Eu n-am cerut să călătoresc gratis cu CFR. Că oricum călătoresc rar cu CFR. Mă duc de vreo trei ori pe an acasă și de vreo două-trei ori în locuri care nu-s acasă, iar la unul dintre ele nici măcar n-ajunge CFR. Am mers anul ăsta în vacanță, am mers și anul trecut, am mers și-acum doi ani, am mers de când mi-a zis taică-miu ia banii ăștia și mergi să vă bucurați de viață. Nu era mare pagubă pentru mine, că cu CFR gratis sau fără CFR gratis, de plecat noi, restul, studenții, tot plecăm, și ăștia, restul, studenții, care fac cinci ore pe tren în loc de trei cu mașina, tot nu pleacă. Cu CFR gratis sau fără CFR gratis. Dar da, suntem niște asistați sociali. Că am gratuitate la un tren care vine cu 30 de minute întârziere în stație, care e murdar, care pute, care mă sufocă la 40 de grade, care se oprește în mijlocul câmpului și care merge când are chef angajatul să meargă, asta chiar mă încântă.

Așa cum nu eu am cerut să călătoresc cu abonamente și bilete super mega reduse în transportul în comun. E fix aceeași treabă. Nu merg cu transportul în comun din Iași decât dacă e iarnă sau mi-e foarte lene. Nici măcar nu-mi scot abonamente. Nici măcar nu profit de aceste avantaje de asistat social, și chiar dac-aș profita, n-aș avea niciun motiv pentru care să mă simt prost că nu dau 60 de lei pe-un abonament, așa cum dau ceilalți oameni care au un statut de angajat full time, pentru că pot să aibă un statut de angajat full time. Ceea ce eu nu pot în majoritatea timpului. Pentru că sunt un student la zi, pentru că deja mă împart între sesiuni, stagii de practică, voluntariate, și pentru că nu vreau să mai adaug ceva la astea. Iar asta e fix doar problema studentului și restul, adulții, ar putea să-și vadă doar de problema lor. Gen cum să mai facă o facultate ca să fie și ei asistați.

Așa cum nu eu am cerut burse și pe timpul vacanței de vară, pentru că oricum n-am avut niciodată intenția de a lua o bursă. Cred că eu mă descurc fără și, mai important, cred că există unii dintre noi pentru care un milion două sute la cămin lunar e mult, dar pentru care facultatea e o șansă. Sigur, lucrurile astea sună foarte lacrimogen, dar lucrurile astea se întâmplă. Probabil că există facultăți unde studenții iau burse pentru simplul fapt că se prezintă (adică sigur există), dar din nou. N-am cerut noi toate astea. N-am cerut eu nimănui să fiu o asistată social.

Și eu plătesc o chirie mare în Iași, și eu muncesc ca un sclav, și eu am plătit și plătesc taxe din banii mei munciți ca un sclav, și eu plătesc pentru alții care freacă menta, așa cum plătesc intelectualii pentru bursele și gratuitățile noastre de asistați sociali. Dar așa funcționează societatea. Ne ținem unii pe alții ca o plasă de prins pește.
Nu dorm eu pe perne din puf, nu-mi întinde nimeni vreun covor roșu când ies din scara blocului meu foarte comunist și jegos, nu mănânc la cină crabi sau ce pana mea mănâncă oamenii cu bani la cină, nu fac averi miraculoase pe spatele adulților care-și rup spatele la muncă ca să-mi plătească mie bursele și bilete CFR și toate astea, săracii.

Hai să nu mai.

Comunismul, această epocă de aur

Eu m-am născut în 1995, așa că n-am de unde să știu exact cum a fost comunismul, că nu l-am prins direct.

Dar cunosc comunismul pentru că studiez curentul ăsta vreun an la facultate sau mai mult, pentru că am neamuri care-au trăit atunci și le mai place uneori să povestească, pentru că există o grămadă de surse acum din care să te poți informa în privința asta, pentru că, pentru că. Așa că n-am o privire chiar subiectivă, că n-am fost implicată emoțional, n-am trăit acolo, nu știu cum era să cânți pentru Ceaușescu. Dar o privire tot o am, și asta pe care o am e de-ajuns ca să mă facă să nu înțeleg tendința asta dubioasă a oamenilor de-a se duce spre extreme nasoale. Oamenii ăștia bătrâni din autobuze, oamenii ăștia mai tineri care se întâlnesc la piață să discute, oamenii, în general, care-și încheie conversațiile cu în comunism era mai bine.
Nu era. Comunismul e o extremă nasoală care, ca orice altă extremă nasoală, sună atât de mișto, încât vrei să. Dar hei, la noi n-a fost mai bine decât la ceilalți sau decât acum. Tot continuarea unei doctrine urâte era și când a venit Ceaușescu, care nu făcea decât să fie un om bun, cuminte și supus.

Probabil toți părinții, bunicii, străbunicii din lume erau fericiți. Probabil toată lumea de-atunci crede acum că atunci era mai fericită. Dar hei, fericirea nu e așa. Fericirea nu stă într-un job pe care ți-l asigură statul, nu stă într-un apartament, nu stă în rahaturi de-astea pe care un conducător care ți le dădea, putea foarte bine să ți le și ia. Fericirea nu stă în rahaturi de-astea, când astea sunt paravanul epurărilor, a muncii silnice, a limbii de lemn comuniste, a doctrinei, a controlului populației, a armatelor sovietice, a cozilor la pâine, a lipsurilor de orice fel.

Primul centru universitar în care s-au făcut epurări masive a fost Iașiul. Pentru că Iașiul avea cei mai mulți intelectuali care scriau și gândeau împotriva comuniștilor atunci. Faptul că niște oameni mișto au murit pentru c-au crezut că libertatea de gândire mai era o opțiune e chiar trist. Probabil nu toți părinții, bunicii și străbunicii știau asta. Și dacă știau și erau încă fericiți sau dacă știu și-ar mai fi fericiți înapoi, atunci asta e și mai trist.
Ungurii, frați de-ai noștri pe care-i înjurăm cu patos, au murit în dimineața revoluției ungare, când armatele sovietice au intrat în Ungaria și i-au văzut pe oameni că scot capul la geam să vadă ce se întâmplă. Că nu știau săracii cine-a venit. Că credeau că dacă ei zic că nu mai suportă și fac o revoluție pașnică, comuniștii zic și ei, bine, frați, vă lăsăm acum.
Propaganda comunistă din Scânteia scria atât de urât și atât de fals, și totuși atât de convingător despre niște personaje faine ale țării ca fiind cei care trebuie să dispară, încât românii chiar credeau că niște oameni faini trebuie să moară. Pentru că dacă comunismul începea de undeva controlul, o făcea prin propagandă. Și dacă oamenii învățau să facă ceva atunci, învățau să se obișnuiască cu răul. Și dacă oamenii învață să se obișnuiască, atunci greu mai scoți ceva din oasele lor de bătrâni. Comunismul gen.

Și poate nu cădeau blocurile la cutremur atunci, era învățământul mai bine organizat, rezistau florile mai mult în grădinile publice, muncea toată lumea în fabrici și uzine, nu apăreau gropi în străzi, umblau câinii cu covrigi în coadă, dar pentru cine și pentru ce?
Dar de ce să fim oameni care se obișnuiesc într-o stare de opresiune, când putem să fim oameni care obișnuiesc să ajungă la un job pe care-l vor, să stea într-un bloc care nu cade la cutremur, să nu fugă toată viața după covrigii din cozile câinilor, și care vin acasă să scrie liber, să gândească liber, să fumeze o țigară liber, să trăiască liber și să nu se gândească că azi, cei 10 colegi au dispărut și nimeni nu știe unde.

Hai să nu mai.

5 motive pentru care e nasol să fii profesor tânăr

OMG. E a treia lună din 2017 și pe blogul ăsta nu s-a mai scris absolut nimic. Dar hei, cred că asta e prima seară din 2017 în care am ceva de zis.

Am 21 de ani și mă pregătesc să predau istorie la o clasă de copii foarte curând. Adică când o să am deja 22 de ani, dioptrii mai mari la ochelari și-o dungă la pantalonii mei de viitoare profă mai ascuțită decât aroganța asta enervantă de care sufăr. O să fie un an de dungi ascuțite la pantaloni și aroganțe de-o parte și de cealaltă.
Până atunci, predau istorie la o grupă de studenți. Așa că pentru mine, examenul maturității n-a fost BAC-ul. Pentru o grămadă dintre noi, ăștia care vrem să fim în sistem, ca să fie bine să nu fie mai rău, examenul maturității începe în fața unor copii care te desconsideră, ca niște scârbe mici, din primele cinci minute de intrat în clasă. Pentru că ăștia pe care vreau eu să-i învăț lucruri, nu mai poartă uniformă, nu mai au doar doi lei în buzunar pe zi, nu mai citesc o carte tipărită, nu mai înțeleg raportul dintre profesor-elev și foarte puțini dintre ei înțeleg de ce mai avem nevoie de istorie și de ce vin eu în fața lor. Ceea ce face ca începutul unei cariere deja blamată să fie și mai răhăcios. Pentru că.

1. Copiii ăștia nu primesc educația pe care generația mea a primit-o,
Eu nu știam să înjur la 10 ani, că dacă încercam măcar să înjur, primeam o telecomandă peste fund. Și nu-mi plăcea să primesc telecomandă peste fund, să fim serioși, cui i-ar fi plăcut? Așa că nu înjuram. Înțelegeam că noțiunea de urât pe care maică-mea mi-o explicase era ceva care nu trebuia să facă parte din mine, ca copil cuminte și pur ce eram încă. Poate că eram eu un copil care-și dezvolta spiritul ăsta conservator de-acum. Poate că ai mei au avut mai mare grijă. Poate că știam să-mi aleg copiii de la cutia cu nisip care, la rândul lor, dezvoltau și ei spiritul conservator de-acum. Poate că eram o dubioasă.
Dar hei, copiii ăștia sunt vulgari de mici. Îi aud pe stradă și ceva din mine se rupe. Ceva din mine se întreabă dacă dunga pantalonilor mei o să fie destul de rezistentă la toate reacțiile verbale negative pe care le-aș putea primi în primul an de predare a unui obiect care, ce-i drept, nu trezește atât de mult interes într-o țară de informaticieni și corporatiști.

2. Copiii ăștia cresc în puful în care generația mea n-a crescut.
Eu aveam doi lei la școală. Upgradată la 3 mai încolo. Că știam că-s un copil care în 5 ore de cursuri n-are nevoie de mai mult. Prin liceu eram deja la alt nivel, că mi-am dat seama că pot să-i strâng și să fac mai multe cu ei. Gen țigări. Dar până la țigări, am mers pe jos și-am făcut foamea, și când venea taică-miu să-mi dea bani, aveam deja. Erau 10 lei și mi se părea c-o să cuceresc lumea cu ei. E ăsta puf? Nu. Aveam nevoie de puf? Nu. Cresc ăștia de-acum cu aura banilor în jurul lor? Cresc. E nasol că cresc așa și li se pare că totul li se cuvine? E.
Faptul că avem școli scumpe pe care le știm ca pe niște școli scumpe, nu bune, e profund trist. Faptul că avem școli care scot fițe în lume, nu oameni cel puțin deștepți, e iar profund trist.


3. Copiii ăștia știu ce e aroganța de care generația mea nu știa.
Nu știu să fi ridicat capul și să mă fi uitat cu scârbă la profesorii din fața mea în primele luni când i-am întâlnit. Ei erau niște oameni mai mari și mai mișto decât mine, iar eu eram o mucoasă la propriu. Nu puteam și n-aveam de ce să ridic vocea la ei, nu puteam și n-aveam de ce să-i cred niște ratați, nu puteam și n-aveam de ce să mă uit urât. Nu știam ce-i aia scârbă, oricum, că nu consideram că am de ce să fiu o scârbă arogantă. Eram, din nou, o mucoasă.
Dar hei, elevii claselor de-acum au impresia că știu ce înseamnă aroganța, au impresia că-s mai deștepți decât mine, au impresia că ei îs mișto, eu nu, au impresia că ei controlează ora, nu eu, nu tu ca profesor tânăr. Așa că elevii claselor de-acum se uită cu scârbă, cu superioritate, cu prejudecată, rahaturi de-astea pe care nu știu foarte bine să le stăpânească. Ceea ce e foarte amuzant, pe-o parte. Și atât de frustrant, pe cealaltă.

4. Copiii ăștia au foarte multă energie pe care tu n-o mai ai.
Evident că la 21 de ani energia mea ar trebui să fie maximă. Sunt un om tânăr, toată viața în față, toată încărcătura de care poate dispune cineva. Cred că e, pentru că altfel aș fi murit cu ritmul vieții mele din prezent, în care ziua începe la 7 dimineața și se termină, teoretic, la 9 seara, când ajung acasă. Dar doar faptul că ziua începe la 7 dimineața mă face să plâng puțin cât stau pe wc, locul unde, de obicei, energia mea se scurge aproape toată. Doar gândul că am o facultate de dus în spate, o muncă cu acte, o casă de curățat, o mâncare de făcut, DOAR gândul mă face să vreau să rămân pe wc tot restul vieții. E evident că energia a 30 de copii n-o egalează pe a mea sau invers. E evident că teoria impune să te impui ca un mic Hitler, ca apoi scârba să fie totală. Și, poate cel mai trist, e evident că îmbătrânești mai repede decât o fac ei.

5. Îs mulți, bă, și ești ca o cloșcă care încearcă șă-și bage toate ouăle sub ea, dar nu poate din prima.

Probabil atât.

De ce e Iașiul un oraș nasol

Stau în Iași de un și ceva și știu cam tot ce-ar trebui să știe cineva care stă într-un oraș de-un an și ceva. Unde găsești covrigi calzi dimineața, unde mănânci chestii de fițe (pentru când ai 300 de lei în portofel), unde bei bere neagră bună (pentru când e seara AIA), unde e mâncarea ieftină (pentru când mai ai 5 lei în portofel), unde găsești cărți vechi, bune și care nu-s în Cărturești, unde găsești un apus fabulos, unde asculți muzică mișto cu oameni mișto, unde nu, pe unde poți să te plimbi liniștit și să meditezi la ce rahaturi o să facă Trump, pe unde nu poți să te plimbi liniștit, unde te calcă mai mult mașinile, unde te calcă mai puțin, când e omor în centru, când nu, cum arată țiganii care fură, cum arată țiganii care nu, lucruri de-astea.
Și nu e chiar un oraș nasol. E ca un Galați mai mare și cu mai multe monumente mișto, supraapreciat și mult mai scump, dar ok. E locuibil pe termen lung și minunat pe termen scurt. Pentru că.

1. Traficul e o crimă în grup
Am stat în București și primul lucru nasol și observabil a fost traficul, despre care-am crezut atunci că e cel mai rău dintre cele mai rele. Dar hei, am ajuns apoi să stau în Iași și-am descoperit că există și al doilea cel mai rău trafic din cele mai rele. E ca și cum cineva a luat traficul cel mai rău și l-a vărsat în Iași, dar într-o variantă puțin mai mică, pentru că oraș mai mic. Se conduce prost e doar un simplu înlocuitor pentru bun venit în Iași. Șoferii sunt proști e doar un înlocuitor pentru o să te obișnuiești. Aparent, toți au un retard la volan e doar un înlocuitor pentru iartă-i, așa sunt ei.

De aia linia de tramvai e doar o altă bandă pentru mașini, de aia tramvaiul va intra uneori în mașini, de aia termini o carte de citit în două zile de stat la cozile din trafic, de aia faci 40 de minute până la facultate. 40 în loc de 15-20. Ceea ce n-ar fi o problemă. Dusul e mai puțin important, pentru că știe toată lumea că tre să treci peste 10 semafoare, 150 de cozi de mașini, 2 accidente ca să ajungi undeva. Dar întorsul, întorsul e chin. Pentru că după o zi de luni cu 9 ore de facultate, riști să mori pe-un scaun nespălat din tramvai, în timp ce un mârlan din ăsta te privește seducător din mașina lui cu patru roți, pe care nu știe s-o conducă. Ceea ce ar fi foarte trist.

2. Te fură până la chiloți
Ți-ar lua și chiloții, dar cred că ei nu poartă.
A fost foarte interesant pentru mine să țip la niște copii cu tehnici super bune de furat, atunci când m-au furat. Mai ales pentru că eu nu țip des. Și nu știu cum e să fii furat des. Dar hei, în Iași se întâmplă mereu. E ca o legendă, doar că se întâmplă. În Iași îți iei genți securizate, nu le porți în spate, dacă nu-s securizate, te uiți la fiecare față dubioasă din tramvai, nu porți căcaturi super multe și #valoroase la tine, te mai uiți în spate, înveți să fugi, înveți să nu lași lucruri la vedere, înveți fețele copiilor cu tehnici super bune de furat, și-abia apoi poți să ieși oleacă liniștit pe stradă. Dar niciodată total liniștit. Pentru că așa cum nu văd babele că le-a pus dumnezeu mâna în cap, ci doar simt, așa nu vezi nici tu când rămâi fără portofelul cu 300 de lei cu care te duceai să mănânci la fițe. Și nici nu simți.

3. E mai scump decât ce-i scump pe lume
Și aici e ironia aia mare. Pentru că Iașiul e un oraș al studenților. Dacă studenții n-ar fi, Iașiul ar cădea într-o groapă obscură de unde nimeni nu l-ar mai vedea. Și să fii un oraș scump, atunci când, știm cu toții, studenții sunt săraci vai mama lor, e nasol. E ca și cum l-ai pune pe un om super bogat al pământului, Obama gen, într-un supermarket *totul la 1 leu*. Bătaie de joc. Ar crede omul că e o glumă proastă și s-ar simți jignit. Ar spune *hei, eu am atât, dar atât de mulți bani, și voi mă aduceți aici, unde totul e doar 1 leu?* Așa și-n Iași. Vii cu bani puțini și 5 borcane cu salată de cartofi, și nici măcar n-ai ajuns la facultate, că dai 2 lei pe biletul de tramvai. 2 LEI. Presupun că nu mai există vreun alt oraș în care biletul de transport în comun să fie 2 LEI. În Iași e. Și-acum, știind că un bilet de tramvai e 2 LEI, nici nu e greu să realizezi că orașul studenților e, de fapt, orașul lui Obama sau așa. Și studentul va spune *hei, eu am 1 leu, dar doar 1 leu, și voi mă aduceți aici, unde totul e atât de scump?*

4. Credința face prea mulți bani pentru o credință
Vine o zi când acea perioadă din an se întâmplă. Autocare vin, oameni coboară, bulevardul fabulos al Iașiului, pe care e foarte frumos să te plimbi boem, se umple cu evlavie și miros de sarmale. Evlavie, miros de sarmale, iconițe de vânzare, lumânări, rugăciuni, mătănii, poze cu Arsenie Boca, batiste, pomelnice, cruci, pături de dormit lângă mitropolia aflată în super renovare de 150 de ani (și încă numărăm), pâinici, lacrimi făcătoare de minuni, absolut toate de vânzare.
Vine o zi când Iașiul e iar cunoscut pentru cât mega profit scoate din religie, și asta e oribil. Pentru că Iașiul, acest oraș al bisericilor și al sfintelor lucruri, încă de demult, e mai puțin credincios, dar mai mult comercial o dată pe an.

5. Pe cât de fabuloase sunt cele două atracții ale orașului, vezi mall 1 și mall 2, pe atât de răhăcioase, comuniste și dubioase sunt cartierele care nu-s în preajma mall-ului 1 și mall-ului 2. E ca și cum ai ieși din cea mai fabuloasă lume a minții tale și-ai intra într-un subsol cu șoareci mici, unde-a instalat odată Ceaușescu niște țevi, și-acum au vopseaua aproape căzută, plus câteva găurele pe unde iese apă. Ți-e și frică că faci un pas, că vine șoarecul ăla mic spre tine și apucă de un șiret. Și-acolo rămâi. Și dacă rămâi, aia ți-a fost. Că te-apucă așa o depresie, și-o debusolare, și-o scârbă de urât, și-o frică de șoareci, și te întrebi *da nu mai bine vopseau și ei țevile astea și ne lăsau pe noi să ne facem lumile fabuloase pe altă dată?*

Crecă atât.

5 lucruri mai grele după BAC

Aparent, iar e perioada aia din an în care toată lumea se isterizează pe chestia asta.
Mă enervează ăștia cu BAC-ul, că nu înțeleg că nu-i o dramă, și pe ăștia cu BAC-ul sigur îi enervez eu, pentru că și lor li se pare că dacă nu mai e BAC, nu mai e nicio dramă. Dar hei, chiar asta e chestia. Nu e un mit. Examenul din liceu chiar nu-i o dramă. Drama începe fix după. Serios, dramă. La modul că o să-ți dorești să fii în liceu și să dai examenul ăla în mod repetat, doar ca să nu cunoști cum e lumea de fapt, pentru că lumea ta înseamnă grătar cald și salată cu două lingurițe de sare, așa cum îți place, bani de buzunar, pisi, prieteni și somn infinit. Dar n-o să mai fie.
Uite, ca să vezi, pe 9 iunie, din una dintre sălile facultății de istorie, niște zeci de elevi ieșeau cu lacrimi în ochi, vene umflate și roșii la față de la un examen oral. A fost cea mai grea zi a noastră din tot anul. A fost ca la tăiere. A fost ziua în care... Dar s-o luăm cu începutul.

BAC-ul e numai așa, o apă de ploaie, care să te ude oleacă și să poți intra în viață puțin, puțin obișnuit cu ce cascadă te așteaptă. Să nu fii total nepregătit. Pentru că o să fie o cascadă de lucruri răhăcioase din care n-o să poți să mai ieși, care-o să-ți mănânce viața și pe care n-o să știi cum să le gestionezi foarte bine. Adică o să bâjbâi. Lucruri gen.

1. Chirii, gazde, facturi sau cămin
Căminul a fost pentru mine cea mai urâtă experiență din ultimii 5 ani, fără niciun pic de exagerare și recomand mai bine locuitul într-o casă de carton sau, și mai bine, într-un cort aproape de facultate. Pentru că condițiile mizerabile ar fi aceleași, ba chiar la cutie n-ar fi așa miros, ba chiar la cutie n-ai călca în gunoaiele altora, ba chiar la cutie ai sta singur. Și căminul te învață că singurătatea, așa cum o grămadă de artiști filozofi (care nici măcar n-au stat la cămin), au zis, e ceva neprețuit. Oh, da.
Dar ok, poți să vii la cămin și să te îmbolnăvești de nervi sau de infecții sau de crize interioare violente, și să trăiești cu asta pe conștiință, știind foarte bine că tu ai plătit ca să treci prin așa ceva.
E regretul meu maxim din studenție și mă bazez pe karmă în ceea ce privește oamenii cu care-am trăit (cu greu trăit).

În rest, da. O să-ți urăști proprietarul doar pentru că vine să ridice chiria, să verifice dac-ai dus gunoiul și să vadă dacă miroși a bere sau dacă ți-ai făcut patul. O să urăști să mergi la facturi, pentru că o să fie jenant la facturi. Și-o să urăști toate chestiile astea în general pentru că presupun să ai grijă cât consumi și să dai bani. Și la bani ajungem acum.

2. N-o să ai bani
Nu sunt un copil din părinți bogați, așa c-o să mă rezum la restul copiilor care nu sunt din părinți bogați. Banii vor fi povara sufletului. O să te reîntorci în perioada copilăriei, când te opreai la vitrine cu maimuțoaie și rămâneai cu privirea. N-o să ai bani, pentru că n-o să ai job, iar ăia pe care o să-i ai, o să ajungă la chirii, facturi, mâncare, bere și tot felul de porcărioare din gaura neagră a porcărioarelor. Și chiar dacă o să ai bani, gaura aia neagră cu lucruri pe care le vrei ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți la limită chinul, ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți cu succes chinul, în gaura aia se vor duce toți banii tăi. Apa cu vitamine la 5 lei. N-are nimeni nevoie de apă cu vitamine la 5 lei. Dar o să dai banii pe așa ceva, pentru că pe 9 iunie o să ieși și tu cu lacrimi de la un examen oral. Și-apoi n-o să mai ai bani. Și viața o să fie din nou un chin.

Știi cum se recunosc studenții în supermarket? După fețe și după cât calculează cumpărăturile pe telefonul ăla pe care nu-l vor schimba în următorii 10 ani. Și asta o să te apese câțiva ani, până la un job.

3. Sesiune
Hah. Aici e cu dus și întors. Pentru că facultăți diferite și nivel diferit, deci sesiuni diferite la nivel diferit, oricât de nesimțit ar suna asta și oricât de bine ajungem sau nu. Dar pentru că sunt un copil la Istorie, o să mă rezum la restul copiilor care vor da la facultăți pe bune. Cred că undeva mai sus ca nivel de învățare sunt astea de științe exacte și astea gen medicină și drept. Cred că mai jos sunt facultățile la care n-ai dreptul să te plângi și la care sesiunea are examene unde punctajul începe de la 4, gen Sociologie. Hai să nu.

Revenind. Sesiunea. Ca putere de acumulare, sesiunea e perioada din an care te aduce la nivelul la care ești nevoit să știi o carte de 500 de pagini în 3 zile și 3 nopți. Pentru un singur examen, dar tu o să ai 5 sau 6 sau 8 într-o săptămână. BAC-ul e apa de ploaie. BAC-ul nu te apasă pe spate așa cum te apasă cursurile, seminariile și cărțile pe care le ai de pregătit în câteva zile. BAC-ul se înmulțește cu 5 sau 6 sau 8 acum. E un sistem idiot. Cel mai idiot. Când profesorii îți vor povesti, nu vor uita niciodată să menționeze cât de idiot e. Dar tu o să te supui ca un copil harnic.
Ca somn, nu dormi. Ca supraviețuire, ori exces de cafea, ori exces de mâncare. Ca trăire, ai toate trăirile pe care le poate avea un om înr-un an, doar că tu le ai într-o săptămână. Farmecul sesiunii e că oricât ai avea impresia că n-o să reușești, o să reușești. O să bagi în tine râuri de teorie și n-o să știi cum s-a întâmplat asta.
(sigur, până să bagi râurile alea în tine, o să încerci să faci toate lucrurile pe care nu le-ai face într-o sesiune. să coși haine sau așa ceva. pentru că e greu, bă. o să ajungi să nu te culci seara, pentru că știi că mâine e încă o zi de sesiune și nu vrei să te trezești.)

4. Fără mami și tati
Fără mami și tati înseamnă că ești singur, și pentru copiii dependenți de mami și tati, o să fie nasol. Mai nasol decât BAC-ul.
Fără mami și tati și bani e și mai nasol. O să descoperi cum pâinea goală chiar e delicioasă și-o să știi să gătești cartofi în 150 de feluri. Serios. Într-o zi, casierii de la supermarket vor ști ce vrei să cumperi numai văzându-ți fața. Adică cartofi.

5. Ești un adult și ți se cere un comportament de adult
Cred că toate cursurile de introducere au fost despre cum acum suntem adulți și trebuie să ne comportăm sau să gândim sau să vorbim ca niște adulți. Ca niște mici Cenușărese care se schimbă la 12 noaptea.
N-o să accepte profii din alea cu mi-a mâncat câinele tema, n-o să accepte proprietarul că nu ți-au băgat ai tăi banii încă, că mor și ei de foame, n-o să-l mai ierți pe pisi numai cu o floare, n-o să mai poți să oprești alarma în fiecare dimineață, n-o să mai poți să ieși mereu afară în pijamale, prostii din astea.
Secretul e ori bula de nesimțire, ori morcovul în fund. O să te obișnuiești.

Dar e ok, mai e puțin timp să ne bucurăm de BAC.

Facultatea de Istorie după un an

Scriam asta după vreo două săptămâni de facultate sau așa.
Pentru că acum, când mai e o lună jumate și termin, m-am sucit, voi scrie asta.  Și pentru că mituri, minciuni, oameni care bagă spaima în boboci, păreriști, neînțeleși, și tot așa. Și pentru că e săptămâna altfel a viitorilor boboci și știu că stă fiecare pe net scriind *am 18 ani. la ce facultate dau?*

1.Toate miturile despre facultatea de istorie sunt discutabile

Oamenii de la istorie se fac profesori de istorie. Bă, da. Am colegi care-au venit exact pentru asta. Dar am colegi care-au venit pentru istoria artei, pentru istoria antică, pentru muzeologie, pentru arheologie, pentru bizantină, pentru Evul mediu, pentru războaie, pentru arhivistică și restul opțiunilor pe care ți le dă facultatea asta. Nu-ți garantează nimeni că nu ieși, până la urmă, profesor. Dar nici nu tre să-ți garanteze nimeni. Tre să știi să-ți faci puțin loc, așa cum îți faci loc în orice alt domeniu. Și profesor de-ai fi, dar măcar nu ești de mate. Mate e nasoală și te urăsc copiii pentru totdeauna.

Oamenii de la istorie beau mult vin sau așa, pentru că le place să bea mult vin sau așa. Îhî. Nu e un loc obscur al alcoolicilor, nu te duci să te scalzi în căzi de vin scump, nu e aplicabil tuturor și-n toate situațiile, dar hei. Avem o cramă naturală la câteva zeci de minute, e Iași în Moldova, serios acum, orice e posibil. Dar nu, nu te așteaptă nimeni cu un păhărel la intrare și nu, nu-ți permiți să vii cu limba încâlcită în sală, și nu, nu facem adunări ale alcoolicilor, facem istorie pe pâine. Faptul că suntem niște oameni deschiși la socializare, în afara facultății, e altceva. Există oameni care beau și nu mai poți discuta cu ei. Și există istoricii, care beau și încă știu toată preistoria. În germană.

Oamenii de la istorie sunt super duper deștepți. E urât să trec asta la mit, dar o trec din lipsă de altceva. Pentru că, cumva, când toți tovarășii mei au auzit de istorie, au crezut brusc că-s super duper deșteaptă. Nu suntem toți super duper deștepți. Așa cum nu pentru toți e reprezentativ ceea ce facem cu viețile noastre. Ăia de la Arte nu-s toți talentați. Ăia de la Medicină nu se gândesc toți întâi la viață, apoi la restul.
E un mediu al oamenilor deștepți, și doctoranzi, și intelectuali, ok, dar nu e un mediu al studenților exagerat de dezvoltați intelectual, cel puțin nu în primul an, cel puțin nu toți.

Și e nasol, pentru că din chestia asta apare altă tâmpenie care n-are nicio treabă cu realitatea.
Oamenii de la istorie știu absolut orice, oricând, oricum legat de istorie. Și, ia zi, la ce oră a început războiul? Cum, nu știi? Păi tu ești la istorie, ar trebui să știi! Fiți serioși. Dacă vrei să afli ceva din istorie, te documentezi singur. Istoria are o sută de mii de specializări și domenii pe care fiecare prof, student sau pasionat se specializează. Poate pare așa, dar istoricul n-are un cap de dimensiunea capului lui Einstein la puterea a zecea, în care adună toată istoria universului pentru toți necunoscătorii de pe stradă. Există cărți bune pentru asta.

Oamenii de la istorie sunt niște morcoviți serioși cu cravată la gât. Ha ha, și dac-ar fi morcoviții serioși în felul în care suntem noi, lumea ar fi mișto. Pentru că da, există o conduită, există o aroganță, există cravate, dar există în plus un umor minunat. Istoricii nu-s chiar așa inabordabili și nodul nu e chiar atât de strâns.
De altfel, suntem cei mai veseli și zgomotoși studenți ai Universității. Matematica nu mai iese la fumat tocmai din cauza noastră. Matematica ne-ar pune în cuști.


2. Toate lucrurile pe care le înveți la o facultate de istorie

M-am dus la istorie crezând c-o să fie fabulos, am fost sută la sută dezamăgită, și-acum sunt 70 la sută fericită, dar asta doar pentru că n-am început încă specializările. Și crede-mă, e o facultate mișto, pentru că.

Înveți foarte multă istorie, dar înveți foarte multă istorie pe barba ta. Că n-ai voie cu conținut de pe internet, și-atunci tre să citești cărți infinite. Că n-ai voie cu conținut plagiat, și-atunci tre să te ducă capul să scrii un proiect cu conținut explicat și reinventat de tine. Că n-ai voie să mergi nepregătit, indiferent că e rândul tău sau nu, și-atunci, în loc să stai să dormi, îți mai dezvolți oleacă niște cunoștințe. Că de-aia te-ai dus, bă, la facultate, nu să te plângi că e greu să iei referatele de pe net, mură-n gură, și să le prezinți relaxat. Sau să dai pe-afară că la tine la facultate nici nu tre să mergi, atât de mișto e.

Înveți istorie, dar trebuie să știi reguli de vocabular și de gramatică, destulă geografie și orientare în spațiu, ceva anatomie, biologie, chimie, minim trei limbi străine, adică engleză, franceză, germană, latină, hai și greacă, dar neapărat slavă. Că ai de făcut proiecte mari cu vocabularul și gramatica ta. Că ai de povestit despre hărți, și spații, și teritorii, și limite de teritorii. Că ai de analizat schelete de morți preistorici. În analiza scheletelor de morți preistorici ai nevoie de formule, și combinații, și elemente din sistemul periodic. Că o parte din cărțile obligatorii sunt în engleză, franceză sau germană. Și că ai o parte de materie care presupune să analizezi texte în latină, și greacă, și slavă, ceea ce e un chin dacă nu le știi.

Prinzi  o conduită din asta obsesiv-compulsivă, pentru care mă declar fan și pentru care alții te vor crede cea mai mare fiță a pământului. Aia e. Că ajungi în medii fancy, așa că înveți să ai o ținută care nu se rezumă mereu la boschetăreală, ceea ce, ca chestie generală, e ok. Că ai un sistem de citare complicat și obligatoriu, așa că înveți să nu mai fii nesimțit și să nu-ți mai atribui tot felul de drepturi pentru tot felul de lucruri pe care le scrii. Că ai profi mai conservatori, așa că înveți să nu mai fii un cocalar de oraș, care se scaldă în coji de semințe și idei de șantier. Că ai profi mai cool, așa că înveți să nu fii un morcovit cu nasul la cer, oricât de multe realizări ai avea. Din astea. Și ai nevoie de din astea.

Și prinzi practică. Ți se oferă practică. Te roagă profii să mergi în practică, profi care-s destul de mișto încât să poți trăi două săptămâni lângă ei. Două săptămâni din alea multe pe care le-ai pierde făcând o grămadă de lucruri inutile, gen bronzul la mare.

Există posibilitatea să-ți schimbi, dezvolți gusturile, tabieturile și alte de-astea.
Muzica clasică o să devină cel mai frumos lucru care te va calma când înveți, citești sau când colegii de cameră te stresează. Biblioteca și anticariatele vor fi casele tale. Muzeul e posibil să fie un viitor loc de muncă. Siturile arheologice la fel. În sensul ăsta, o să mergi la muzică clasică, la film, la teatru, la muzeu, vacanțele în Grecia se vor concentra pe istoria antică, o să-ți iei o bască mov în cap (dacă n-ai deja părul mov, cum îl am eu, heh), și-o să fii un hipster fain care știe lucruri.
(o să ai însă puțin timp liber pentru astea. o să ai notițe și agende în care îți strecori timp oarecum liber printre tot felul de alte treburi. dar o să ai, nu-ți mănâncă viața chiar de tot)

N-ai doar istorie generală, slavă zeilor. Ai opționale, de toate pentru fiecare, de la istorie antică sau modernă sau contemporană la istoria evreilor sau muzeologie sau. Câți bani faci după ce termini și cât de repede ajungi în domeniul pe care ți l-ai dorit nu sunt chiar primele probleme pe care ți le pui când îți completezi fișa se înscriere. Dar da, istoria e un domeniu îngust în care ai impresia că fiecare își dă coate cu celălalt. Aia e. Coate de dat are toată lumea.

3. Toate lucrurile care o să-ți mănânce viața la o facultate de istorie

În principal, istoria o să-ți mănânce viața. Cronologia Romei care are 150 de slide-uri doar și doar cu ani. Anii te vor face să fii ca o carte din aia groasă și veche de telefoane. La fiecare 150 de categorii cu 150 de nume. Evul mediu e cea mai ambiguă și groaznică perioadă, care o să-ți fac creierii franjuri. De Evul mediu în România și de domniile alea fără număr nici să nu aducem vorba.
Organizare, categorizare, subcategorizare la subcategorizare, subpuncte la subcategorizare, cărți și cursuri infinite de sub la sub, xerox-uri, markere și dosare pline cu xerox-uri desenate cu markere. Astea o să-ți mănânce viața.


Dar pe cât de repede vrei să-ți faci bagajele la început, pe cât de greu e să duci facultatea asta în spate, pe cât de puțin timp și somn ai, pe cât de mult îți ia să treci sau nu de sesiune și restanțe, pe cât de înguste sunt domeniile de lucru după ce termini, pe cât de multă muncă și implicare trebuie să arăți, pe atât de fain e, bă. Serios. E alt mediu și e fain. Și nu vrei să-ți irosești atâția ani din viață într-un loc în care nu-i fain. Că de irosit tot îi irosești, dar să nu-i irosești la modul pisicii scârbite de tot ceea ce e în jur, zilnic și nelimitat.

Sesiunea. Tehnici de supraviețuire

Iată-ne ajunși în această fază deloc frumoasă din facultate. Cât timp oamenii se ocupă cu problemele reale ale lumii, gen pacea mondială și tratarea cancerului, viața unui student se concentrează pe o singură, mare și ca un ghimpe în fund problemă. Sesiunea. Bine, și timpul care nu e, și muzica tare și foarte urâtă din cămin, și faptul că e zăpadă multă și e greu să-ți iei zacusca de-acasă, și toate lucrurile pe care ai vrea să le faci în loc să înveți, și și și. Dar, în principal, sesiunea. Și vai, ce invenție proastă, ce idee tâmpită să bagi materie de trei luni și-un pic într-un examen de o oră sau două, toate examenele în două săptămâni, materia împărțită și dată mai pe fugă, aproape absolut deloc timp să-ți aerisești creierul. Chiar preferam testele săptămânale, pentru că, nu știu de alții, dar la istorie oricum cam așa e sistemul. Și e ok. Știu să-ți zic despre ce-am scris în teste, c-am citit cu grijă și spor. N-o să știu sigur ce-am scris în sesiune, după sesiune.

Dar revenind. Sesiunea e de căcat și, ce să vezi, e un bac la puterea a zecea, la modul că tot bagi materie în tine ca-n tobă, tot ține de cât de bine au dormit profii înainte să-ți corecteze lucrarea sau să-ți dea subiectele, tot nu reușești să rămâi cu ceva, și, mai ales, tot îngrași grămada de porci din lume în două zile. Și-apoi mori fără păr în cap. Din experiență deja. Așa că uite cum să rămâi măcar cu câteva fire de păr prețioase și rebele.

1. Nu e ok să-ți asculți toți profii demoralizatori înainte de sesiune
Nu e ok să asculți pe nimeni care-o să-ți strice motivația, planurile, programul sau o să-ți spună că e bine și-n restanțe, că sunt șanse mari să nu iei din prima, că nu e nevoie să te zbați ca găina la tăiat și să înveți toată bibliografia, pentru că merge și fără. Știi, ca-n liceu, când aveai colegi care-ți ziceau tocilar, pentru că învățai. O să fie și -acum din ăștia. O să fie studenți enervanți de anul doi sau trei sau șapte care-ți vor spune haha, așa învățam și eu la început, haha, ce gândeam oare, haha, nu mai fă.
Dar hei, cred că cel mai important e să știi că sesiunile nu se compară, așa cum facultățile nu se compară, așa cum nu la toate există bibliografie de 30 de cărți pe obiect, așa cum și alea două amărâte de cărți și cursuri pe care le au alții, nu se respectă. Sesiunea mea cu șase examene de teorie istorie credeam că e apogeul. Dar apoi a apărut sesiunea prietenilor de la litere cu opt examene teorie litere. Iar sesiunea de la arte cu un examen teorie? e cât cinci la sută din ale noastre. Nu e ca și cum avem toți același nivel de trecere, învățare și examene.

Să ai 20șiceva de ani și să te mai caci pe tine că nu tre să înveți cât e nevoie în sesiune îi jenibil.

Poate le iei pe toate din prima, poate nu, aia e, dar tre să fii dus cu capul să nu încerci pentru că îți zic unii că nu e mișto să încerci, fii serios.

În ordinea asta de idei demoralizatoare, la istorie, 80 la sută din profi suferă de-o ironie, și-o subtilitate, și-un simț al înțepării în fund atât de bine dezvoltate, încât le-ai vrea și tu la anii lor. Ceea ce e mișto în tot restul timpului, dar nu în sesiune. Sigur fiecare facultate are așa ceva. Proful ăla care înainte de examen cu două săptămâni îți tot spune că va fi amuzant pentru el și că vă vedeți în restanțe. Dar hai să nu. Hai să ne motivăm altfel. Hai să nu vrem să ne ocupăm tot timpul cu restanțe, că nu de-aia suntem profi și studenți. Cât de incredibil e că sunt oameni care găsesc plăcere în asta?

2. Nu e ok să leșini pentru niște examene
Pentru că toate trec, serios. Mai ales examenele. Nu te ține niciun prof legat de facultate cu restanța de la el. La un moment dat chiar se termină, chiar o să-ți dea un cinci sau mai mult până la urmă, chiar o să fie bine și-o să poți pleca în viață să faci lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Așa că nu merită să te ucizi încet prin suprasolicitarea ființei tale minunate pentru așa ceva. Merită să te pregătești, da. Dar cu apă multă, ca și cum ți-ai adus râuri acasă, și mâncare bună lângă tine, sau hai, mâncare de orice fel lângă tine, somn neapărat, și-un program decent în care pauzele nu sunt din cinci în cinci ore, când deja nu mai aer de respirat. N-ai crede, dar pauzele fac ca lucrurile să-ți rămână acolo unde ai vrea tu să-ți rămână, în cap.

Aș putea să zic aici că nu e ok nici să îngrași porcii în două zile, dar după două săptămâni de vacanță în care am uitat la propriu că sunt la facultate, aș fi chiar nesimțită s-o zic. Totuși, e un sfat bun. E bine să le iei ușor, ca atunci când mânci carne grasă de Crăciun, dar o mânci cu grijă, că ți se întoarce înapoi, că n-ai nici memorie, nici stomac de elefant. Și ai timp și de bere după.

3. Nu e ok să procrastinezi
Două lucruri poți să faci în sesiune. Sa înveți sau să te apuci de toate lucrurile care te țin din învățat, doar ca să nu înveți. De la curățenie la decolorarea părului la călcatul cămășilor din dulap la orice alt lucru care nu e urgent atunci, pentru că singurul lucru urgent e învățatul. Știu că e greu, și urât, și în unele cazuri, inutil. Dar există situații mai rele în care ai putea fi, gen ai putea sorta gunoaie la o groapă de gunoaie, -30 de grade sau așa, fără mănuși. Un gând din ăsta e tot ce-ți trebuie când vrei să iei pauză mai devreme și vrei să te apuci să dai aiurea cu mătura, să fugi la pisi sau să-ți aprinzi o țigară. Pauzele sunt pentru astea, restul timpului e pentru toba de carte din voi, tovarăși! Procrastinează după examene, c-o să ai tot timpul din lume până la sesiunea următoare.

4. Și e ok să-ți faci absolut toate tabieturile de care ai nevoie și care te ajută
Indiferent că stai la cămin, la gazdă, acasă, la cort în fața facultății. Vrei să înveți la șase dimineața, pentru că atunci reține creierul tău informație multă și grea? Învață la șase dimineața. Vrei să subliniezi cu cinci culori, până arată foile de curs ca niște lucrări de grădiniță? Subliniază cu cinci culori. Vrei să-ți faci rezumate la rezumate la rezumate? Fă-ți și întinde-le covor și mergi pe ele ca un iisus de fiecare dată când vrei să procrastinezi.Vrei să-ți faci 150 de scheme pe care să le lipești pe pereți? Fă-ți 150 de scheme și lipește-le pe pereți. Vrei să-ți pui sonata K448, ca să ai memorie mai bună? Pune-ți sonata K448.Vrei să tacă și musca, că ai nevoie de liniște? Zi-i să tacă. Vrei lumină? Fă-ți lumină. Vrei să bei câte-o gură de lapte de cocos la fiecare jumate de oră? Bea câte o gură de lapte de cocos la fiecare jumate de oră.
Fiecare om care se leagă de tabieturile tale merită o pălmuță peste față.


Atât. Spor, noroc și inspirație.

5 motive pentru care corporatiștii sunt de căcat

Ca să nu ne înțelegem greșit. Nu omul cu job-ul de corporatist (sau orice alt job mâncător de viață), în sine, e de căcat. Probabil omul chiar e foarte mișto, cel mai minunat, pisi cu care te vezi peste zece ani împreună într-o casă mare și frumoasă, colegul care-ți dă în pauze țigări și mâncare, prietenul pe-al cărui umăr îți lași râurile de lacrimi când ai râuri de lacrimi. Mă rog. Omul care parcă n-ar avea vreodată părți proaste. Și totuși. Cea mai mare parte proastă a lui e că are un job, iar job-ul lui e să fie un corporatist cu cartelă la gât într-o companie din asta cu birouri, etaje din sticlă și foarte multe formalități, cămăși călcate bine, termeni dubioși și-un program imposibil. Serios, nu poți să ceri foarte multe de la ei, pentru că.

1. Corporatistul n-are timp.

Niciodată. Absolut ni cio da tă. Dacă programul lui începe de dimineață, o să termine ziua târziu, și-o să doarmă până dimineață iar. Dacă programul lui începe de ziua târziu, o să termine dimineață, și-o să doarmă până ziua târziu iar. Nu poate să facă multe în privința asta, nu e vina lui, n-ai ce să-i ceri și tu ceva în plus, că i se cer destule la muncă. Un zombie intelectual sau așa, a cărui viață se împarte între birou, teste, proiecte, dosare, o pauză de țigară și, în sfârșit, somn. Vrei să vezi, totuși, dacă mai e în viață? Tu, pisi sau tu, prietenul lui de-o viață sau tu, maică-sa, prinde o jumate de oră liberă și fă-ți repede o programare, că nu se știe când mai are timp. 

Și din chestia asta cu timpul, rezultă toate celelalte chestii de căcat din viața corporatistului. Sau invers.

2. Petrece mai multă vreme cu colegii de muncă decât cu tine, colegul lui de viață reală

Cu colegii de muncă și cu calculatorul din dotare. Înainte să te ceară de soție, o să se pună în genunchi în fața monitorului, ca să exerseze. Dacă vrea să-ți ia un cadou, o întreabă pe colega aia cu țâțe mari ce vor femeile. Orice corporatist are o colegă cu țâțe mari. I se face rău și i se încinge creierul? Omul care o să aibă  voie să urce în ambulanță o să fie, evident, un coleg. Pe tine te sună când îți găsesc numărul, adică după ce se face bine și se trezește. Nu știi unde a dispărut prietenul tău de 5 zile? E sigur la birou și mai completează niște teste pe calculator.

Și asta e super frustrant. 

3. Are un program stabil nasol

Dar, de fapt, programul stabil nu e niciodată stabil, ceea ce-l face și mai nasol decât era la început. Programul stabil înseamnă cam toată viața petrecută la birou. La un moment dat, corporatistul rămâne atât de mult după program, încât crede că 12 ore în loc de 8 e un lucru normal, și nu zice vreodată nu. Ai crede că e chiar fericit în cutia lui office micuță, ca și cum s-a născut cu dorința asta, ca și cum lichidul din burta mamei lui n-a fost lichid, a fost cu adevărat o cutie office micuță, ca și cum e mediul lui natural. E mai ușor să scoți un urs din peșteră în mijlocul iernii, decât să-l chemi pe corporatist acasă.

Dacă vrei, poți să-ți iei un scăunel și să privești frumos pe geamul clădirii, ca și cum te-ai uita la rândunele care mâncă pâine. O frumusețe.

Am prins șefi care cereau să stai după program sau colegi care-o făceau cu drag și spor. Nu înțeleg treaba asta. De ce favoruri din astea? Dacă nu mă plătești în  plus, dacă nu-mi dai un sanviș în plus, dacă nu-mi dai un pahar cu apă în plus, că poate-i un un job pe care-l urăsc și leșin când aud vestea, dacă nu scrie că-s obligat, de ce? 

De ce nu putem să avem și viață?

4. E veșnic obosit și aproape veșnic serios

Pentru că are un program nasol, niciodată timp să doarmă și-l strânge puțin nasturele de la gât, știm. Un zâmbet amar apare timp de 2 secunde pe fața prietenului tău când, deodată, capul îi cade de pe umeri pe masă, între farfuria cu carne roșie și paharul cu apă. E deja într-un somn adânc, ca atunci când își permitea să fie un rebel ce pierdea nopțile la petreceri obscure. Ce vremuri. Acum, singurul lucru rămas din spiritul lui rebel înseamnă câte-un mesaj fugitiv în timpul programului. De aia, copii, nu trebuie niciodată să lăsați un job, un om sau un ceva să pună stăpânire pe voi. Pentru că capul vostru trebuie să rămână mereu pe umeri.

5. Cutiuța lor office micuță le dă un aer de morcoveață inutilă

Evident că nu le dă tuturor. Dar ăia care-s foarte inabordabili, aparent superiori și ciufuți, pentru că au un costum la dungă și le lucesc pantofii, ăia sunt groaznici. Nici dacă le-ai cere să-ți arunce o privire, și nu ți-o aruncă.  Haha, de parcă ritmul ăsta de viață robotizat ne-ar ajuta pe noi, cei umili, cu ceva, haha (în afară de bani, dar pana mea, îi faci tu și altfel). Și înțeleg atât de mult cum te schimbă un job sau un mediu sau un om, însă hei, o funcție din asta oficială și 10 cravate nu-ți dau dreptul să fii un fund cu ceilalți oameni care au doar 5 cravate. Funcția ta oficială se oprește cam pe unde ieși din clădire. De-acolo poți să-ți cobori nasul puțin mai jos și să-ți relaxezi morcovul.

Și mai tre să calci și atâtea cămăși.

Viața la cămin e ca lupta din tranșee

Glumesc. Căminul e ok. Nu ai chiar atâtea motive pentru care să-l urăști, cum auzi că-l urăsc oamenii de obicei. Da, nici mie nu-mi place la cămin, dar doar la al meu și doar din motive care țin aproape strict de atmosferă și lucruri pe care nu le fac aici, dar le făceam la gazdă cu oamenii de la gazdă sau le fac cu alți oameni la casele altor oameni. Oricum.

Căminul e locul ăla în care te bagă pe tine și pe încă unu, patru, șapte oameni necunoscuți, uneori total opuși, într-o cameră cu două, cinci, opt paturi, două dulapuri și două mese, ca să vă împărțiți timpul, spațiul și viața timp de un an. Nu e amuzant. N-ai aproape nimic din ce ai acasă. De aia nu e pentru oricine, serios. Căminul e un fel de inițiere din aia cu probe dubioase de-avea Harap-Alb până ajungea să mânce carne multă la ospăț și să pupe prințesa pe obraz. Așa și oamenii. Lucruri pe care începi să le descoperi, cu care tre să te obișnuiești și care o să-ți iasă pe nas, dar care țin mai mult de trai în comun într-un spațiu limitat, decât condiții răhăcioase. În rest, decent. Cred că ideea e ori să-ți consumi toți nervii în prima lună, ori să încerci să petreci cât mai puțin timp la cămin.

Ceea ce eu reușesc cu aproape succes. Cât nu umblu ca un căluț responsabil, viața mea se împarte între două cămine și restul apartamentelor găștii, iar dintre toate astea, la mine în cameră ajung cel mai puțin. În principal pentru somn, mâncare și spălat.
Dar în timpul în care n-o să te duci pe capul prietenilor tăi cu camere închiriate care par scoase din 2050, în această locuință regală a ta vei descoperi că.

Paznicii de la intrare sunt niște tați în uniformă.
Știu cât vor fetele să scape mai repede de tata, și să-l lase acasă, și să-l audă numai la telefon, știu. Plănuiesc să se mai întâlnească doar la nuntă sau așa. Să nu mai vadă când ajungi târziu, să nu te mai miroasă, să nu mai inventeze maică-ta scuze jalnice pentru tine. Dar hei, pentru asta sunt paznicii de la intrare. Ai ajuns târziu? Te măsoară din priviri, simți cum te ceartă, simți cum te ceartă și te privesc urât în ceafă. Îl auzi atunci pe taică-tu de-acasă cum zice *de-aia te-am trimis eu la facultate?*
A venit pisi să te vadă? Îl măsoară și pe pisi din priviri, să vadă de la cine ai venit tu aseară târziu. Pleci undeva? Ar avea curajul să te întrebe unde pleci și la cât ajungi. Mergi cruciș, miroși a țigări, ai blugii rupți în fund? E mereu acolo să-ți scoată ochii subtil. Și nu, nu e drăguț. E ca și cum o armată de tați stau în umbra ta până ajungi ca de fiecare dată când intri în cămin să ai o pornire din asta schizofrenică, de oameni care nu mai au nici măcar un nerv în viață. Dar nu poți să faci asta, pentru că atunci paznicul ar fi acolo ca să-l sune pe taică-tu.

Vei avea și colege de cameră sau de cămin care sunt niște soacre bătrâne.
La băieți nu e mereu cazul ăsta, pentru că pe băieți îi doare în fund. În cel mai rău caz, o să te comenteze pe tine, ca pisi a colegului lor de cameră. Dar pentru că nu poți să stai la băieți mereu, o să continui să te întorci în fiecare seară la babele din cameră, din baie, din bucătăie, care-ți vor asculta atente poveștile și care au așa o impresie că viața ta e și a lor, deciziile tale sunt și ale lor, felul în care îți petreci și organizezi timpul le privește și pe ele și tot așa. Niciodată nu se termină totul după ce treci de privirea gardianului. Mai sunt și gurile fetelor.

Poți să le dai peste nas din primele zile ca să se calmeze. Poți să le zici că nu le privește. Sau poți foarte bine să dai din cap și să treci peste. Oricum ar fi, ideea e că vor înțelege că viețile voastre personale sunt viețile voastre personale. Într-un caz ideal, o să fiți câțiva oameni care se vor super înțelege și-atunci când ți se rupe inima în două, o să li se rupă și lor inima în două. Dar în restul cazurilor, o să fie nasol și-o să vrei să stai cât mai mult la prietenii tăi cu camere din 2050.

Există oameni care, în natura lor, sunt niște jegoși împuțiți.
Așa că nu te aștepți să vii într-un loc special al panseluțelor, unde miroase a levănțică și cresc floricele din pereți, pentru că nu e un loc așa decât în primele 10 minute de dimineață, când îl curăță săracele femei. Au trecut aproape trei luni de stat la cămin, dar încă mă întreb ce-i face pe oameni să nu tragă apa după ei.
Poate unii dintre noi ar spune *hurr durr, dar ăla nu e un cămin de fete?* Oh, ba da, și ce? Fetele sunt și ele jegoase și împuțite, și înoată prin grămezi de mizerie în bucătărie ca să-și gătească borș de ceapă cu geamul închis, și nu trag apa, și înfundă chiuvete cu pletele lor de fecioare pe care nu le strâng, și varsă borșul de ceapă pe aragaz, și-l lasă acolo. După ce-și bagă gunoaiele pe la duș, merg și se fac frumoase, iar peste câțiva ani, cine știe, vor fi chiar morcovitele care-ți vor semna un act sau care-ți vor preda un curs în liceu. Cât de tare?

Nu există fițe.
În cazul în care cineva mai crede că poți să faci mofturi la cămin și-n cazul în care mai există oameni care, atunci când zic cămin nu se gândesc la asta ca la cea mai umilă casă din studenție. Nu poți să mofturi și să fițe. Un milion dai, de un milion primești. Pat ai, saltea ai, duș ai (e o țeavă, dar vine apă pe ea), aragaze ai (vai de capul lor, dar încă funcționabile parțial), wc ai, chiuvetă ai, căldură ai, un geam pe care să vezi cum răsare soarele dimineața ai, strictul necesar în formele lui mai proaste și foarte modeste, dar aia e. Și, ca-n toate cazurile pe care le mai știi, toate upgradările se fac pe bani, nu pe cât de mult te caci pe tine că e rama de la pat din metal și nu lemn.
Da, condițiile chiar ar putea să fie mai bune, da, se iau bani pe-o parte și nu se mai investesc pe cealaltă, da, e și-aici un sistem prost și aranjat, dar nu e ca și cum poți să te mai cerți cu cineva și pe chestiile astea.

N-ai liniște sau intimitate sau lumină sau geamul deschis sau loc sau ocazia să sari în chiloții tăi preferați în mijlocul camerei când, cât și cum ți-ar dori sufletul. Și asta e cel mai nasol când stai cu oameni, pentru că programe diferite, stări diferite, chefuri diferite. Și pentru că pe oameni nu-i doare mereu de câtă liniște vrei tu, atât timp cât ei n-au nevoie de ea, sau mai știu eu ce nevoi personale. Așa că e posibil să auzi lăutărească la unșpe noaptea, petreceri cu oameni care se dezbracă la provocări, niște nebune să-ți bată în țeavă la mijlocul nopții, o colegă să te întrebe dacă mai ai de lucrat, c-ar vrea să doarmă sau tot felul de cazuri din astea. Niște rebeli ar spune că nu vii la cămin pentru liniște și pentru lucrat. Dar rebelii din ziua de azi sunt, de obicei, proști.
Sau poate planetele chiar te vor iubi și n-o să fii un caz din trist. Totuși, dacă da, nu ești singur, crede-mă. Pe 3 din 4 wc-uri se poartă conversații care încep cu *m-am săturat*. E ok, data viitoare când ceva frumos se întâmplă în viața ta, mergi la prieteni să sari în chiloți. Te vor înțelege.

Dar căminul e o experiență. Poți s-o încerci de dragul experiențelor și-al poveștilor. Sau poți să nu treci prin toate astea, și-n loc să le zici altora cum era când nu găseai un wc curat ca să faci pipi, să cauți să le zici băi, ce mișto era când ne adunam seara toți la masă și aveam un moment de relaxare între prieteni în bucătăria noastră închiriată.

Ghidul oamenilor mari pe care nu ți-l zice nimeni

E noapte și două tipe își plâng viețile una către cealaltă. A fost o săptămână grea și enervant de ocupată, dar oricum știu și ele că se vor vedea dimineață la 24 shop non stop ca să treacă din nou printr-o nouă săptămână grea și enervant de ocupată, pentru că, cumva, săptămânile grele și enervant de ocupate au început și nu s-au mai terminat. Însă vor continua să se plângă, căci asta le rămâne oamenilor să facă în cele zece secunde de pauză din viețile lor chinuite.
(uneori, în cele zece secunde de pauză, prieteni de-ai tăi mai bătrâni îți vor spune că hei, stai așa, încă n-ai crescut destul de mult. o să fie și mai greu. dar astea-s deja alte povești)

Se gândesc amândouă că cel mai rebel lucru pe care-l mai pot face e să mănânce pe ascuns în marile biblioteci sărace și foarte prost organizate ale lui Cuza, și se întreabă reciproc cum au ajuns aici.
Ei bine, copii, totul începe când fiecare dintre noi zice un *ce n-aș da să fiu și eu om mare, ca să fac ce fac oamenii mari*. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești. că ți se întâmplă, căcatul ăsta devine realitate pe nepregătite. Ca o bulă mare de săpun cu dero care-ți pocnește în ochi deodată. De aia trebuie să învățăm cum să ne luăm săpunul din ochi, ca să nu chiorâm. Cum ne intrau pietricele în fund când ne jucam cu puța în nisip, și știam să fugim repede la mama să ni le scoată și să fie viața din nou super ok. Partea nasoală e că-ți vor intra mult mai multe în fund decât pietricele, și că n-o să-ți mai permiți să fugi la mama, dar pentru asta există cele zece secunde de pauză în care să țipi. Sau pentru asta există lucruri pe care să le faci mai mult și altele pe care să le faci mai puțin.

În condițiile asta urâte, nu vrei să pierzi timp și ore de somn.
Serios. Somnul contează. Somnul e sfânt. Somnul îți dă putere cum îi dă satisfacția viață profului sau șefului când ai tu rateuri din lipsă de somn. Probabil una din cele mai nasoale senzații cu care să-ți începi diminețile e când sună alarma și tu simți cum leșini pe dinăuntru. Nu vrei asta, crede-mă, am fost acolo. Nu mai e primul an de liceu în care erați toți mișto pentru că vă culcați la 4 dimineață după ce ajungeați din bar, și-a doua zi te trezeai cu un energizant, că și-așa n-aveai nimic important de pregătit. Și nu, n-aveai. Dar acum o să ai și pentru când frecai menta pe mese-n club.
Eu n-apuc să dorm cât aș vrea, pentru că și-atunci când dorm mă trezesc să verific cât mai am până-mi sună alarma. De la ultimele nopți de anarhie am avut nevoie de jumate de săptămână ca să fiu în regulă. De-aici știu atât de bine cum e să fii neproductiv, și să simți cum corpul tău se închide puțin câte puțin, și s-ajungi să trăiești doar ca să dormi o oră, măcar o oră.

Nu vrei să bei oricât de multă cafea intră în tine.
Vrei, știu. Cu fiecare zi pe care o s-o începi devreme, viața fără cafea o să ți se pară și mai pustiu. Dar cafeaua chiar e nasolă. De la toate hainele pe care-ai vărsat-o înainte s-o bei până la aparatele care rămân fără zahăr și bei o amăreală care-ți face dimineața mai urâtă, și până la crize de inimă, cafeaua e nasoală. Poate-ai crede că e ca-n filme și că-n timp ce vântul îți flutură pletele, un sexos din ăsta trendy intră-n tine și-ți varsă puțin cafeaua, și bam, de-atunci ți-a luat cămașa la spălat și-ați rămas veșnic împreună. Nu e, scuze. De toți banii dați pe cafele îți iei o pernă mare și super fancy care te adoarme direct cum pui capul pe ea, ca să dormi și ca să nu mai ai nevoie de cafea.
Eu beau într-o zi cam câtă cafea aș fi băut forțat în două săptămâni acasă. De-aici știu cât de nasoală e. Pe același principiu, și alte băuturi, după preferințe, vezi, mai ales, bere, că asta  mi se pare că e baza, sau vezi orice fel de nebunii din astea în exces mai au oamenii când pleacă de-acasă și nu se mai întorc.

Nu vrei să fii dezorganizat, împrăștiat sau bezmetic.
Pentru că dacă ești dezorganizat, pierzi timp, bani, aer, viață, o să-ți intre pietricele de toate mărimile în fund, și n-o să mai știi pe unde să le scoți, pentru că nici n-o să mai ai cum. O să rămâi cu trei proiecte mari pe ultima sută și n-o să le faci pe toate decent, nu mai ajungi să-ți plătești chiria și-o să dormi într-un cort făcut din hârtii pentru proiecte eșuate, uiți să iei pâine și, mai rău, mâncare, deci rămâi fără viață în tine, și n-o să mai dormi la noapte chiar deloc, deci e ca și cum ai fi mort. E ca și cum tot vârtejul ăla în care crezi tu c-ai intrat când te-au trimis singur și pe banii tăi în lume, ești, de fapt, tu. E ca și cum ești masochist cu tine.
Și pentru că o să fii foarte enervant pentru alți oameni cu care lucrezi din plăcere sau nu. Dar da, există unii dintre noi care își iau agende, calendare, tot felul de bilețele și ca să le folosească, nu doar de design și fiță, și e ok ca tu să fii unul dintre ei.
Mai am eu vreo trei agende pentru oameni cu intenție și conferințe la care nu vor ajunge niciodată, pentru că sunt puse la 9 dimineața, îhî.

Nu vrei să fii pupincurist.
Sunt sigură că oamenii își pot face așa timp în viața lor, încât să pupe funduri nu de nevoie, ci pentru că sunt funduri care să le placă lor, și sunt sigură că există atâția alți oameni care vor face asta în locul tău deja. Așa că n-o face și tu. E jenibil. Probabil o să pierzi chestii, dar cu toții pierdem la un moment dat, aia e, tu o să pierzi pentru că n-ai pupat funduri urâte, felicitări.

Nu vrei să rămâi singur și trist pe lume.
Așa că atunci când prietenii tăi, pisi sau părinții îți trimit palme insistente și mesaje cu dormi și tu puțin mai mult, nu mai bea atâta cafea, ia-o mai ușor, fă să-ți fie bine și să nu mori, fă-ți timp să ne mai suni, tu ascultă-i.

Nu vrei să mai faci ce făceai și-n liceu.
Adică nu vrei să mai suferi de aerele oamenilor la 17 ani, când purtai blugi cu găuri în fund și când universul se învârtea pe lângă tine și nu invers, când ai straturi infinite de aroganță și când nu știi cum să vorbești cu oamenii, așa că te comporți ca și cum ai avea doi ani. Ești deja la al doilea buletin, doar treci peste.

Nu vrei să te panichezi.
Asta-mi aduce aminte de niște colegi de-ai mei care, după două zile de cursuri și introduceri, s-au întors în Vaslui. Ce crezi că fac acum în Vaslui? Probabil mâncă semințe. Ce crezi c-ar fi făcut în Iași? Probabil mai mult.
Pentru că orice om care se panichează face lucrurile prost, și-atunci o să fie și mai rău. Și, în principal, pentru că toate dubioșeniile astea stresante vor trece, și vor veni altele, și vor trece, și vor veni alte altele, și tot așa, și-o să te saturi să te tot panichezi la fiecare perioadă nouă și uneori nasoală din viața ta. Englezii au o vorbă mișto pe care nu vreau s-o traduc, că e mișto așa. Deal with it. Nici cei mai mari anxioși nu rămân toată viața în grota lor, și nici cele mai nasoale lucruri nu sunt atât de nasoale încât să nu poți trece peste ele cumva, deși faptul că crești și tre să înveți să trăiești cu asta nu e atât de nasol.

Și clar nu vrei să-ți irosești viața doar între somn, cafele și făcut de bani pentru chirie.
Ceea ce e greu, dar vorba profilor mei istorici *noi când mai trăim?*
Pentru că oamenii mari au așa o impresie c-ai ieșit din liceu un pubert și te-aruncă în viață ca pe-un adult deja, și te lasă acolo să te descurci cum te pricepi tu mai bine. Învață să porți o cămașă călcată, învață cum să vorbești la interviuri, învață cum să zici bună ziua consilierului de la bancă, ai grijă de cele cinșpe carduri, fiecare cu rolul lui, verifică mereu dacă te încadrezi în toate termenele-limită, ai grijă să termini toate termenele-limită, nu uita să plătești tot ce trebuie plătit, sună și tu pe-acasă, vezi să nu-ți cadă capul.

Niște profi de-ai mei ar spune că *nu mai trăiți.* Dar tre să fii puțin nebun ca să crezi că se poate așa ceva. Și asta e altă chestie pe care oamenii mari nu ți-o zic, adică că se cacă mult pe ei și că vor încerca mereu să-ți mănânce viața, cum le-au mâncat-o și lor alții. Să pară că acum e punctul culminant din viață, când o să-ți ocupi timpul doar cu rahaturi formale până nu mai ai timp să respiri, iar asta e ordinea lucrurilor de-acum. Da, bine. Tu vei găsi puțin timp să respiri și să alergi în chiloți prin casă, dacă asta îți place, indiferent că-n alea două jumătăți de oră ai fi făcut cinci lucruri pe care tot va trebui să le faci mai încolo.
Cum mi-am lăsat eu weekend-ul ăsta doar pentru făcut un mare nimic. O să regret, o să-mi iasă pe ochi, o să mi-l scoată alții pe ochi, o să-l recuperez mâine noapte, dar hei, noi când mai trăim?

*ca să învârtim puțin cuțitul în rană, există o grămadă de oameni mari care chiar o duc destul de simplu și ușor. dacă nu ești unul din ei, îmi pare rău. mai ai puțin timp să dormi.

Facultatea de Istorie o să-ți mănânce viața

Hai să nu începem trist și să nu descurajez absolut toți copiii care cred că o facultate de istorie e tot ce-ar putea fi mai frumos în viața lor timp de trei sau cinci sau opt ani (dacă mai există copii care cred asta și nu se duc toți la jurnalism, turism, SNSPA sau așa). Că și eu credeam c-o să fie fabulos și că nici pe mine nu m-a descurajat nimeni, slavă zeilor.

Facultatea de istorie chiar e ceva fabulos. De la cele o sută de mii de cărți (nu sunt o sută de mii de cărți întregi, serios acum. uneori sunt șaizeci de mii de capitole și-apoi patruzeci de mii de cărți) pe care trebuie mai întâi să le găsești, apoi să le citești, apoi să le scrii din nou în cuvintele tale și să le prezinți bine și frumos, până la excursiile alea de grădiniță care acum vor fi niște mici, mici excursii la situri arheologice cu morți din preistorie descoperiți și dezgropați, și până la cursuri interminabile despre cine a evoluat din maimuță și pe ce se vindeau femeile în antichitate. Foarte mișto. Dar o să-ți mănânce viața. Pentru că ideea oamenilor despre o facultate de istorie nu se pupă cu ideea pe bune de facultate de istorie. Și când o să ajungi acolo, n-o să știi de unde s-o iei, o să-ți faci cele zece genți și-o să te urci la tren cu prima ocazie.
La mine n-a fost cineva care să-mi explice asta și să-mi dea două palme, dar a fost cineva care m-a împins înapoi cam prin a patra zi de cursuri în care deja voiam să renunț. Așa că de aia sunt eu aici, o sfântă fecioară protectoare care zice copii, e puțin rău, dar nu e atât de rău.

Istoria e chestia aia grea și infinită pe care n-ai suportat-o nici în liceu, nici la bac, că avea o grămadă de ani, o grămadă de bărbați cu sabie și tendințe de superioritate, o grămadă de femei anonime în umbra lor care le satisfăceau tot felul de plăceri, o grămadă de locuri și teritorii pe care și le pasau de la unii la alții, sânge, războaie și morți. Dar hei, la istoria de la facultate n-o să mai faci din astea. Aproape nimic din ce ți-au predat atunci nu te ajută acum. Pentru că ai specializări diferite, și teme diferite, și discuții diferite, și, în sfârșit, o istorie care începe de la cum și de ce niște maimuțe au evoluat diferit față de restul și se întinde până la noi. Habar n-ai tu câte s-au întâmplat înaintea ta și ce-a fost prima dată, oul sau găina.
O să rămână chestia aia grea și infinită, că are și ți se cer o grămadă de și o grămadă de, dar sunt sigură că există chestii mai grele și mai infinite, așa cum există chestii mai simple și mai bătute în cuie, și care te așteaptă oricând nu mai poți să înveți să analizezi oase sau să înveți cum îi distra Dionysos pe greci.

Există patru lucruri mari pe care trebuie să le faci la o facultate de istorie. Citit, scris, exprimare și niciodată plagiat. Citești până faci dioptriile pe care le are și bunică-te la 80 de ani, scrii ore întregi de fișe, și niciodată nu scrii cum e în carte, iar asta e o super bătaie de cap, dar se presupune că nu mai ești la nivelul de gimnaziu în care propozițiile încă erau la modul Ana are mere. Deși Ana are mere e mai acceptabil decât un copy-paste.
Există trei locuri între care o să te învârți, în afara facultății. Sala de lectură a bibliotecilor, muzeele și barurile. Da, există timp și de holbat la statuete din preistorie, și de bere, cafea, ceai, un covrig, o vorbă, aer, puțină relaxare, nu e atât de nasol, pe la opt oricum te dă afară din bibliotecă.
Există două lucruri de care ai mereu nevoie, dar de care n-ai mereu parte. Apă și mâncare. E la fel și pentru tine, și pentru profi, nici acum universul nu se învârte în jurul tău.
Și există trei lucruri care n-o să-ți ajungă niciodată. Timpul, foile A4 și somnul. Dar ghici ce, așa e și în viață.

În rest, e bine. Greu și ca și cum ai avea un urs în spate, dar nu e chiar imposibil. Nu e pe cât de formal pare, nu-ți cere nimeni cravată și-un morcov în fund. Nici pe cât de strict pare. Nici banal. Nici nimic din hai să trecem ca gâsca pe apă, cum am trecut în liceu, cum trec și alții, pentru că dacă ai auzit la unii că au un proiect la două săptămâni, la istorie ai trei cărți în weekend de sintetizat.
N-ai crede, dar profii de istorie au un umor tare interesant și-o să ai colegi care, ce să vezi, nu mai râd la glume cu banane, pentru că au depășit faza, oau. Și hei, opt din zece oameni vor crede că ești foarte deștept doar pentru că ai ajuns la istorie. Coolness.
N-o să mori dintr-o facultate și despre planuri de viitor mai bine nu.

Sfaturile astea pentru liceu. Ediția de lux

 

alte ilustrații frumoase aici-click.

Gurul din mine s-a întors cu sfaturi pentru supraviețuit în liceu, care merg bine și după ce termini. Aș fi ignorat subiectul ăsta. Dar hei, o ilustrație am văzut și un moment de oarecum nostalgie apăru. N-ai cum să nu-ți aduci aminte cum ai devenit alt om după generală. Cum n-aveai niciodată pix, dar mereu o țigară pentru colegii tăi care fumau și n-aveau țigări, că știau că ai tu.


Nu m-aș întoarce în liceu decât dacă aș fi plătită bine și-ar trebui să fac ceva interesant, nu să frec menta în bancă, așteptând să văd dacă are proful chef sau nu de oră. Iar asta e imposibil, deci nu m-aș întoarce. E de căcat, sistemul e unul atât de prost și inutil, profii sunt învechiți, o grămadă de colegi nasoli care trec prin pubertate, deci dublu nasoli ca oameni, și, cel mai important, scopul pentru care te duci acolo, adică să te învețe, și să te pregătească, și să facă din tine un genial cu o viitoare viață bună, nu e. Scopul ăsta se pierde pe drum și se transformă în linguri uriașe de lucruri teoretice băgate forțat pe gât.

Trecând peste astea, uneori am momente de nostalgie. Pentru viitorii copii din viața mea, ai mei, ai prietenilor, ai internetului, ai tuturor, care merg în prima zi de liceu și sunt pierduți în spațiu, uite aceste învățăminte.

1. Dă mâna cu dracul până treci puntea
E cel mai important sfat pe care l-am reținut încă din generală. Fără el, ar fi fost mai rău decât a fost. Asta nu înseamnă că pupam profii în fund. Să pupi profii în fund e ceva oribil și tu ești nasol dacă faci asta.
Să dai mâna cu dracul însemna să fii ăla cuminte și în banca lui, care nu e chiar prost și pe care nu poți să-l dai afară de la oră, că e un elev bun, știe toată lumea asta. Nu face balamuc, nu strică, nu deranjează, știe și ceva teorie, nimerește să facă și-un exercițiu la mate. Ca un schimb. Eu, elev, îți respect ora și mă pregătesc la notă (discutabil), tu, profesor, ții cont de asta. Am dus-o așa toți cei 12 ani de școală. A fost bine.

Puteam să râd 15 minute pe ceas în orele de fizică, și profa să se facă că nu vedea. Pentru că nu mă interesa fizica aproape deloc, dar știa că ori încercam când era nevoie, ori nu-i deranjam ora. Prin a12a aveam deja puterea să vorbesc în timpul orei de istorie. Ăsta era apogeul într-o clasă în care primeai 3 pentru șușoteli. Am manipulat profele de franceză până în faza în care refuzam o zi de ascultare, pentru că știau că sunt unul din cei maxim 8 copii cu care puteau face franceză. Până și profii de mate evitau să râdă de mine atât de mult cum făceau cu alții. Anarhie.

Soartă pe care le-o doresc și altor copii întregi la minte, măcar ca impresie.

2. Protejează-te
Bă, asta cu protejatul e pe 2, putea să fie și pe 1, pentru că educația sexuală e importantă și totuși nu există în școli, când școlile sunt așa-zisele locuri care te formează. Sigur, te formează legat doar de anumite aspecte. Că la ce neam de pudici suntem, care cred în Moș Crăciun și berze cu scutec în cioc, și la ce fel râd băieții când aud de ciclu, educația sexuală e o ciumă. Mă rog.
Ideea e să te protejezi. Cel puțin până ajungi în faza de relații serioase sau în care amândoi sunteți controlați și vreți o familie mare și frumoasă. Să citești, să cauți singur, să afli, să știi cum stă treaba și să te protejezi. O boală din asta dubioasă nu e ceva de trăit în viață. Și n-ai tu puterea să crești un copil în super tinerețe, 16 ani, nebun, fără bani. Lasă. Să-l crească alții e aiurea, așa că mai bine deloc.
Și serios, orice tip care refuză un prezervativ sau n-are mereu unul la el sau te pune doar pe tine să pastile, nu merită timpul și implicarea.

3. Nu fi cool, pentru că par și alții cool
Liceul e un loc în care e nevoie să te integrezi, cum e lumea, în general, pentru că altfel va fi trist. Dar nu tre să faci orice ca să te primească unii pe lângă ei. Toți oamenii care par mișto, nu sunt chiar atât de mișto, iar toate lucrurile mișto pe care vrei să le faci acum, nu vor mai fi mișto sau sunt deja nasoale. Vezi fumatul sau nuștiuce haine pe care le adopți. Clișeu, dar nu ești mișto, ești nasol că te dai ce nu ești, și mai depui și efort, bani sau timp pentru asta.
Probabil că dacă tre să te schimbi pentru ei, sunt niște oameni răhăcioși. Chiar n-o să-i mai pese nimănui când terminați. Sunt anii ăia în care crești, și descoperi, și te definești, cum ai crescut și te-ai lăsat de lapte la țâță. Concentrează-te de asta, și-o să ai tot timpul după să fii cool. Tot timpul, adică atunci când n-o să mai pari un pubert jenibil.

(se înțelege că eu am fost aproape anonimă și că nu ieșeam la fumat în fața liceului. dar viața nu s-a terminat acolo. vor apărea apoi oameni care te vor crede mișto fără să fi încercat să pari așa. pe bune)

4. Relațiile nu tre să fie centrul universului tău
Nici măcar nu știi ce e o relație cu adevărat. Gândul de bază legat de relațiile din liceu e că n-ai nicio garanție că vor rămâne și după. Al doilea gând de bază e că n-ai nicio garanție c-o să-ți mai placă de omul ăla și după. Și al treilea gând de bază e că lumea, oamenii, persoana ta nu se învârt în jurul lui sau ei, și că în afara relației tale, mai ai și 5 poezii de analizat la română, câțiva prieteni și nevoie de timp pentru tine. Nu tre să te legi de pisi ca cleiul ăla de copac, și-apoi să suferi 2 ani după despărțire. Am fost acolo și ce treabă nasoală e.
În rest, fiecare cum se descurcă și cât de frumos poate să trăiască îndrăgostelile, și fluturii, și crizele de liceu. Dar sinuciderea, copii, nu e o soluție. Viața nu se termină nici la o relație. Viața nu se termină în liceu. Mai încolo, orice e posibil. Dar nu în liceu.

5. Nu-ți pune profii în cap. Sau gardianul școlii. Sau ce oameni mai întâlnești
Pentru că, cine știe, o să vină o zi când ai nevoie de ceva de la ei și nu te vor ajuta. Sau calmul e o metodă mult mai ok, pur și simplu. Aerele alea de macho dur se termină undeva prin primele zile de a9a, preferabil. Așa că vezi 1.

6. Dar nu fi prostul satului
Poate în a9a și a10a mai ai încă gura închisă ca să nu primești un 3. Dar apar apoi cazuri în care nu poți să taci, că te calcă în picioare și n-au voie, și nici nu poți să sari cu palma la ei. Așa că vezi 1 iar, dar puțin mai autoritar. Cam cum vorbesc oamenii cu convingere când sunt convinși de ce zic.
Cazuri gen elevi pletoși care, la vocea autoritară a directorului, erau tunși aproape de zero. Cum mi s-au pus note aiurea și cum se pun note pe ochi frumoși. Cum mi se dicta ca la dictare ce culori să bag în propriul atestat. Cum urlă morcoviții ăia de la secretariate că-i stresezi, deși nu le ceri decât să-și facă munca. Cum te caută poliția prin baruri, c-ai plecat de la o oră (ce pana mea?). Cum insistă un prof pe decolteul tău. Și alte o grămadă de lucruri de interior, pe care sigur le are fiecare liceu și toată lumea se face că nu sunt.

7. Trage apa și spală-te pe mâini.

8. Nu te stresa prea mult, că ai nevoie de nervi mai încolo
Eu sunt un om stresat din naștere. Rare momentele în care capul meu e liniștit, dar dacă știam ce căcat e după liceu și ce fel râde viața de noi, îl linișteam forțat atunci, că mare lucru palpitant în afară de problemele imposibile la mate și termenii din chimie, nu se întâmplă. E mai simplu decât pare. Stai acasă, te țin ai tăi, ieși la bere cu toată gașca, că e toată gașca lângă tine, ia uite, maică-ta ți-a făcut și mâncare caldă, n-ai cum să pici la taxă de la buget, n-ai un șef care te apasă în spate, n-ai de întreținut pe alții, nu numeri zilele până la salariu, n-ai o agendă specială pentru calculat cheltuieli, n-ai cheltuieli. Dar încă te plângi după 3 săptămâni c-a început școala. Ăsta e un moft. Și ești enervant.

9. Nu te mai căca pe tine
Vai, ce rebeli eram când refuzam să purtăm uniforma și cravata și așteptam să ne-arunce alți colegi o cravată pe geam, ca să putem intra în liceu, ce super, îți dai seama ce comunist e ăla că ne pune să purtăm un sacou. Vai, hai să fumăm în clasă și să ardem băncile, oh doamne, și să punem manele, ca să moară ceilalți colegi mai mișto și cu gusturi mai bune, și să lipim absorbante pe uși, să umflăm prezervative, o m g. Hai să întârziem, să fim depresivi, să plângem că ne-a lăsat pisi și să monopolizăm toată ora de română, să trecem pe roșu, să aruncăm cu banane, să zicem că ce părinți proști aveam, că ne dau doar 3 lei pe  zi, hai să ne căcăm pe noi în grup, de ce nu?
Pe bune, nu e haios. O să-ți fie rușine după.

10. Învață tot ce poți să înveți la ore sau în afara lor, pentru că acum poți să acumulezi multă informație, ca un tânăr în floare ce ești, și pentru că îți vei dori ca atunci când o să faci 25 de ani sau așa, să poți purta o discuție coerentă care nu se rezumă la ce mișto era să dormi în ora de română.

În rest, din alea clasice cu trăiește clipa și bucură-te cât mai poți.
Și crecă gata.

Facultatea îți dă boli mintale

Din motive deloc interesante de înscrieri la facultăți posibil inutile în viață și aducătoare de boli mintale și mai grave decât astea de-acum, am mers 10 ore într-un maxi taxi-căruță în care-am suspinat după CFR. Pentru cei care au un fund fin și sensibil, mâncă somon la fiecare mic dejun, și termenul de maxi taxi-căruță e unul abstract, viața e mereu zen, sper s-aveți funduri fine în continuare. Pentru noi, restul, o mașină cu găuri lipite cu ceva pastă gri, aparatele de aer condiționat acoperite cu bandă adezivă și geamuri perfect închise la alea 40 de grade, e o mașină care ne duce pe drumul spre succes. Aha. În miros de salam cu ceapă, ca să-ți amintești când ești un corporatist pe care nu-l suportă nimeni ahh, mai știi când am plecat și eu de jos în miros de ceapă spre facultate? De-acolo mi se trage, de la moșul ăla care mânca cu bale la gură. Aha.

10 ore. 10 ore la înscrieri. Apoi 10 la confirmări. Apoi 10 la celelalte confirmări. 
Știi ce poți să faci în toate astea 100 de ore de drum? În afara faptului că dai mulți bani? Vorbești singur. Vorbești cu tine, în mintea ta obosită și stresată și anxioasă și obsedată. Uneori, dacă nu mai poți în minte, îț pui așa mâna la gură și te întorci puțin spre geam. N-o să te vadă nimeni.
Oare fac bine ce fac? Oare iau decizia bună? Și dacă nu dau la facultatea AIA? Dacă intuiția mea zice prost? Voi muri de foame? Oricum voi muri de foame, cu sau fără, ce să mai. Și-atunci de ce-mi mai chinui coatele atâția ani? Ce ți-e și cu presiunea asta-n societate. Dar marile genii? Marile genii n-aveau atâtea studii în cap. Uite, de-aia bem și fumăm și nu ne place viața. Și dacă mor acu, pe drum? Nu pot să mor, că-s prea tânără. Ia să mai verific dosarele astea. Să vezi c-am uitat ceva și tre să mă întorc sau să vină cineva tot cu căruța asta până-n mama Moldovei, să vezi că mă trimit acasă. Da' și ce? Oricum toți prietenii mei se plâng de facultate, ar fi un semn că nu e nevoie de ea.
Mai știi când îți ziceau că nu contează la ce dai? Și că ei vor să renunțe? Și c-ar face alte lucruri cu viața lor? A cui îi e vina? A noastră nu. Să scriu o carte?

Și nu poți să citești cele 3 cărți pe care le iei cu tine, pentru că dacă ai rău de mașină și miști puțin capul în jos, sus, dreapta, stânga prin toate gropile prin care treci, pe-acolo pe la Vaslui, ce oraș minunat, vai de capul nostru, bam-îți legi niște pungi de vomă la gură ca să fii scârbos.
Și nu poți să iei aer, că n-ai pe unde.
Apă rece n-avem.
Continui să vorbești. Adormi. Îți cade capul de vreo 5 ori, și te trezești ca să nu-ți rupi gâtul.
Continui să vorbești. Mintea ta e acolo pentru tine. Până o ia rara de tot, dar acum încă mai e acolo pentru tine.

Au trecut 6 zile de la înscrieri, vreo 6 ore jumate de la rezultatele care oricum n-au apărut câte aveam nevoie, un număr infinit de refresh la pagini de facebook și site-uri cu admiteri. Clasic. Dacă nici noi nu mai știm să așteptăm în liniște, atunci cine?
Toate generațiile de nervi plutesc acum leșinați în bălțile lor personale din capul tău. Oare-am intrat? Oare nu? Ce se întâmplă dacă nu? Viața merge mai departe. Normal c-am intrat, dar să vedem unde. Și cum? Plătim taxa, mă urcă cineva și pe mine la buget? Am cămin, am pat, am baie? Încep deja să fiu boschetară și să dorm în cutii de carton pe străzi? Vor veni prietenii mei să-mi aducă mâncare? O să mă descurc într-un oraș nou, într-un sistem nou, într-un mod de viață nou? Oare oamenii ăia care fac listele s-au culcat deja? Știu că au de făcut listele? Ne bagă și pe noi cineva în seamă, morcoviților? Cum o să fie? Sper să fie bine. Sper să nu fiu dezamăgită așa cum zic toți ăia care-au terminat și așa cum mă aștept și eu să fiu. Mai avem speranță? Ne pierdem tinerețea? Sper să nu fie ca în liceu. Se merită? Mă ia inima.

Ia uite, iar vorbești cu tine. Simți puțin cum ești pe câmpii. Ce-ai ajuns.


Peste câteva luni îți faci un masaj la tâmple de 3 ori pe zi. Nervii tăi leșinați nu s-au mai trezit.
O să fie bine.

Mă întorc la liceu cu aceeași groază, după un an

Liceul e  oribil.
Perioada luată la general e foarte mișto pentru mulți dintre oamenii care-au ajuns în punctul ăsta. Anii în care descoperi, înțelegi, te schimbi, citești mai mult și mai bine, vrei să faci din hobby-ul tău un mod de viață, ai planuri, te gândești, te întrebi, cunoști, suferi, trăiești, crești. Minunat. Anii mei de suflet. Dacă n-ar fi fost, aș fi rămas o prostuță ignorantă, cu 5 prieteni, 3 de complezență, care poartă tricouri cu guns n roses și e cheală pe-o singură parte. Nu m-aș fi suportat. Dar m-am format așa de bine în anii ăia, încât acum aș fi dispusă să mă căsătoresc cu mine.
Însă liceul în sine e oribil. Nu faptul că mergeam într-o clasă ca să pierd aiurea vremea m-a făcut să cresc. E un loc din adolescența ta care poate să-ți dea apucături mintale. Uită-te la profii tăi și analizează-i. O să înțelegi.

A11a și a12a au fost coșmarul vieții mele. Nu cred că se mai simțea cineva atât de rău ca mine. Dac-ar mai fi fost un an, aș fi intrat într-o depresie adâncă. Știi cum e să te trezești dimineața și să ai impresia că consumi aer degeaba, irosești viață degeaba, pierzi timp degeaba, te epuizezi într-un loc degeaba, ocupi spațiu degeaba și totuși tre s-o ții la modul ăsta? Așa mă simțeam eu când plecam spre liceu. Ca să fie treaba treabă, în ultimele săptămâni de a12a îmi venea să plâng doar la gândul că mi-am ales un liceu care mă face să mă simt așa. Serios.

Cu 70 la sută șanse să nu facem 3 ore din 5 în ziua aia și să găsesc 2 tampoane lipite pe ușa clasei, scopul meu în viață era să mai tai o zi de pe calendar. Chiar tăiam zile de pe calendar.

Pentru că liceul a fost un loc oribil în care mă duceam pur din obligație. Niște profi lipsiți de cea mai mică urmă de chef (așa ajung profii să fie prin a12a, săracii), dar absolut stresanți și plini de panică, intrau la clasă ca să dicteze, să te streseze și să te umple de panică. Atât. Scrieți copii, numai scrieți. Îndopați-vă. Momentan, ăsta e rolul vostru. Nu știți să faceți altceva. După ce scrieți, dăm repede 3 teste în 2 ore, ca să facem niște note. Să fie. Și-apoi să ne continuăm dictarea.
Dimineața, la ora 9, diriga ne lua la rând și ne arunca cu ouă în cap. Te făcea de super râs, dar hei, măcar ne făcea pe toți.
În dimineața următoare, profa de specialitate nu se mai chinuia să explice de ce. Doar spunea că nu suntem în stare de nimic.

Da, la un anumit interval de timp, profii au chestia asta cu proștilor, nesimțiților sau inconștienților. Spre sfârșit, intervalul de timp însemna săptămânal. Dac-am fi reacționat ca ei, când se enervau, i-am fi legat de scaun și le-am fi pus gume în păr. Glume clasice.

Unii din ei sunt subiectivi și se chinuie să nu-ți arate asta, dar le iese atât de prost. Atestatele sunt  un circ. Dai exagerat de mulți bani pentru lucruri care nici nu există măcar. Colegii tăi sunt foarte nasoli.  Ți se repetă treaba asta cum că nu e nimic de capul tău. Ți se interzice treaba asta cu inițiativa proprie. 2 din 10 atestate la arte sunt aproape originale. În restul de 8 sunt ideile, îndrumările și culorile profilor. Într-un loc în care se presupune că te-ai dus să-ți dezvolți ideile tale personale.
Cel mai prost dintre proști o să-ți găsească un defect, și-a doua zi, tot liceul știe de asta. Secretariatul ăla plin de morcoveală. Absolut fiecare prof crede că te-ai născut cu aceleași cunoștințe pe care le are el acum, și-a doua oară când îi ceri să-ți explice, țipă. E un sistem prost care pune opera de-a12a în a10a și invers. E un sistem prost care te pregătește pentru ce urmează cam deloc.

E un loc oribil și cu organizare inutilă unde mă întorc tot din obligație și tot fără tragere de inimă.

pampam.

Dar hei, CFR încă pute

După ce-am numărat vreo 30 de bilete de CFR strânse în câțiva ani și îngălbenite deja ca la anticariat, mi-am dat seama c-aș fi putut cu banii ăia (care înseamnă enorm pentru ce-ți oferă oamenii ăștia în schimb), să-mi cumpăr propriul meu tren. Ce proastă am fost. Probabil aș fi cumpărat unul foarte ieftin, dar n-ar fi întrecut noile trenuri vechi pe care le-au băgat în locul vechilor trenuri noi.
Vechile trenuri noi, adică alea de le-ai văzut prima dată că erau curate, se deschideau ușile fără să faci mușchi la mâini, și-aveau niște dungi albastre pe ele. Normal c-ai crezut că aia e, avem și noi săgeată albastră care merge repede, bine și fără să se rupă la colțuri, așa să ne-ajute zeii. Dar nu, nu erau săgeți albastre. Erau niște trenuri care mergeau la fel ca alea antice, doar că arătau prețios și ideea asta te făcea să crezi că merg cu 2 kilometri mai repede.
Și ce să vezi, mergeu atât de bine și de repede, încât o parte din trenurile alea nu mai sunt, cel puțin pe ruta Galați-București de câteva luni. Pentru că acum câteva luni trenurile alea noi s-au stricat în zăpadă sufocantă, rece și umedă, prea mult pentru niște trenuri noi deja învechite, și-au început să ia foc cu oamenii în ele. Așa că trenurile noi s-au făcut din nou trenuri vechi, vintage, hipsterești, coolish. Reinventare se cheamă.

Compartimente-bifat. Uși la compartimente care nu se închid, și ți-e frig la picioare-bifat. Jeg-bifat. 8 locuri într-un compartiment-bifat. 8 locuri din mușama din aia maro cu sigla CFR pe ea-bifat. Coșuleț de gunoi din tablă-bifat. Și-o oglindă murdară-bifat. Grilajele îngălbenite pentru  genți-bifat. Holul pe care abia pot eu să încap, iar eu sunt un struț fără burtă-bifat. Ești nevoit să dezvolți, înainte de plecare, o întreagă strategie ca-n jocurile pentru deștepți, de-a ajunge la compartiment cu tot cu bagaje, fără să le cari unul câte unul, ca să poți să încapi? Ești nevoit. E posibil să-ți rupi un deget, un călcâi sau talpa întreagă pe cele 3 scări care au fost concepute pentru picioare de iepuri, pisici, urși koala sau furnici? Posibil. Găini și pui de găini în sacoșe? Aham. Senzația că te dai cu fundul de pietroaie? Da, timp de 4 ore. Zgomote de filme horror? Mereu acolo ca să nu poți să dormi.

E trenul copilăriei tale, dacă te-ai născut până-n 2000 sau așa.  Personalul albastru sau roșu în care făceai saună vara și te trăgeau babele de fălcuțe. Dacă n-ar scârțâi, pocni și face sunete de moș cu reumatism la fiecare mișcare, ai putea să te relaxezi și să te transpui în vremea celor 4, 5, 6 ani pe care-i aveai când mergeai la bunică-ta și mâncai Papi cumpărat din Bârlad, acest loc de popas al tuturor personalelor din Moldova. Și sigur, dacă nu te-ai panica că la fiecare frână muriți. Și sigur, dacă nu ți-ar trece prin minte că e 2015, că mergi cu căruța, și că un tren nou e scos și înlocuit cu unul vechi care e mai bun decât ăla nou.

Dar e bine. Ca o mare iubitoare de mers cu trenul ce sunt, nu stau doar pe colțul scaunului fără să m-ating de ceva, și înjurând. Dar am văzut deja răsăritul, mi-am ascultat muzica, am stabilit că am o carte proastă la mine, așa că singurul lucru pe care pot să-l mai fac e să mă plâng despre cum aș fi putut să-mi iau un tren și nu mi-am luat când a fost să fie.


pampam.

Sistemul sau ce mai e prin școlile noastre (2)

Cu scuze, am furat ideea de la Cami, că mi-a adus aminte.

Din categoria profilor care nu-și fac orele.
Profa mea de religie nu și-a făcut aproape niciodată orele.

4 ani de liceu, în medie, cam o oră pe an, iar în oră aia nu se poate spune c-ar fi făcut ceva, că n-a făcut. Să dictezi dintr-o carte de religie și din fragmente din biblie pentru 3 copii din 36 nu e oră făcută. 3 copii s-au transformat în 2, iar unul din ei e fată și-și păstrează virginitatea până după căsătorie. Că asta o definește, o face femeie, o face pură și-o face credincioasă în fața bărbatului, dar, mai ales, în fața lu' dumnezo. Cam asta e direcția orelor de religie.
Cu atât mai puțin meserie făcută. Cu atât mai puțin implicare, dedicare, captivare de atenție și oameni care pleacă acasă cu niște chestii noi, interesante, folositoare, uite, mami, ce-am învățat azi la școală, cultură generală, etc.

Zi-mi ceva despre islam, catolici, hinduism, budism, zi-mi ceva despre religia mea, despre cum s-au omorât ăia ca s-ajungă la o religie, la alta, despre cum s-au convins că au nevoie de-o religie, despre cum e la alții, despre în ce cred alții, despre de ce cred așa.
Zi-mi despre a mea, fă-o credibilă, zi-mi cu argumente solide de ce crezi tu in dumnezo, de ce e bine, de ce e rău, da' zi și de celelalte, că nu e război de cine are mai mulți. Prezintă lucruri, nu le băga pe gât. Lasă-mă să văd eu dacă mă simt bine cu ortodoxism sau îmi convine, mă atrage, simt și cred în altă religie. Sau poate nu m-atrage nimic. Da' explică-mi altceva decât isus, fiu de virgină, a murit pentru tine și tu tre să crezi în el, 10 porunci sfinte, rai și iad, supunere, discurs religios. Vorbește, dezbate, pana mea, fă chestia aia pentru care te-ai băgat în învățământ. 

De fapt, nu cred că știe multe cuvinte. Și dacă știe, eu n-am auzit-o. Și de fapt, oamenii ăștia super credincioși nu știu să discute, știu să impună și să zică nu la orice altceva. A fost nevoie să citesc acasă lucrurile pe care ea trebuia să le zică la ore, să compar și să descopăr singură dacă cred, în ce, de ce.

Profa mea de religie nu-și face treaba, dar pune notele pe spovedit. Te-ai spovedit, ai 10. Nu te-ai spovedit, ai 9. Anul trecut avea amenințări de-astea cu o să-ți iasă media doar 9 sau n-o să-ți închei media. Bine, n-are niciun drept legal să facă asta, dar cred că și-a dat seama între timp că n-are zvâc, c-ar avea mustrări și c-ar ajunge în iad. Pe bună dreptate. A rămas la nota 9 pentru păcătoși. Minunat e că ea chiar crede că toți se spovedesc și crește inima în ea. Pleacă la biserică împăcată. Nu face la oră decât să se uite la cum elevii ei pun muzică, urlă, dau foc la ce găsesc, dar toți au media 10. E ok. Când i-am zis că pune note doar pe spovedit mi-a răspuns spovedania e legătura voastră directă cu dumnezeu. Pentru asta meritați 10.

În schimb, profa mea de religie semnează condica și primește bani. Primește bani pentru orele de nu le face la clase de liceu și pentru orele de le face la clasele de generală în care nu învață, doar îndoctrinează.

pampam.

termin liceul şi sunt fericită

Am crezut că pot doar cu o postare despre asta, dar nu.

Sfârşitul de liceu se rezumă la certificate, buletine, acte, milogeala pentru hârtii la secretariat, drumuri dus-întors, dosare, 40 de lei pentru diplome de-a10a şi-a12a, 30 de lei pentru tocă, robă şi eşarfă, vreo 20-30 de lei pentru seturi întregi de poze făcute şi refăcute pentru diplome, aproape un milion pentru atestatul practic şi ăla teoretic, schimbă titlul de pe pagina atestatului teoretic, că fără titlul ăsta nou, de care n-a auzit nimeni, nu ţi-l primeşte, aţi prins ideea. Bine, colegii mei au dat şi minim 6 milioane pentru banchet, dar na, distracţia n-are preţ.

12 ani de şcoală se rezumă la învaţă să mânci pe batistuţă, învaţă să ai grijă de prima ta responsabilitate-uniforma, învaţă baza cât mai ai timp, învaţă să calculezi şi fără degete, învaţă să scrii şi fără dictare, fă-ţi atenţie distributivă, împarte-te pentru fiecare oră, că fiecare prof crede că obiectul lui e cel mai important şi-l doare-n fix de restul obiectelor, învaţă să fii un papagal care papagaliceşte pentru 10, descurcă-te să vorbeşti la profii care mai cred că elevul nu tre să fie papagal, ce bine c-am terminat, o vezică slabă, un stomac mai distrus, nişte nervi morţi, nişte cearcăne mai adânci şi probleme existenţiale de genul ce sistem de căcat, ce organizare de filme cu proşti şi cu ce m-ajută toate astea?

Oricum 12 ani de şcoală sunt prea mulţi.
1-4 se rezumă la batistuţă, la vaccin, la uniforma aia super apretată, cu guler-mileu şi şorţ pe care nu trebuia să verşi lipici la lucru manual, la noţiunile de bază puţin mai complicate, pe care le înveţi cât mai ai timp, la nivelul pe care ţi-l descoperi pentru prima dată în afara cuburilor de la grădiniţă, la alinierea în şir drept şi la educaţia de la şcoală, nu-ţi bate colegul, nu fi egoist, nu fura pachetul cuiva.
1-4 sunt mişto, Pinochio din culegerea cu povetiri era mişto, nu mă bârfeam cu prietenele mele de-atunci, că n-aveam habar să facem asta şi-mi plăcea de mor să învăţ despre mediu la ştiinţele naturii.

5-8 se rezumă la tobă de carte, bagă-n tine ca-n sacul de box, nu te vor ajuta cu nimic dacă nu te axezi în viitor pe ele, n-o să ţii minte nicio teoremă, formulă şi socoteală cu necunoscute, nu există majoritatea aia de profi care se laudă că-ţi explică calm şi-a doua oară dacă-i rogi, o să descoperi c-ai o pasiune care nu e cu numere şi ştiinţă şi aia o să conteze, bagă bani în pregătire, prinde-te de alea care contează, promovează, fă-ţi temele ca să te prefaci în faţa profului că ştii ceva şi treci peste, o să se termine, matematica n-o să te urmărească toată viaţa şi nimeni n-o să-ţi dea în cap că nu ştii de-astea.
5-8 sunt stresanţi, lucrurile care ţi se bagă pe gât sunt grele, prietenele tale de-atunci descoperă bârfa şi-mi plăcea de mor să învăţ gramatică şi biologie.

9-12 se rezumă la aproape nimic. Pe bune.
A9a e primul an de liceu, te simţi mare, nu eşti decât un plod care nu e special şi unic, la fel de plod ca ceilalţi. E scuza ta pentru orice, n-am ştiut că se face aşa, nu ştii dacă să iei lucrurile în serios, nu ştii cum e proful ăla nou, e bal, e miss, e curvăsăreală, e hai să fumăm în faţa liceului ca ăia mari, poate e cool să greblăm apoi frunze, e hai să fim ce nu suntem şi să ne-o luăm în cap. De fapt, intri în pâine.
A10a e, la uman, ultimul an cu mate şi fizică, iar asta e tot ce contează. Te zbaţi să treci, profii te ţin în suspans, li se face milă, te trec, trăieşti o eliberare profundă, s-a mai dus un an în care n-ai făcut decât să treci şi să crezi că la liceu nu e chiar cine ştie ce. Singurele noţiuni cu care am rămas eu după ăştia 2 ani sunt la biologie şi română. Măcar la română să ştii ceva, chiar dacă până la bac uiţi.
A11a e an de trecere şi de pregătire pentru a12a. Ai timp să iei note, s-auzi cum eşti prost şi ameţit, cum anul viitor ai bac, cum o să te-apuce panica, groaza şi n-o să mai ştii de tine înainte de bac tocmai pentru că eşti prost şi ameţit şi n-ai început să te pregăteşti şi nici nu mai ţii minte din anii trecuţi, când ai învăţat ca un papagal.
A12a se rezumă la recapitulare, atâta c-auzi iar aceeaşi placă obsesiv. Amețiți, inconştienţi, indiferenţi, nu vă pasă, cum puteţi să trăiţi aşa, nu vă înţeleg, viaţa voastră se opreşte aici, tu abia aştepţi să termini şi simulările alea chiar sunt nişte prostii unde numai de învăţat nu se învaţă şi unde numai de anti-copiat nu se ţine cont.
În a12a îţi dai seama cât de penibil erai în a9a.
9-12 sunt (cu excepţia câtorva ore bune de română şi câtorva de ştiinţe sociale şi biologie) plictisitori, lucrurile care se repetă sunt rutină naşpa, lucrurile care nu se întâmplă sunt pierdere de timp, prietenele tale de-acum se bârfesc şi te bârfesc, ţin minte să-mi fi plăcut Eminescu anul trecut, Iona anul ăsta, ceva pe la filosofie, ceva pe la psihologie, Moromeţii în a10a, Eliade în a9a.

Unul, maxim 2 din 10 prieteni îţi rămân după liceu, iar dacă ai senzaţia asta încă înainte să fi terminat, atunci e clar.
Jumate din teorie ţi-a omorât creierii degeaba, pierdut timpul aiurea şi distrus nervii fără rost.
Iubirile din liceu nu înseamnă căsătorie. Totuşi, sunt frumoase.
Şcoala nu te ajută cu nimic e pentru oameni cu ochi de cal. Şcoala nu te face mult mai inteligent poate.
Nu-ţi face bine să fii papagal.
Liceul ţi-l faci cu mâna ta.

pampam.

Sistemul sau ce mai e prin școli

Nu ești un stăpân bun dacă-ți ții câinele în ploaie.
Nu ești făcută pentru lucru cu oamenii dacă îți educi elevii prin exces de pedepse. Știu că se purta înainte, da' alții fac acum treabă și altfel.
Nu sunt fanul replicilor de genu' vai, dacă nu primeam eu bătaia aia de mic, n-ajungeam ce sunt acu' mare. Păi, bă, bătaia o primește, în cel mai nașpa caz, de la ăia care te-au făcut și nici așa nu-i ok.

În clasele 2-4, într-o zi, doamna mea învățătoare de-atunci a ținut-o pe Oamă după ore și i-a zis că Georgiana e un copil bun, dar râde prea mult. Zâmbește la mine așa...prea mult. 

Oama nu m-a atenționat, nu mi-a zis c-ar fi un lucru rău și nici nu părea jenată cu un copil care zâmbește mult, așa c-am continuat să zâmbesc. Zâmbeam cu accent de fiecare dată când doamna mă privea în ochi. De fapt, abia acum zâmbeam prea mult la ea, că înainte nu-mi aduc aminte s-o fi făcut. Și chiar dac-aș fi făcut-o, cred că era nevoie de oameni pozitivi într-o clasă în care doamna înroșea urechile, fața și palmele colegilor mei mai proști, ca și cum ar fi fost copiii ei făcuți și crescuți.

Aveam un coleg foarte prost și enervant, în sensu' că învăța greu să citească și să socotească. Mie mi s-a părut mereu c-avea probleme reale și c-ar avea nevoie de pregătire specială. Doamna alegea să-și concentreze energia, meseria de învățătoare și ora pe palmele peste față, pe trasul de urechi și pe mâinile care tremurau sub arătătorul ăla blestemat. Colegul meu n-ajungea să citească mai bine, termina încă o zi de școală, pleca bătut și la fel de prost, o ura din ce în ce mai mult pe doamnă și începea să urască și școala. Mai încolo ajungea să creadă că școala e o porcărie. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu și mi-a adus aminte că există motive pentru care îmi ocolesc doamna învățătoare din 2-4.

Și poate că sunt copii care chiar învață mai greu sau au nevoie de mai multă atenție și tre să insiști mai mult cu ei. Dă-le astea, dă-le mai mult ajutor decât altora, dă-le ce au nevoie, fă-i să nu te urască, fă-i să nu urască școala de la început, când nici n-apucă s-o descopere bine, vorbește cu părinții în particular, nu la ședințe ca să-i faci de râs, spune-i elevului ce-ar trebui să facă, unde și ce poate în particular, nu în mijlocul clasei ca să-l faci de râs, nu-l fă să-și urască colegii. În loc de palmă și nervi, explică-i. Dacă e foarte prost, scoate tot ce poți scoate de la el, mai puțin decât ceilalți, dar destul pentru el.
Implică-te sau renunță când meseria ta, care înseamnă oameni de-i formezi, devine doar sursă de bani. Și dacă nu te implici, nu te aștepta la rezultate. Și dacă te implici, așteaptă-te să dai și de proști, și de plozi care prind repede.

Dacă nu scoți nimic de la el, trimite-l acasă și să vadă părinții dacă-i ceva de capu' lui, că ăia l-au făcut și ăia fac ce cred ei că tre să facă.

Țin minte cum am crăpat de rușine în fața clasei, c-am uitat un cuvânt sau număr sau ceva de genu', și-atunci am auzit primul și singurul întinde palma. Mi-a fost atât de frică de băț, încât am început să tremur înainte. Lu' tanti i s-a făcut milă și m-a ridicat în picioare doar trăgându-mă de ureche sau nas. Atunci am început să n-o pot suporta și să simt cum îmi vâjâie urechile de la o greșeală peste care se putea trece cu o explicație și de care nu era normal să-mi fie rușine.

În clasa 1 am avut, în schimb, o doamnă învățătoare care, pentru c-am fost internată în spital 2 săptămâni, a venit acasă și mi-a predat și explicat tot ce-am pierdut. 

Prin clasa a8a, după ce murise Oama, a trebuit să mă la Baltagul, împreună cu clasa. Era o scenă în care îl duceau pe Lipan la gropă cu alaiu' de jelitoare și neamuri care boceau. Într-o super liniște, profa mea de română a venit în spatele meu, mi-a zâmbit jenată și mi-a zis scuze că tre să urmărești asta. 

Nu zic că învățătoarea tre să-ți vină acasă sau să-ți fie prieten implicat. Da' meseria asta nici nu-i dă dreptul să facă abuz de băț, violență, morală în fața colegilor și pedepse la colț. Copilu' ăla n-o să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că nu-i frumos. O să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că l-ai pus la colț și el nu mai vrea la colț data viitoare. N-o să învețe. O să se conformeze și-o să se abțină. Nu pentru că vrea, ci pentru că vrei. N-o să-ți zică bună dimineața zâmbind, o să se uite urât pentru când ai țipat la el înainte să-i explici ce-a greșit.Tu n-o să-ți faci meseria de care ești mândră. O să reușești să fii o baba cloanța. Și asta reușește oricine.

Și dacă nu vrea și nu merge, că-i exagerat de prost sau retard, să se descurce fără școlit, educație, etc. Tu știi c-ai încercat și ți-ai făcut treaba de doamna învățătoare care te învață, nu terorizează.

pampam.