5 motive pentru care e nasol să fii profesor tânăr

OMG. E a treia lună din 2017 și pe blogul ăsta nu s-a mai scris absolut nimic. Dar hei, cred că asta e prima seară din 2017 în care am ceva de zis.

Am 21 de ani și mă pregătesc să predau istorie la o clasă de copii foarte curând. Adică când o să am deja 22 de ani, dioptrii mai mari la ochelari și-o dungă la pantalonii mei de viitoare profă mai ascuțită decât aroganța asta enervantă de care sufăr. O să fie un an de dungi ascuțite la pantaloni și aroganțe de-o parte și de cealaltă.
Până atunci, predau istorie la o grupă de studenți. Așa că pentru mine, examenul maturității n-a fost BAC-ul. Pentru o grămadă dintre noi, ăștia care vrem să fim în sistem, ca să fie bine să nu fie mai rău, examenul maturității începe în fața unor copii care te desconsideră, ca niște scârbe mici, din primele cinci minute de intrat în clasă. Pentru că ăștia pe care vreau eu să-i învăț lucruri, nu mai poartă uniformă, nu mai au doar doi lei în buzunar pe zi, nu mai citesc o carte tipărită, nu mai înțeleg raportul dintre profesor-elev și foarte puțini dintre ei înțeleg de ce mai avem nevoie de istorie și de ce vin eu în fața lor. Ceea ce face ca începutul unei cariere deja blamată să fie și mai răhăcios. Pentru că.

1. Copiii ăștia nu primesc educația pe care generația mea a primit-o,
Eu nu știam să înjur la 10 ani, că dacă încercam măcar să înjur, primeam o telecomandă peste fund. Și nu-mi plăcea să primesc telecomandă peste fund, să fim serioși, cui i-ar fi plăcut? Așa că nu înjuram. Înțelegeam că noțiunea de urât pe care maică-mea mi-o explicase era ceva care nu trebuia să facă parte din mine, ca copil cuminte și pur ce eram încă. Poate că eram eu un copil care-și dezvolta spiritul ăsta conservator de-acum. Poate că ai mei au avut mai mare grijă. Poate că știam să-mi aleg copiii de la cutia cu nisip care, la rândul lor, dezvoltau și ei spiritul conservator de-acum. Poate că eram o dubioasă.
Dar hei, copiii ăștia sunt vulgari de mici. Îi aud pe stradă și ceva din mine se rupe. Ceva din mine se întreabă dacă dunga pantalonilor mei o să fie destul de rezistentă la toate reacțiile verbale negative pe care le-aș putea primi în primul an de predare a unui obiect care, ce-i drept, nu trezește atât de mult interes într-o țară de informaticieni și corporatiști.

2. Copiii ăștia cresc în puful în care generația mea n-a crescut.
Eu aveam doi lei la școală. Upgradată la 3 mai încolo. Că știam că-s un copil care în 5 ore de cursuri n-are nevoie de mai mult. Prin liceu eram deja la alt nivel, că mi-am dat seama că pot să-i strâng și să fac mai multe cu ei. Gen țigări. Dar până la țigări, am mers pe jos și-am făcut foamea, și când venea taică-miu să-mi dea bani, aveam deja. Erau 10 lei și mi se părea c-o să cuceresc lumea cu ei. E ăsta puf? Nu. Aveam nevoie de puf? Nu. Cresc ăștia de-acum cu aura banilor în jurul lor? Cresc. E nasol că cresc așa și li se pare că totul li se cuvine? E.
Faptul că avem școli scumpe pe care le știm ca pe niște școli scumpe, nu bune, e profund trist. Faptul că avem școli care scot fițe în lume, nu oameni cel puțin deștepți, e iar profund trist.


3. Copiii ăștia știu ce e aroganța de care generația mea nu știa.
Nu știu să fi ridicat capul și să mă fi uitat cu scârbă la profesorii din fața mea în primele luni când i-am întâlnit. Ei erau niște oameni mai mari și mai mișto decât mine, iar eu eram o mucoasă la propriu. Nu puteam și n-aveam de ce să ridic vocea la ei, nu puteam și n-aveam de ce să-i cred niște ratați, nu puteam și n-aveam de ce să mă uit urât. Nu știam ce-i aia scârbă, oricum, că nu consideram că am de ce să fiu o scârbă arogantă. Eram, din nou, o mucoasă.
Dar hei, elevii claselor de-acum au impresia că știu ce înseamnă aroganța, au impresia că-s mai deștepți decât mine, au impresia că ei îs mișto, eu nu, au impresia că ei controlează ora, nu eu, nu tu ca profesor tânăr. Așa că elevii claselor de-acum se uită cu scârbă, cu superioritate, cu prejudecată, rahaturi de-astea pe care nu știu foarte bine să le stăpânească. Ceea ce e foarte amuzant, pe-o parte. Și atât de frustrant, pe cealaltă.

4. Copiii ăștia au foarte multă energie pe care tu n-o mai ai.
Evident că la 21 de ani energia mea ar trebui să fie maximă. Sunt un om tânăr, toată viața în față, toată încărcătura de care poate dispune cineva. Cred că e, pentru că altfel aș fi murit cu ritmul vieții mele din prezent, în care ziua începe la 7 dimineața și se termină, teoretic, la 9 seara, când ajung acasă. Dar doar faptul că ziua începe la 7 dimineața mă face să plâng puțin cât stau pe wc, locul unde, de obicei, energia mea se scurge aproape toată. Doar gândul că am o facultate de dus în spate, o muncă cu acte, o casă de curățat, o mâncare de făcut, DOAR gândul mă face să vreau să rămân pe wc tot restul vieții. E evident că energia a 30 de copii n-o egalează pe a mea sau invers. E evident că teoria impune să te impui ca un mic Hitler, ca apoi scârba să fie totală. Și, poate cel mai trist, e evident că îmbătrânești mai repede decât o fac ei.

5. Îs mulți, bă, și ești ca o cloșcă care încearcă șă-și bage toate ouăle sub ea, dar nu poate din prima.

Probabil atât.

De ce e studenția mișto

am pus aici o discuție închipuită între două maimuțe preistorice, din timpul dedicat învățării la obiectul preistorie generală, al cărui examen, eu și alte câteva generații, încă nu l-am trecut.
ca încurajare.

Hei, hei. Începe curând facultatea (yay) și e timpul să fac iar din acest blog obscur locul celor 1001 de povești din studenție. Pentru că studenția e ultima cea mai mișto perioadă înainte să fii adult pe bune, ultima șansă să mai boschetărești, ultima dată când îți mai trimite bunică-ta sarmale, că știe că tu n-ai când sau unde să le faci, ultima fază din *salut, sunt tânăr și încă pot să fac aproape nimic cu viața mea*.

Și pentru că noi, ăștia care facem parte din generația depresivă și anxioasă, ne bucurăm prea puțin.

Și pentru c-am realizat brusc că n-am scris niciodată de ce e așa mișto. Așa că scriu acum. Cu dedicație pentru boboci și cu păreri de rău pentru adulții încrâncenați de dramele post-studenție.

Studenția e atât de mișto pentru mine, încât am început să-mi fac bagajele cu 14 zile înainte de plecare.

Sigur, dacă mă întrebi cum e, o să-ți zic că ce greu, că ce stres, că e nasol cu banii, că faci foamea, că ce răhăcios e căminul, că ce nasoală e sesiunea, că asta nu e viață, că cearcăne, leșin, boli închipuite, că ce de căcat e sistemul ăsta dedicat tocitului practicat în universități. Dar e doar partea mea dramatică, acrită și foarte realistă.

Anul ăsta mă laud că sunt coordonator pentru anul 1, nu mai stau la cămin, și știu deja minimul de ore de somn cu care poate supraviețui un student în cele două săptămâni de sesiune. Așa că văd altfel povestea.

Trecând peste toate răhăcismele astea, studenția are o parte frumoasă care te face să-ți împachetezi hainele, tenișii și șosetele cu 14 zile mai devreme. Adică partea asta.

1. Oh, iubirea

Depășind toate teoriile oamenilor de 30 de ani care cred că nu iubești decât de la 30 de ani, iubirea din studenție e minunată. E viața, e aerul, e mierea (nu că n-ar fi viață, aer sau miere și fără iubire, că sunt). E ceva mai mult decât relațiile platonice de la 15 ani și ceva mai puțin decât relațiile foarte bine puse la punct de la 30. Nici preaprea, nici foartefoarte. Și ce e mai minunat, dacă nu calea de mijloc?

Sigur, dacă iar mă întrebi, o să-ți zic că trebuie să fii o spartană mișto și independentă pentru ca cele 150 de drame tipice unei relații să nu-ți fure atenția de la materialele pe care tre să le pregătești la seminar și să nu-ți consume energie prețioasă.

Dar când cele 150 de drame trec, faptul că poți să împarți o pătură, o farfurie cu pui cu smântână, doo țigări, un film, o pâine cu pateu, pana mea-orice cu cel mai iubibil din viața ta e super liniștitor.

Și sigur, dacă cele 150 de drame nu trec, și dacă pisi nu e chiar pisi ĂLA, și dacă pisi nu e deloc, e super nasol să crezi că faza asta a vieții e urâtă din așa motiv. Există o grămadă de alte bucurii care să te țină plutind pe acest nor al tinereții.

(și eu vorbesc aici strict de relațiile oficiale și asumate. evident că studenția e perioada aventurilor scurte și drăguțe, și palpitante, și fiecare adoptă fix ceea ce simte să adopte)

2. Autoeducare, oarecum independență, de-astea

Chestia asta e foarte mișto și super folositoare. Pentru că te forțează să crești și să te dezvolți în ceva.

Nu mai ești nici acasă, unde aveai tot ce voia suflețelul tău, nu mai ești nici la liceu, unde trăgeau toți de tine să promovezi, nu mai ai pe cineva care plătește facturile, nu mai e nimeni care-ți cumpără 3 kile de cartofi la 9 seara, o grămadă de lucruri din astea neimportante acasă, dar pe viață și pe moarte în studenție.

Că la facultate nu stă niciun profesor să-și piardă timpul cu tine, unul din cei 500 de studenți, care n-are chef să-și facă creditele. Aia e. Promovezi, bine. Nu, tot bine. Că tre să-ți cumperi tu cartofi, și să găsești cel mai accesibil loc, și să ții cont că tre să mai rămâi și cu bani pentru facturi, transport și-o bere. Că tre să te înveți să socotești ca o babă cu pensie mică, să te trezești singur, să pui mâncare la mâță singur, să faci mâncare singur, să dai cu mătura singur, să schimbi un bec singur, să duci întreținerea singur, să înțelegi de ce o parte din maimuțe au evoluat în oameni tot singur.

Că nimic, copii, nu mai e cum era, și tre să vă luați viața aproape numai în mâinile voastre. Hah. Ceea ce e super pentru momentul când chiar o să vă luați viața doar în mâinile voastre.

3. Respect, atenție sau așa ceva

Eu m-am lovit de asta. Zici că te culci un ratat și te trezești cu vreun rang din ăsta super oficial și fabulos, de care oamenii țin cont peste tot unde mergi.

Ești încă la nivel de liceu? Ah, ești prostănac. Mai tre să crești.

Student? Oh, cu ce vă putem ajuta, domnișoara (uneori e doamna) Scîrlat? Te strigă profii în sală? Domnul student!, Domnișoara Scîrlat!. Te duci să iei pâine și-ți cade legitimația de student? Pâinea dumneavostră, domnișoara Scîrlat. Te duci la bancă? Observ că sunteți student, noi vă putem ajuta cu un pachet special pentru studenți. Un fel de tratament special ca la oamenii cu boli speciale. Fumezi unde nu e loc de fumat și te vede gardianul? Domnișoara studentă, vă rog frumos, mergeți mai încolo. Știi ce ți-ar fi făcut gardianul în liceu? Ți-ar fi dat una peste ceafă.

4. Reduceri, așa să ne-ajute planetele

Știe toată lumea că studenția e sărăcie. De-aia toată lumea îți dă reduceri. Supermarket, bilete, filme, ce-o fi.

5. Bula ta de oameni o să fie mai mișto ca-n liceu

Pentru că acum se presupune că ai crescut un pic, ați crescut toți, știi pe cine și de ce ai vrea să ai în bulă, te-a învățat viața să fii cât de selectiv poți, așa că voila! Oamenii cu care legi prietenii sau pe care te poți baza să-ți arunce un cartof la 9 seara, vor fi oameni de 150 de ori mai ok decât ăia din liceu.

Plus că. Dacă nici studenția nu e ocazia perfectă ca să lași prieteniile de suprafață din liceu și să cunoști oameni pe bune, atunci ce?

6. Bula ta de activități o să fie mai mișto ca-n liceu

Mie mi se pare că studenția e o fază prea bună ca s-o irosești doar pe bere și frecat menta la facultăți la care se freacă menta. Cred că poți să bei bere și după ce faci măcar una din cele 150 de activități la care ai ocazia să te bagi, student fiind. Gen voluntariat, job, practici, cursuri, pana mea. Să ieși din studenție după 3 ani de frecat menta în fața căminului e super trist. E ca și cum ai rămâne la nivelul ratat din liceu și te-ai arunca în viață așa. Ceea ce e nasol. E nasol și cu 10 diplome, 3 cursuri de limbi și experiențe fabuloase. Dar e mai nasol fără.

Plus că. Ești tânăr, ești o carne proaspătă, ești un creier care încă duce, ești ca o floare care încă mai are culoare, de ce să nu? De ce să nu profiți că poți face mai multe acum decât la 50 de ani? Dacă nici studenția nu e ocazia perfectă ca să începi să faci ceva cu viața ta, atunci ce?

Cred că atât.

5 lucruri mai grele după BAC

Aparent, iar e perioada aia din an în care toată lumea se isterizează pe chestia asta.
Mă enervează ăștia cu BAC-ul, că nu înțeleg că nu-i o dramă, și pe ăștia cu BAC-ul sigur îi enervez eu, pentru că și lor li se pare că dacă nu mai e BAC, nu mai e nicio dramă. Dar hei, chiar asta e chestia. Nu e un mit. Examenul din liceu chiar nu-i o dramă. Drama începe fix după. Serios, dramă. La modul că o să-ți dorești să fii în liceu și să dai examenul ăla în mod repetat, doar ca să nu cunoști cum e lumea de fapt, pentru că lumea ta înseamnă grătar cald și salată cu două lingurițe de sare, așa cum îți place, bani de buzunar, pisi, prieteni și somn infinit. Dar n-o să mai fie.
Uite, ca să vezi, pe 9 iunie, din una dintre sălile facultății de istorie, niște zeci de elevi ieșeau cu lacrimi în ochi, vene umflate și roșii la față de la un examen oral. A fost cea mai grea zi a noastră din tot anul. A fost ca la tăiere. A fost ziua în care... Dar s-o luăm cu începutul.

BAC-ul e numai așa, o apă de ploaie, care să te ude oleacă și să poți intra în viață puțin, puțin obișnuit cu ce cascadă te așteaptă. Să nu fii total nepregătit. Pentru că o să fie o cascadă de lucruri răhăcioase din care n-o să poți să mai ieși, care-o să-ți mănânce viața și pe care n-o să știi cum să le gestionezi foarte bine. Adică o să bâjbâi. Lucruri gen.

1. Chirii, gazde, facturi sau cămin
Căminul a fost pentru mine cea mai urâtă experiență din ultimii 5 ani, fără niciun pic de exagerare și recomand mai bine locuitul într-o casă de carton sau, și mai bine, într-un cort aproape de facultate. Pentru că condițiile mizerabile ar fi aceleași, ba chiar la cutie n-ar fi așa miros, ba chiar la cutie n-ai călca în gunoaiele altora, ba chiar la cutie ai sta singur. Și căminul te învață că singurătatea, așa cum o grămadă de artiști filozofi (care nici măcar n-au stat la cămin), au zis, e ceva neprețuit. Oh, da.
Dar ok, poți să vii la cămin și să te îmbolnăvești de nervi sau de infecții sau de crize interioare violente, și să trăiești cu asta pe conștiință, știind foarte bine că tu ai plătit ca să treci prin așa ceva.
E regretul meu maxim din studenție și mă bazez pe karmă în ceea ce privește oamenii cu care-am trăit (cu greu trăit).

În rest, da. O să-ți urăști proprietarul doar pentru că vine să ridice chiria, să verifice dac-ai dus gunoiul și să vadă dacă miroși a bere sau dacă ți-ai făcut patul. O să urăști să mergi la facturi, pentru că o să fie jenant la facturi. Și-o să urăști toate chestiile astea în general pentru că presupun să ai grijă cât consumi și să dai bani. Și la bani ajungem acum.

2. N-o să ai bani
Nu sunt un copil din părinți bogați, așa c-o să mă rezum la restul copiilor care nu sunt din părinți bogați. Banii vor fi povara sufletului. O să te reîntorci în perioada copilăriei, când te opreai la vitrine cu maimuțoaie și rămâneai cu privirea. N-o să ai bani, pentru că n-o să ai job, iar ăia pe care o să-i ai, o să ajungă la chirii, facturi, mâncare, bere și tot felul de porcărioare din gaura neagră a porcărioarelor. Și chiar dacă o să ai bani, gaura aia neagră cu lucruri pe care le vrei ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți la limită chinul, ori pentru că crezi că le meriți, pentru că suporți cu succes chinul, în gaura aia se vor duce toți banii tăi. Apa cu vitamine la 5 lei. N-are nimeni nevoie de apă cu vitamine la 5 lei. Dar o să dai banii pe așa ceva, pentru că pe 9 iunie o să ieși și tu cu lacrimi de la un examen oral. Și-apoi n-o să mai ai bani. Și viața o să fie din nou un chin.

Știi cum se recunosc studenții în supermarket? După fețe și după cât calculează cumpărăturile pe telefonul ăla pe care nu-l vor schimba în următorii 10 ani. Și asta o să te apese câțiva ani, până la un job.

3. Sesiune
Hah. Aici e cu dus și întors. Pentru că facultăți diferite și nivel diferit, deci sesiuni diferite la nivel diferit, oricât de nesimțit ar suna asta și oricât de bine ajungem sau nu. Dar pentru că sunt un copil la Istorie, o să mă rezum la restul copiilor care vor da la facultăți pe bune. Cred că undeva mai sus ca nivel de învățare sunt astea de științe exacte și astea gen medicină și drept. Cred că mai jos sunt facultățile la care n-ai dreptul să te plângi și la care sesiunea are examene unde punctajul începe de la 4, gen Sociologie. Hai să nu.

Revenind. Sesiunea. Ca putere de acumulare, sesiunea e perioada din an care te aduce la nivelul la care ești nevoit să știi o carte de 500 de pagini în 3 zile și 3 nopți. Pentru un singur examen, dar tu o să ai 5 sau 6 sau 8 într-o săptămână. BAC-ul e apa de ploaie. BAC-ul nu te apasă pe spate așa cum te apasă cursurile, seminariile și cărțile pe care le ai de pregătit în câteva zile. BAC-ul se înmulțește cu 5 sau 6 sau 8 acum. E un sistem idiot. Cel mai idiot. Când profesorii îți vor povesti, nu vor uita niciodată să menționeze cât de idiot e. Dar tu o să te supui ca un copil harnic.
Ca somn, nu dormi. Ca supraviețuire, ori exces de cafea, ori exces de mâncare. Ca trăire, ai toate trăirile pe care le poate avea un om înr-un an, doar că tu le ai într-o săptămână. Farmecul sesiunii e că oricât ai avea impresia că n-o să reușești, o să reușești. O să bagi în tine râuri de teorie și n-o să știi cum s-a întâmplat asta.
(sigur, până să bagi râurile alea în tine, o să încerci să faci toate lucrurile pe care nu le-ai face într-o sesiune. să coși haine sau așa ceva. pentru că e greu, bă. o să ajungi să nu te culci seara, pentru că știi că mâine e încă o zi de sesiune și nu vrei să te trezești.)

4. Fără mami și tati
Fără mami și tati înseamnă că ești singur, și pentru copiii dependenți de mami și tati, o să fie nasol. Mai nasol decât BAC-ul.
Fără mami și tati și bani e și mai nasol. O să descoperi cum pâinea goală chiar e delicioasă și-o să știi să gătești cartofi în 150 de feluri. Serios. Într-o zi, casierii de la supermarket vor ști ce vrei să cumperi numai văzându-ți fața. Adică cartofi.

5. Ești un adult și ți se cere un comportament de adult
Cred că toate cursurile de introducere au fost despre cum acum suntem adulți și trebuie să ne comportăm sau să gândim sau să vorbim ca niște adulți. Ca niște mici Cenușărese care se schimbă la 12 noaptea.
N-o să accepte profii din alea cu mi-a mâncat câinele tema, n-o să accepte proprietarul că nu ți-au băgat ai tăi banii încă, că mor și ei de foame, n-o să-l mai ierți pe pisi numai cu o floare, n-o să mai poți să oprești alarma în fiecare dimineață, n-o să mai poți să ieși mereu afară în pijamale, prostii din astea.
Secretul e ori bula de nesimțire, ori morcovul în fund. O să te obișnuiești.

Dar e ok, mai e puțin timp să ne bucurăm de BAC.

Facultatea de Istorie după un an

Scriam asta după vreo două săptămâni de facultate sau așa.
Pentru că acum, când mai e o lună jumate și termin, m-am sucit, voi scrie asta.  Și pentru că mituri, minciuni, oameni care bagă spaima în boboci, păreriști, neînțeleși, și tot așa. Și pentru că e săptămâna altfel a viitorilor boboci și știu că stă fiecare pe net scriind *am 18 ani. la ce facultate dau?*

1.Toate miturile despre facultatea de istorie sunt discutabile

Oamenii de la istorie se fac profesori de istorie. Bă, da. Am colegi care-au venit exact pentru asta. Dar am colegi care-au venit pentru istoria artei, pentru istoria antică, pentru muzeologie, pentru arheologie, pentru bizantină, pentru Evul mediu, pentru războaie, pentru arhivistică și restul opțiunilor pe care ți le dă facultatea asta. Nu-ți garantează nimeni că nu ieși, până la urmă, profesor. Dar nici nu tre să-ți garanteze nimeni. Tre să știi să-ți faci puțin loc, așa cum îți faci loc în orice alt domeniu. Și profesor de-ai fi, dar măcar nu ești de mate. Mate e nasoală și te urăsc copiii pentru totdeauna.

Oamenii de la istorie beau mult vin sau așa, pentru că le place să bea mult vin sau așa. Îhî. Nu e un loc obscur al alcoolicilor, nu te duci să te scalzi în căzi de vin scump, nu e aplicabil tuturor și-n toate situațiile, dar hei. Avem o cramă naturală la câteva zeci de minute, e Iași în Moldova, serios acum, orice e posibil. Dar nu, nu te așteaptă nimeni cu un păhărel la intrare și nu, nu-ți permiți să vii cu limba încâlcită în sală, și nu, nu facem adunări ale alcoolicilor, facem istorie pe pâine. Faptul că suntem niște oameni deschiși la socializare, în afara facultății, e altceva. Există oameni care beau și nu mai poți discuta cu ei. Și există istoricii, care beau și încă știu toată preistoria. În germană.

Oamenii de la istorie sunt super duper deștepți. E urât să trec asta la mit, dar o trec din lipsă de altceva. Pentru că, cumva, când toți tovarășii mei au auzit de istorie, au crezut brusc că-s super duper deșteaptă. Nu suntem toți super duper deștepți. Așa cum nu pentru toți e reprezentativ ceea ce facem cu viețile noastre. Ăia de la Arte nu-s toți talentați. Ăia de la Medicină nu se gândesc toți întâi la viață, apoi la restul.
E un mediu al oamenilor deștepți, și doctoranzi, și intelectuali, ok, dar nu e un mediu al studenților exagerat de dezvoltați intelectual, cel puțin nu în primul an, cel puțin nu toți.

Și e nasol, pentru că din chestia asta apare altă tâmpenie care n-are nicio treabă cu realitatea.
Oamenii de la istorie știu absolut orice, oricând, oricum legat de istorie. Și, ia zi, la ce oră a început războiul? Cum, nu știi? Păi tu ești la istorie, ar trebui să știi! Fiți serioși. Dacă vrei să afli ceva din istorie, te documentezi singur. Istoria are o sută de mii de specializări și domenii pe care fiecare prof, student sau pasionat se specializează. Poate pare așa, dar istoricul n-are un cap de dimensiunea capului lui Einstein la puterea a zecea, în care adună toată istoria universului pentru toți necunoscătorii de pe stradă. Există cărți bune pentru asta.

Oamenii de la istorie sunt niște morcoviți serioși cu cravată la gât. Ha ha, și dac-ar fi morcoviții serioși în felul în care suntem noi, lumea ar fi mișto. Pentru că da, există o conduită, există o aroganță, există cravate, dar există în plus un umor minunat. Istoricii nu-s chiar așa inabordabili și nodul nu e chiar atât de strâns.
De altfel, suntem cei mai veseli și zgomotoși studenți ai Universității. Matematica nu mai iese la fumat tocmai din cauza noastră. Matematica ne-ar pune în cuști.


2. Toate lucrurile pe care le înveți la o facultate de istorie

M-am dus la istorie crezând c-o să fie fabulos, am fost sută la sută dezamăgită, și-acum sunt 70 la sută fericită, dar asta doar pentru că n-am început încă specializările. Și crede-mă, e o facultate mișto, pentru că.

Înveți foarte multă istorie, dar înveți foarte multă istorie pe barba ta. Că n-ai voie cu conținut de pe internet, și-atunci tre să citești cărți infinite. Că n-ai voie cu conținut plagiat, și-atunci tre să te ducă capul să scrii un proiect cu conținut explicat și reinventat de tine. Că n-ai voie să mergi nepregătit, indiferent că e rândul tău sau nu, și-atunci, în loc să stai să dormi, îți mai dezvolți oleacă niște cunoștințe. Că de-aia te-ai dus, bă, la facultate, nu să te plângi că e greu să iei referatele de pe net, mură-n gură, și să le prezinți relaxat. Sau să dai pe-afară că la tine la facultate nici nu tre să mergi, atât de mișto e.

Înveți istorie, dar trebuie să știi reguli de vocabular și de gramatică, destulă geografie și orientare în spațiu, ceva anatomie, biologie, chimie, minim trei limbi străine, adică engleză, franceză, germană, latină, hai și greacă, dar neapărat slavă. Că ai de făcut proiecte mari cu vocabularul și gramatica ta. Că ai de povestit despre hărți, și spații, și teritorii, și limite de teritorii. Că ai de analizat schelete de morți preistorici. În analiza scheletelor de morți preistorici ai nevoie de formule, și combinații, și elemente din sistemul periodic. Că o parte din cărțile obligatorii sunt în engleză, franceză sau germană. Și că ai o parte de materie care presupune să analizezi texte în latină, și greacă, și slavă, ceea ce e un chin dacă nu le știi.

Prinzi  o conduită din asta obsesiv-compulsivă, pentru care mă declar fan și pentru care alții te vor crede cea mai mare fiță a pământului. Aia e. Că ajungi în medii fancy, așa că înveți să ai o ținută care nu se rezumă mereu la boschetăreală, ceea ce, ca chestie generală, e ok. Că ai un sistem de citare complicat și obligatoriu, așa că înveți să nu mai fii nesimțit și să nu-ți mai atribui tot felul de drepturi pentru tot felul de lucruri pe care le scrii. Că ai profi mai conservatori, așa că înveți să nu mai fii un cocalar de oraș, care se scaldă în coji de semințe și idei de șantier. Că ai profi mai cool, așa că înveți să nu fii un morcovit cu nasul la cer, oricât de multe realizări ai avea. Din astea. Și ai nevoie de din astea.

Și prinzi practică. Ți se oferă practică. Te roagă profii să mergi în practică, profi care-s destul de mișto încât să poți trăi două săptămâni lângă ei. Două săptămâni din alea multe pe care le-ai pierde făcând o grămadă de lucruri inutile, gen bronzul la mare.

Există posibilitatea să-ți schimbi, dezvolți gusturile, tabieturile și alte de-astea.
Muzica clasică o să devină cel mai frumos lucru care te va calma când înveți, citești sau când colegii de cameră te stresează. Biblioteca și anticariatele vor fi casele tale. Muzeul e posibil să fie un viitor loc de muncă. Siturile arheologice la fel. În sensul ăsta, o să mergi la muzică clasică, la film, la teatru, la muzeu, vacanțele în Grecia se vor concentra pe istoria antică, o să-ți iei o bască mov în cap (dacă n-ai deja părul mov, cum îl am eu, heh), și-o să fii un hipster fain care știe lucruri.
(o să ai însă puțin timp liber pentru astea. o să ai notițe și agende în care îți strecori timp oarecum liber printre tot felul de alte treburi. dar o să ai, nu-ți mănâncă viața chiar de tot)

N-ai doar istorie generală, slavă zeilor. Ai opționale, de toate pentru fiecare, de la istorie antică sau modernă sau contemporană la istoria evreilor sau muzeologie sau. Câți bani faci după ce termini și cât de repede ajungi în domeniul pe care ți l-ai dorit nu sunt chiar primele probleme pe care ți le pui când îți completezi fișa se înscriere. Dar da, istoria e un domeniu îngust în care ai impresia că fiecare își dă coate cu celălalt. Aia e. Coate de dat are toată lumea.

3. Toate lucrurile care o să-ți mănânce viața la o facultate de istorie

În principal, istoria o să-ți mănânce viața. Cronologia Romei care are 150 de slide-uri doar și doar cu ani. Anii te vor face să fii ca o carte din aia groasă și veche de telefoane. La fiecare 150 de categorii cu 150 de nume. Evul mediu e cea mai ambiguă și groaznică perioadă, care o să-ți fac creierii franjuri. De Evul mediu în România și de domniile alea fără număr nici să nu aducem vorba.
Organizare, categorizare, subcategorizare la subcategorizare, subpuncte la subcategorizare, cărți și cursuri infinite de sub la sub, xerox-uri, markere și dosare pline cu xerox-uri desenate cu markere. Astea o să-ți mănânce viața.


Dar pe cât de repede vrei să-ți faci bagajele la început, pe cât de greu e să duci facultatea asta în spate, pe cât de puțin timp și somn ai, pe cât de mult îți ia să treci sau nu de sesiune și restanțe, pe cât de înguste sunt domeniile de lucru după ce termini, pe cât de multă muncă și implicare trebuie să arăți, pe atât de fain e, bă. Serios. E alt mediu și e fain. Și nu vrei să-ți irosești atâția ani din viață într-un loc în care nu-i fain. Că de irosit tot îi irosești, dar să nu-i irosești la modul pisicii scârbite de tot ceea ce e în jur, zilnic și nelimitat.

Toate lucrurile pe care le faci la sala de sport când nu faci sport

Oh, uite, o postare după ce-am supraviețuit găurii negre a sesiunii, super, cine-ar fi crezut.
Între timp, am început să pășesc, într-un mod total jenibil, într-o sală de fitness sau așa. Pentru că, cumva, cele 10 ore de istorie dintr-o zi (serios. istoria n-a fost iadul. istoria încă e iadul), cele 150 de ore în bibliotecă care m-așteaptă și cele mai mici guri de aer cu mirosul de tămâie al Iașiului nu erau de-ajuns să mă leșine. Pentru că, cumva, când ai lucruri multe care te leșină, mai vrei încă ceva, ca să te leșine complet. Ceea ce nu e bine, copii. Oamenii trebuie să respire și ei alte chestii, cum ar fi roua de pe palmierii unei insule aproape uitate sau ceva tot atât de minunat.
Revenind. Merg la sală și-i văd pe alții cum nu fac sală, heh. Adică dacă te-ai îngrijorat vreodată că te duci și-n prima jumate de oră nu te mai ține inima și vai, ce-o să faci cu tot timpul rămas, uite.

Poți să fii tipa aia care se ia de celelalte tipe
Când ai 50 de kile și picioare de struț, oamenii te displac atât de mult, încât ar fi dispuși să te interzică într-o sală de sport de orice fel ar fi aia, cu poza ta pe ușa de la intrare. Primul pas al struțului în sală scoate la suprafață frustrări feminine și șocuri adânci. Aparatele de fitness se opresc. Ganterele cad zgomotos pe podea. Drama se instalează. O tensiune se-așterne în sufletele noastre. Vine întrebarea. Ia uite-o și pe-asta, ce caută la sală?

Oamenii, adică fetele. Pentru că fetele merg la sală ca să fund, picioare de struț și 50 de kile. Numai și numai. Trag la aparate până se fac râuri de transpirație și grăsime topită. Când pielea începe, în sfârșit, să le-atârne pe os, e timpul să meargă acasă. Nu e ca și cum aș avea eu sau orice alt struț de 50 de kile ce să facem într-o sală de sport. Dar hei, știi de ce au nevoie struții de 50 de kile ca să nu-i ia vântul pe stradă? De mușchi. Și mușchii se fac la sală. Știi de ce are nevoie oricine? De sport. Sportul se face și la sală.
Sala nu e teritoriul graselor și lucratului de fund pentru serile romantice cu pisi. Sala e un teritoriu comun. Hai să nu mai.

Poți să fii tipa aia care ține aparatele ocupate, ganterele în brațe și mingile pe cap
Oamenii obosesc la sală, se înțelege. E greu să dai calorii jos, e greu să-ți faci din propriul fund o minge de bowling, e greu să pui mușchi și da, e greu să te ridici de la aparat înainte să adormi acolo cu suflarea tăiată și ultimele 2 picături de apă în sticlă. De aia vor fi mereu plăntuțe leșinate pe pernele moi ale bicicletelor de dat jos straturi de carne de porc din iarnă. Pentru că plăntuțele cred că dacă ele nu mai pot duce, atunci nimeni nu mai poate duce. Pentru că plăntuțele cred că dacă ele vor doar fund, doar abdomen, doar brațe, atunci doar fund, doar abdomen, doar brațe să fie. 2 ore de sală? 2 ore de fund. Mai are și altcineva nevoie? Nu. Sunt astea un Smeagol al aparatelor? Sunt.

E bine să nu le-arunci o ganteră, e bine să le dai un cot ușor. Crede-mă, pe timpul, banii și cheful tău de lucrat nu vrei să aștepți să se ridice o plăntuță la viață.
(dacă ești un struț, sigur nu vrei, pentru că hei, aparatele pentru struți sunt mai puține decât aparatele pentru dat jos carnea de porc)

Poți să fii tipa aia care știe prea mult sport ca să mai și facă ceva
Ai crede că pentru asta sunt instructorii. Dar nu. Cineva o să fie acolo să umple sala cu energia unei tipe care știe sport la modul neprofesionist, pentru că a învățat cum se programează bicicletele și cum se întinde o saltea, cum se ține spatele și care e poziția mâinilor. Așa că dă pe-afară puțin. Uită-te la mine cât sport știu și tu nu, haha, ce aiurea ții gantera aia. E ca și cum ți-ar da un pseudo-instructor bonus, atât că tu chiar n-ai nevoie de un pseudo-instructor bonus. Poate dacă aduce măcar puțin cu Johnny Depp. În rest, poți să fii propria ta scârbă arogantă și atotștiutoare, care acaparează jumate din sală cu exercițiile ei duper profesioniste.

Poți să te uiți, să mănânci, să pui un selfie cu sala și să te prefaci că-ți ștergi o transpirație imaginară de pe față, în timp ce-ți critici glorios și în gând colegele. Ca și cum vei slăbi doar privindu-le cum măresc vitezele. Bravo, ultimul loc în care să scoți mâncare din geantă era sala și tu ai ajuns acolo. Probabil cel mai amuzant lucru e că singura parte a corpului care pare că face efort e falca dreapta. Dar de ce-ai face asta, de ce-ai comenta glorios pe cineva în timp ce molfăi niște batoane de slăbit inutile, când oricum o faci și-n situații care nu presupun bani, timp, o ganteră în cap și alte chestii de-astea. Gen hei, vacă, știu că tu dai lapte, dar cât te mulgi singură și cât mă uit puțin la petele tale atât de negre, aș vrea să-mi scoți direct o omletă.

Sau poți să mergi la sala de sport și să faci sport.

Sesiunea. Tehnici de supraviețuire

Iată-ne ajunși în această fază deloc frumoasă din facultate. Cât timp oamenii se ocupă cu problemele reale ale lumii, gen pacea mondială și tratarea cancerului, viața unui student se concentrează pe o singură, mare și ca un ghimpe în fund problemă. Sesiunea. Bine, și timpul care nu e, și muzica tare și foarte urâtă din cămin, și faptul că e zăpadă multă și e greu să-ți iei zacusca de-acasă, și toate lucrurile pe care ai vrea să le faci în loc să înveți, și și și. Dar, în principal, sesiunea. Și vai, ce invenție proastă, ce idee tâmpită să bagi materie de trei luni și-un pic într-un examen de o oră sau două, toate examenele în două săptămâni, materia împărțită și dată mai pe fugă, aproape absolut deloc timp să-ți aerisești creierul. Chiar preferam testele săptămânale, pentru că, nu știu de alții, dar la istorie oricum cam așa e sistemul. Și e ok. Știu să-ți zic despre ce-am scris în teste, c-am citit cu grijă și spor. N-o să știu sigur ce-am scris în sesiune, după sesiune.

Dar revenind. Sesiunea e de căcat și, ce să vezi, e un bac la puterea a zecea, la modul că tot bagi materie în tine ca-n tobă, tot ține de cât de bine au dormit profii înainte să-ți corecteze lucrarea sau să-ți dea subiectele, tot nu reușești să rămâi cu ceva, și, mai ales, tot îngrași grămada de porci din lume în două zile. Și-apoi mori fără păr în cap. Din experiență deja. Așa că uite cum să rămâi măcar cu câteva fire de păr prețioase și rebele.

1. Nu e ok să-ți asculți toți profii demoralizatori înainte de sesiune
Nu e ok să asculți pe nimeni care-o să-ți strice motivația, planurile, programul sau o să-ți spună că e bine și-n restanțe, că sunt șanse mari să nu iei din prima, că nu e nevoie să te zbați ca găina la tăiat și să înveți toată bibliografia, pentru că merge și fără. Știi, ca-n liceu, când aveai colegi care-ți ziceau tocilar, pentru că învățai. O să fie și -acum din ăștia. O să fie studenți enervanți de anul doi sau trei sau șapte care-ți vor spune haha, așa învățam și eu la început, haha, ce gândeam oare, haha, nu mai fă.
Dar hei, cred că cel mai important e să știi că sesiunile nu se compară, așa cum facultățile nu se compară, așa cum nu la toate există bibliografie de 30 de cărți pe obiect, așa cum și alea două amărâte de cărți și cursuri pe care le au alții, nu se respectă. Sesiunea mea cu șase examene de teorie istorie credeam că e apogeul. Dar apoi a apărut sesiunea prietenilor de la litere cu opt examene teorie litere. Iar sesiunea de la arte cu un examen teorie? e cât cinci la sută din ale noastre. Nu e ca și cum avem toți același nivel de trecere, învățare și examene.

Să ai 20șiceva de ani și să te mai caci pe tine că nu tre să înveți cât e nevoie în sesiune îi jenibil.

Poate le iei pe toate din prima, poate nu, aia e, dar tre să fii dus cu capul să nu încerci pentru că îți zic unii că nu e mișto să încerci, fii serios.

În ordinea asta de idei demoralizatoare, la istorie, 80 la sută din profi suferă de-o ironie, și-o subtilitate, și-un simț al înțepării în fund atât de bine dezvoltate, încât le-ai vrea și tu la anii lor. Ceea ce e mișto în tot restul timpului, dar nu în sesiune. Sigur fiecare facultate are așa ceva. Proful ăla care înainte de examen cu două săptămâni îți tot spune că va fi amuzant pentru el și că vă vedeți în restanțe. Dar hai să nu. Hai să ne motivăm altfel. Hai să nu vrem să ne ocupăm tot timpul cu restanțe, că nu de-aia suntem profi și studenți. Cât de incredibil e că sunt oameni care găsesc plăcere în asta?

2. Nu e ok să leșini pentru niște examene
Pentru că toate trec, serios. Mai ales examenele. Nu te ține niciun prof legat de facultate cu restanța de la el. La un moment dat chiar se termină, chiar o să-ți dea un cinci sau mai mult până la urmă, chiar o să fie bine și-o să poți pleca în viață să faci lucrurile pe care vrei să le faci în viață. Așa că nu merită să te ucizi încet prin suprasolicitarea ființei tale minunate pentru așa ceva. Merită să te pregătești, da. Dar cu apă multă, ca și cum ți-ai adus râuri acasă, și mâncare bună lângă tine, sau hai, mâncare de orice fel lângă tine, somn neapărat, și-un program decent în care pauzele nu sunt din cinci în cinci ore, când deja nu mai aer de respirat. N-ai crede, dar pauzele fac ca lucrurile să-ți rămână acolo unde ai vrea tu să-ți rămână, în cap.

Aș putea să zic aici că nu e ok nici să îngrași porcii în două zile, dar după două săptămâni de vacanță în care am uitat la propriu că sunt la facultate, aș fi chiar nesimțită s-o zic. Totuși, e un sfat bun. E bine să le iei ușor, ca atunci când mânci carne grasă de Crăciun, dar o mânci cu grijă, că ți se întoarce înapoi, că n-ai nici memorie, nici stomac de elefant. Și ai timp și de bere după.

3. Nu e ok să procrastinezi
Două lucruri poți să faci în sesiune. Sa înveți sau să te apuci de toate lucrurile care te țin din învățat, doar ca să nu înveți. De la curățenie la decolorarea părului la călcatul cămășilor din dulap la orice alt lucru care nu e urgent atunci, pentru că singurul lucru urgent e învățatul. Știu că e greu, și urât, și în unele cazuri, inutil. Dar există situații mai rele în care ai putea fi, gen ai putea sorta gunoaie la o groapă de gunoaie, -30 de grade sau așa, fără mănuși. Un gând din ăsta e tot ce-ți trebuie când vrei să iei pauză mai devreme și vrei să te apuci să dai aiurea cu mătura, să fugi la pisi sau să-ți aprinzi o țigară. Pauzele sunt pentru astea, restul timpului e pentru toba de carte din voi, tovarăși! Procrastinează după examene, c-o să ai tot timpul din lume până la sesiunea următoare.

4. Și e ok să-ți faci absolut toate tabieturile de care ai nevoie și care te ajută
Indiferent că stai la cămin, la gazdă, acasă, la cort în fața facultății. Vrei să înveți la șase dimineața, pentru că atunci reține creierul tău informație multă și grea? Învață la șase dimineața. Vrei să subliniezi cu cinci culori, până arată foile de curs ca niște lucrări de grădiniță? Subliniază cu cinci culori. Vrei să-ți faci rezumate la rezumate la rezumate? Fă-ți și întinde-le covor și mergi pe ele ca un iisus de fiecare dată când vrei să procrastinezi.Vrei să-ți faci 150 de scheme pe care să le lipești pe pereți? Fă-ți 150 de scheme și lipește-le pe pereți. Vrei să-ți pui sonata K448, ca să ai memorie mai bună? Pune-ți sonata K448.Vrei să tacă și musca, că ai nevoie de liniște? Zi-i să tacă. Vrei lumină? Fă-ți lumină. Vrei să bei câte-o gură de lapte de cocos la fiecare jumate de oră? Bea câte o gură de lapte de cocos la fiecare jumate de oră.
Fiecare om care se leagă de tabieturile tale merită o pălmuță peste față.


Atât. Spor, noroc și inspirație.

Viața la cămin e ca lupta din tranșee

Glumesc. Căminul e ok. Nu ai chiar atâtea motive pentru care să-l urăști, cum auzi că-l urăsc oamenii de obicei. Da, nici mie nu-mi place la cămin, dar doar la al meu și doar din motive care țin aproape strict de atmosferă și lucruri pe care nu le fac aici, dar le făceam la gazdă cu oamenii de la gazdă sau le fac cu alți oameni la casele altor oameni. Oricum.

Căminul e locul ăla în care te bagă pe tine și pe încă unu, patru, șapte oameni necunoscuți, uneori total opuși, într-o cameră cu două, cinci, opt paturi, două dulapuri și două mese, ca să vă împărțiți timpul, spațiul și viața timp de un an. Nu e amuzant. N-ai aproape nimic din ce ai acasă. De aia nu e pentru oricine, serios. Căminul e un fel de inițiere din aia cu probe dubioase de-avea Harap-Alb până ajungea să mânce carne multă la ospăț și să pupe prințesa pe obraz. Așa și oamenii. Lucruri pe care începi să le descoperi, cu care tre să te obișnuiești și care o să-ți iasă pe nas, dar care țin mai mult de trai în comun într-un spațiu limitat, decât condiții răhăcioase. În rest, decent. Cred că ideea e ori să-ți consumi toți nervii în prima lună, ori să încerci să petreci cât mai puțin timp la cămin.

Ceea ce eu reușesc cu aproape succes. Cât nu umblu ca un căluț responsabil, viața mea se împarte între două cămine și restul apartamentelor găștii, iar dintre toate astea, la mine în cameră ajung cel mai puțin. În principal pentru somn, mâncare și spălat.
Dar în timpul în care n-o să te duci pe capul prietenilor tăi cu camere închiriate care par scoase din 2050, în această locuință regală a ta vei descoperi că.

Paznicii de la intrare sunt niște tați în uniformă.
Știu cât vor fetele să scape mai repede de tata, și să-l lase acasă, și să-l audă numai la telefon, știu. Plănuiesc să se mai întâlnească doar la nuntă sau așa. Să nu mai vadă când ajungi târziu, să nu te mai miroasă, să nu mai inventeze maică-ta scuze jalnice pentru tine. Dar hei, pentru asta sunt paznicii de la intrare. Ai ajuns târziu? Te măsoară din priviri, simți cum te ceartă, simți cum te ceartă și te privesc urât în ceafă. Îl auzi atunci pe taică-tu de-acasă cum zice *de-aia te-am trimis eu la facultate?*
A venit pisi să te vadă? Îl măsoară și pe pisi din priviri, să vadă de la cine ai venit tu aseară târziu. Pleci undeva? Ar avea curajul să te întrebe unde pleci și la cât ajungi. Mergi cruciș, miroși a țigări, ai blugii rupți în fund? E mereu acolo să-ți scoată ochii subtil. Și nu, nu e drăguț. E ca și cum o armată de tați stau în umbra ta până ajungi ca de fiecare dată când intri în cămin să ai o pornire din asta schizofrenică, de oameni care nu mai au nici măcar un nerv în viață. Dar nu poți să faci asta, pentru că atunci paznicul ar fi acolo ca să-l sune pe taică-tu.

Vei avea și colege de cameră sau de cămin care sunt niște soacre bătrâne.
La băieți nu e mereu cazul ăsta, pentru că pe băieți îi doare în fund. În cel mai rău caz, o să te comenteze pe tine, ca pisi a colegului lor de cameră. Dar pentru că nu poți să stai la băieți mereu, o să continui să te întorci în fiecare seară la babele din cameră, din baie, din bucătăie, care-ți vor asculta atente poveștile și care au așa o impresie că viața ta e și a lor, deciziile tale sunt și ale lor, felul în care îți petreci și organizezi timpul le privește și pe ele și tot așa. Niciodată nu se termină totul după ce treci de privirea gardianului. Mai sunt și gurile fetelor.

Poți să le dai peste nas din primele zile ca să se calmeze. Poți să le zici că nu le privește. Sau poți foarte bine să dai din cap și să treci peste. Oricum ar fi, ideea e că vor înțelege că viețile voastre personale sunt viețile voastre personale. Într-un caz ideal, o să fiți câțiva oameni care se vor super înțelege și-atunci când ți se rupe inima în două, o să li se rupă și lor inima în două. Dar în restul cazurilor, o să fie nasol și-o să vrei să stai cât mai mult la prietenii tăi cu camere din 2050.

Există oameni care, în natura lor, sunt niște jegoși împuțiți.
Așa că nu te aștepți să vii într-un loc special al panseluțelor, unde miroase a levănțică și cresc floricele din pereți, pentru că nu e un loc așa decât în primele 10 minute de dimineață, când îl curăță săracele femei. Au trecut aproape trei luni de stat la cămin, dar încă mă întreb ce-i face pe oameni să nu tragă apa după ei.
Poate unii dintre noi ar spune *hurr durr, dar ăla nu e un cămin de fete?* Oh, ba da, și ce? Fetele sunt și ele jegoase și împuțite, și înoată prin grămezi de mizerie în bucătărie ca să-și gătească borș de ceapă cu geamul închis, și nu trag apa, și înfundă chiuvete cu pletele lor de fecioare pe care nu le strâng, și varsă borșul de ceapă pe aragaz, și-l lasă acolo. După ce-și bagă gunoaiele pe la duș, merg și se fac frumoase, iar peste câțiva ani, cine știe, vor fi chiar morcovitele care-ți vor semna un act sau care-ți vor preda un curs în liceu. Cât de tare?

Nu există fițe.
În cazul în care cineva mai crede că poți să faci mofturi la cămin și-n cazul în care mai există oameni care, atunci când zic cămin nu se gândesc la asta ca la cea mai umilă casă din studenție. Nu poți să mofturi și să fițe. Un milion dai, de un milion primești. Pat ai, saltea ai, duș ai (e o țeavă, dar vine apă pe ea), aragaze ai (vai de capul lor, dar încă funcționabile parțial), wc ai, chiuvetă ai, căldură ai, un geam pe care să vezi cum răsare soarele dimineața ai, strictul necesar în formele lui mai proaste și foarte modeste, dar aia e. Și, ca-n toate cazurile pe care le mai știi, toate upgradările se fac pe bani, nu pe cât de mult te caci pe tine că e rama de la pat din metal și nu lemn.
Da, condițiile chiar ar putea să fie mai bune, da, se iau bani pe-o parte și nu se mai investesc pe cealaltă, da, e și-aici un sistem prost și aranjat, dar nu e ca și cum poți să te mai cerți cu cineva și pe chestiile astea.

N-ai liniște sau intimitate sau lumină sau geamul deschis sau loc sau ocazia să sari în chiloții tăi preferați în mijlocul camerei când, cât și cum ți-ar dori sufletul. Și asta e cel mai nasol când stai cu oameni, pentru că programe diferite, stări diferite, chefuri diferite. Și pentru că pe oameni nu-i doare mereu de câtă liniște vrei tu, atât timp cât ei n-au nevoie de ea, sau mai știu eu ce nevoi personale. Așa că e posibil să auzi lăutărească la unșpe noaptea, petreceri cu oameni care se dezbracă la provocări, niște nebune să-ți bată în țeavă la mijlocul nopții, o colegă să te întrebe dacă mai ai de lucrat, c-ar vrea să doarmă sau tot felul de cazuri din astea. Niște rebeli ar spune că nu vii la cămin pentru liniște și pentru lucrat. Dar rebelii din ziua de azi sunt, de obicei, proști.
Sau poate planetele chiar te vor iubi și n-o să fii un caz din trist. Totuși, dacă da, nu ești singur, crede-mă. Pe 3 din 4 wc-uri se poartă conversații care încep cu *m-am săturat*. E ok, data viitoare când ceva frumos se întâmplă în viața ta, mergi la prieteni să sari în chiloți. Te vor înțelege.

Dar căminul e o experiență. Poți s-o încerci de dragul experiențelor și-al poveștilor. Sau poți să nu treci prin toate astea, și-n loc să le zici altora cum era când nu găseai un wc curat ca să faci pipi, să cauți să le zici băi, ce mișto era când ne adunam seara toți la masă și aveam un moment de relaxare între prieteni în bucătăria noastră închiriată.

Ghidul oamenilor mari pe care nu ți-l zice nimeni

E noapte și două tipe își plâng viețile una către cealaltă. A fost o săptămână grea și enervant de ocupată, dar oricum știu și ele că se vor vedea dimineață la 24 shop non stop ca să treacă din nou printr-o nouă săptămână grea și enervant de ocupată, pentru că, cumva, săptămânile grele și enervant de ocupate au început și nu s-au mai terminat. Însă vor continua să se plângă, căci asta le rămâne oamenilor să facă în cele zece secunde de pauză din viețile lor chinuite.
(uneori, în cele zece secunde de pauză, prieteni de-ai tăi mai bătrâni îți vor spune că hei, stai așa, încă n-ai crescut destul de mult. o să fie și mai greu. dar astea-s deja alte povești)

Se gândesc amândouă că cel mai rebel lucru pe care-l mai pot face e să mănânce pe ascuns în marile biblioteci sărace și foarte prost organizate ale lui Cuza, și se întreabă reciproc cum au ajuns aici.
Ei bine, copii, totul începe când fiecare dintre noi zice un *ce n-aș da să fiu și eu om mare, ca să fac ce fac oamenii mari*. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești. că ți se întâmplă, căcatul ăsta devine realitate pe nepregătite. Ca o bulă mare de săpun cu dero care-ți pocnește în ochi deodată. De aia trebuie să învățăm cum să ne luăm săpunul din ochi, ca să nu chiorâm. Cum ne intrau pietricele în fund când ne jucam cu puța în nisip, și știam să fugim repede la mama să ni le scoată și să fie viața din nou super ok. Partea nasoală e că-ți vor intra mult mai multe în fund decât pietricele, și că n-o să-ți mai permiți să fugi la mama, dar pentru asta există cele zece secunde de pauză în care să țipi. Sau pentru asta există lucruri pe care să le faci mai mult și altele pe care să le faci mai puțin.

În condițiile asta urâte, nu vrei să pierzi timp și ore de somn.
Serios. Somnul contează. Somnul e sfânt. Somnul îți dă putere cum îi dă satisfacția viață profului sau șefului când ai tu rateuri din lipsă de somn. Probabil una din cele mai nasoale senzații cu care să-ți începi diminețile e când sună alarma și tu simți cum leșini pe dinăuntru. Nu vrei asta, crede-mă, am fost acolo. Nu mai e primul an de liceu în care erați toți mișto pentru că vă culcați la 4 dimineață după ce ajungeați din bar, și-a doua zi te trezeai cu un energizant, că și-așa n-aveai nimic important de pregătit. Și nu, n-aveai. Dar acum o să ai și pentru când frecai menta pe mese-n club.
Eu n-apuc să dorm cât aș vrea, pentru că și-atunci când dorm mă trezesc să verific cât mai am până-mi sună alarma. De la ultimele nopți de anarhie am avut nevoie de jumate de săptămână ca să fiu în regulă. De-aici știu atât de bine cum e să fii neproductiv, și să simți cum corpul tău se închide puțin câte puțin, și s-ajungi să trăiești doar ca să dormi o oră, măcar o oră.

Nu vrei să bei oricât de multă cafea intră în tine.
Vrei, știu. Cu fiecare zi pe care o s-o începi devreme, viața fără cafea o să ți se pară și mai pustiu. Dar cafeaua chiar e nasolă. De la toate hainele pe care-ai vărsat-o înainte s-o bei până la aparatele care rămân fără zahăr și bei o amăreală care-ți face dimineața mai urâtă, și până la crize de inimă, cafeaua e nasoală. Poate-ai crede că e ca-n filme și că-n timp ce vântul îți flutură pletele, un sexos din ăsta trendy intră-n tine și-ți varsă puțin cafeaua, și bam, de-atunci ți-a luat cămașa la spălat și-ați rămas veșnic împreună. Nu e, scuze. De toți banii dați pe cafele îți iei o pernă mare și super fancy care te adoarme direct cum pui capul pe ea, ca să dormi și ca să nu mai ai nevoie de cafea.
Eu beau într-o zi cam câtă cafea aș fi băut forțat în două săptămâni acasă. De-aici știu cât de nasoală e. Pe același principiu, și alte băuturi, după preferințe, vezi, mai ales, bere, că asta  mi se pare că e baza, sau vezi orice fel de nebunii din astea în exces mai au oamenii când pleacă de-acasă și nu se mai întorc.

Nu vrei să fii dezorganizat, împrăștiat sau bezmetic.
Pentru că dacă ești dezorganizat, pierzi timp, bani, aer, viață, o să-ți intre pietricele de toate mărimile în fund, și n-o să mai știi pe unde să le scoți, pentru că nici n-o să mai ai cum. O să rămâi cu trei proiecte mari pe ultima sută și n-o să le faci pe toate decent, nu mai ajungi să-ți plătești chiria și-o să dormi într-un cort făcut din hârtii pentru proiecte eșuate, uiți să iei pâine și, mai rău, mâncare, deci rămâi fără viață în tine, și n-o să mai dormi la noapte chiar deloc, deci e ca și cum ai fi mort. E ca și cum tot vârtejul ăla în care crezi tu c-ai intrat când te-au trimis singur și pe banii tăi în lume, ești, de fapt, tu. E ca și cum ești masochist cu tine.
Și pentru că o să fii foarte enervant pentru alți oameni cu care lucrezi din plăcere sau nu. Dar da, există unii dintre noi care își iau agende, calendare, tot felul de bilețele și ca să le folosească, nu doar de design și fiță, și e ok ca tu să fii unul dintre ei.
Mai am eu vreo trei agende pentru oameni cu intenție și conferințe la care nu vor ajunge niciodată, pentru că sunt puse la 9 dimineața, îhî.

Nu vrei să fii pupincurist.
Sunt sigură că oamenii își pot face așa timp în viața lor, încât să pupe funduri nu de nevoie, ci pentru că sunt funduri care să le placă lor, și sunt sigură că există atâția alți oameni care vor face asta în locul tău deja. Așa că n-o face și tu. E jenibil. Probabil o să pierzi chestii, dar cu toții pierdem la un moment dat, aia e, tu o să pierzi pentru că n-ai pupat funduri urâte, felicitări.

Nu vrei să rămâi singur și trist pe lume.
Așa că atunci când prietenii tăi, pisi sau părinții îți trimit palme insistente și mesaje cu dormi și tu puțin mai mult, nu mai bea atâta cafea, ia-o mai ușor, fă să-ți fie bine și să nu mori, fă-ți timp să ne mai suni, tu ascultă-i.

Nu vrei să mai faci ce făceai și-n liceu.
Adică nu vrei să mai suferi de aerele oamenilor la 17 ani, când purtai blugi cu găuri în fund și când universul se învârtea pe lângă tine și nu invers, când ai straturi infinite de aroganță și când nu știi cum să vorbești cu oamenii, așa că te comporți ca și cum ai avea doi ani. Ești deja la al doilea buletin, doar treci peste.

Nu vrei să te panichezi.
Asta-mi aduce aminte de niște colegi de-ai mei care, după două zile de cursuri și introduceri, s-au întors în Vaslui. Ce crezi că fac acum în Vaslui? Probabil mâncă semințe. Ce crezi c-ar fi făcut în Iași? Probabil mai mult.
Pentru că orice om care se panichează face lucrurile prost, și-atunci o să fie și mai rău. Și, în principal, pentru că toate dubioșeniile astea stresante vor trece, și vor veni altele, și vor trece, și vor veni alte altele, și tot așa, și-o să te saturi să te tot panichezi la fiecare perioadă nouă și uneori nasoală din viața ta. Englezii au o vorbă mișto pe care nu vreau s-o traduc, că e mișto așa. Deal with it. Nici cei mai mari anxioși nu rămân toată viața în grota lor, și nici cele mai nasoale lucruri nu sunt atât de nasoale încât să nu poți trece peste ele cumva, deși faptul că crești și tre să înveți să trăiești cu asta nu e atât de nasol.

Și clar nu vrei să-ți irosești viața doar între somn, cafele și făcut de bani pentru chirie.
Ceea ce e greu, dar vorba profilor mei istorici *noi când mai trăim?*
Pentru că oamenii mari au așa o impresie c-ai ieșit din liceu un pubert și te-aruncă în viață ca pe-un adult deja, și te lasă acolo să te descurci cum te pricepi tu mai bine. Învață să porți o cămașă călcată, învață cum să vorbești la interviuri, învață cum să zici bună ziua consilierului de la bancă, ai grijă de cele cinșpe carduri, fiecare cu rolul lui, verifică mereu dacă te încadrezi în toate termenele-limită, ai grijă să termini toate termenele-limită, nu uita să plătești tot ce trebuie plătit, sună și tu pe-acasă, vezi să nu-ți cadă capul.

Niște profi de-ai mei ar spune că *nu mai trăiți.* Dar tre să fii puțin nebun ca să crezi că se poate așa ceva. Și asta e altă chestie pe care oamenii mari nu ți-o zic, adică că se cacă mult pe ei și că vor încerca mereu să-ți mănânce viața, cum le-au mâncat-o și lor alții. Să pară că acum e punctul culminant din viață, când o să-ți ocupi timpul doar cu rahaturi formale până nu mai ai timp să respiri, iar asta e ordinea lucrurilor de-acum. Da, bine. Tu vei găsi puțin timp să respiri și să alergi în chiloți prin casă, dacă asta îți place, indiferent că-n alea două jumătăți de oră ai fi făcut cinci lucruri pe care tot va trebui să le faci mai încolo.
Cum mi-am lăsat eu weekend-ul ăsta doar pentru făcut un mare nimic. O să regret, o să-mi iasă pe ochi, o să mi-l scoată alții pe ochi, o să-l recuperez mâine noapte, dar hei, noi când mai trăim?

*ca să învârtim puțin cuțitul în rană, există o grămadă de oameni mari care chiar o duc destul de simplu și ușor. dacă nu ești unul din ei, îmi pare rău. mai ai puțin timp să dormi.

Facultatea de Istorie o să-ți mănânce viața

Hai să nu începem trist și să nu descurajez absolut toți copiii care cred că o facultate de istorie e tot ce-ar putea fi mai frumos în viața lor timp de trei sau cinci sau opt ani (dacă mai există copii care cred asta și nu se duc toți la jurnalism, turism, SNSPA sau așa). Că și eu credeam c-o să fie fabulos și că nici pe mine nu m-a descurajat nimeni, slavă zeilor.

Facultatea de istorie chiar e ceva fabulos. De la cele o sută de mii de cărți (nu sunt o sută de mii de cărți întregi, serios acum. uneori sunt șaizeci de mii de capitole și-apoi patruzeci de mii de cărți) pe care trebuie mai întâi să le găsești, apoi să le citești, apoi să le scrii din nou în cuvintele tale și să le prezinți bine și frumos, până la excursiile alea de grădiniță care acum vor fi niște mici, mici excursii la situri arheologice cu morți din preistorie descoperiți și dezgropați, și până la cursuri interminabile despre cine a evoluat din maimuță și pe ce se vindeau femeile în antichitate. Foarte mișto. Dar o să-ți mănânce viața. Pentru că ideea oamenilor despre o facultate de istorie nu se pupă cu ideea pe bune de facultate de istorie. Și când o să ajungi acolo, n-o să știi de unde s-o iei, o să-ți faci cele zece genți și-o să te urci la tren cu prima ocazie.
La mine n-a fost cineva care să-mi explice asta și să-mi dea două palme, dar a fost cineva care m-a împins înapoi cam prin a patra zi de cursuri în care deja voiam să renunț. Așa că de aia sunt eu aici, o sfântă fecioară protectoare care zice copii, e puțin rău, dar nu e atât de rău.

Istoria e chestia aia grea și infinită pe care n-ai suportat-o nici în liceu, nici la bac, că avea o grămadă de ani, o grămadă de bărbați cu sabie și tendințe de superioritate, o grămadă de femei anonime în umbra lor care le satisfăceau tot felul de plăceri, o grămadă de locuri și teritorii pe care și le pasau de la unii la alții, sânge, războaie și morți. Dar hei, la istoria de la facultate n-o să mai faci din astea. Aproape nimic din ce ți-au predat atunci nu te ajută acum. Pentru că ai specializări diferite, și teme diferite, și discuții diferite, și, în sfârșit, o istorie care începe de la cum și de ce niște maimuțe au evoluat diferit față de restul și se întinde până la noi. Habar n-ai tu câte s-au întâmplat înaintea ta și ce-a fost prima dată, oul sau găina.
O să rămână chestia aia grea și infinită, că are și ți se cer o grămadă de și o grămadă de, dar sunt sigură că există chestii mai grele și mai infinite, așa cum există chestii mai simple și mai bătute în cuie, și care te așteaptă oricând nu mai poți să înveți să analizezi oase sau să înveți cum îi distra Dionysos pe greci.

Există patru lucruri mari pe care trebuie să le faci la o facultate de istorie. Citit, scris, exprimare și niciodată plagiat. Citești până faci dioptriile pe care le are și bunică-te la 80 de ani, scrii ore întregi de fișe, și niciodată nu scrii cum e în carte, iar asta e o super bătaie de cap, dar se presupune că nu mai ești la nivelul de gimnaziu în care propozițiile încă erau la modul Ana are mere. Deși Ana are mere e mai acceptabil decât un copy-paste.
Există trei locuri între care o să te învârți, în afara facultății. Sala de lectură a bibliotecilor, muzeele și barurile. Da, există timp și de holbat la statuete din preistorie, și de bere, cafea, ceai, un covrig, o vorbă, aer, puțină relaxare, nu e atât de nasol, pe la opt oricum te dă afară din bibliotecă.
Există două lucruri de care ai mereu nevoie, dar de care n-ai mereu parte. Apă și mâncare. E la fel și pentru tine, și pentru profi, nici acum universul nu se învârte în jurul tău.
Și există trei lucruri care n-o să-ți ajungă niciodată. Timpul, foile A4 și somnul. Dar ghici ce, așa e și în viață.

În rest, e bine. Greu și ca și cum ai avea un urs în spate, dar nu e chiar imposibil. Nu e pe cât de formal pare, nu-ți cere nimeni cravată și-un morcov în fund. Nici pe cât de strict pare. Nici banal. Nici nimic din hai să trecem ca gâsca pe apă, cum am trecut în liceu, cum trec și alții, pentru că dacă ai auzit la unii că au un proiect la două săptămâni, la istorie ai trei cărți în weekend de sintetizat.
N-ai crede, dar profii de istorie au un umor tare interesant și-o să ai colegi care, ce să vezi, nu mai râd la glume cu banane, pentru că au depășit faza, oau. Și hei, opt din zece oameni vor crede că ești foarte deștept doar pentru că ai ajuns la istorie. Coolness.
N-o să mori dintr-o facultate și despre planuri de viitor mai bine nu.

La răscruce de drumuri sau ceva tot atât de profund

Ne-am adunat aici pentru câteva confesiuni rare și sărăcăcioase. Rare, că-s cumva personale și blogul ăsta devine mai mult pentru alții care caută pe google cum să nu mai fiu introvertit. Și sărăcăcioase, pentru că insolație. Prima confesiune ar fi că insolația e o senzație groaznică și-ar trebui să vă feriți de ea stând în casă și făcând ce vă place să faceți în casă. Soarele e superb și din pat.

Ultima dată când am fost disperată după anii mei, a fost la 17. Acum sunt din nou. Încă 2 luni fără o zi, e timp. Aș vrea ca de ziua mea să vină Hugh Laurie cu tot cu orchestră și să-mi cânte St. James Infirmary. Ca să nu mai dau eu repeat la player. Să-și dea ei singuri. Dar să mi-o cânte fix cum mi-a cântat-o în București. Sau cum a cântat-o aici. Sau în orice alt live minunat pe care-l face cu oamenii ăia mișto. Aș plânge râuri de fericire și nostalgie, m-ar unge pe sufletul acesta întunecat și pielea mea ar avea orgasm în toate cele 6 minute. Serios, niște oameni au descoperit că pielea are orgasm de la muzică foarte bună. La noi la țară se cheamă piele de găină sau așa. Probabil apoi l-aș sechestra, ca să-mi cânte mereu St. James Infirmary, dar există șanse și să nu fac asta., doar pentru că mă gândesc la viața lui și la faptul că, sechestrat fiind, n-o să vrea să-mi cânte. Dar, totuși, aș vrea un Hugh Laurie de ziua mea, măcar pentru faptul că nu cer niciodată nimic de ziua mea (poate un mesaj care să nu fie pe facebook?).

Dar uite de ce răscruce de drumuri tocmai la 20.

Viitorul e acest monstruleț fără picioare și siguranță, care începe să te strângă de gât în timpul liceului. Cred că cel mai enervant lucru asupra căruia tre să tragi o concluzie într-un anumit timp, și să fie concluzia bună.
De obicei, oamenii hotărăsc de pe la 18 ani cam ce vor să facă cu viața lor, că așa știu de la ceilalți oameni care-au hotărât ce vor să facă în continuare la 18 ani și hei, pe la 40 se gândesc să înceapă o chestie din aia de-ți schimbi modul de viață și job-ul și felul în care mânci, că nu mai e ok și ei ar fi dorit altceva pentru ei.
Asta pentru că la 17 nu poți să hotărăști care e cel mai bun drum pentru tine după liceu, vezi ce dezastru aș fi fost acum dac-aș fi continuat să cred că e bine ce voiam și ce idei aveam atunci. Și tot asta pentru că la 18 te bați între ce-ți place, ce face bani mai încolo, ce vor ai tăi cu viața ta și faptul că experiența de la bac e un stres. O să te deicizi, dar pe la jumatea primului an, tu și prietenii tăi vă dați seama c-ar trebui să renunțați și să faceți altceva.
Pe bune, nu știu pe nimeni care să-mi fi zis că e pe deplin mulțumit cu ce facultate face. O grămadă, pentru că nu fac ce se așteptau la facultatea lor de suflet, și cealaltă grămadă că n-au ales facultatea lor de suflet. Evident, restul au pus punct și-au luat-o de la alt capăt. Și evident, n-am prieteni la medicină sau informatică, fascinați de părticica lor de viitor frumoasă.

Și evident, vorbim de atâtea alte lucruri, cum ar fi câți copii vrem sau nu vrem și-n câte case vrem să stăm cu chirie sau câte vrem să construim.

Așa că, ca un om calm și lent ce sunt, mi-am mai luat 2 ani de gândire și filozofeală pentru îndeplinirea scopului meu în viață, adică ăla de a fi guru. Și de a fi fericită cu ce înseamnă viața mea, mă rog. 20 sunt pentru mine o treabă minunată tocmai pentru că în alea 1001 nopți nedormite am putut să despic firele ca o nebună, ca să pot fi mulțumită pe toate planurile de om matur în devenire.
Ce facem cu părinții care-s oarecum dezamăgiți de facultate, ce facem cu toți oamenii nasoli, ce facem cu pisi care nu se comportă cum se comportă un pisi, ce facem dacă n-avem un pisi, criteriile noastre sunt prea stricte, avem criterii?, planuri de viitor realizabile?, ce-am putea face pentru niște bani?, mai slăbim, ne mai îngrășăm?, cum ne controlăm mai bine bolile?, vom dormi vreodată liniștiți?, cum o să fie viața noastră?, vrem pisici sau câini?, ce mai gătim ca să nu murim?

Încă 1001 de nopți și toate vor avea răspunsuri. Ca și-n cazul facultății, nu vor fi sigure din prima. Dar așa râde viața de tine, e ok. Atâta c-o să ai impresia că ești deja babă, și te dor oasele. Dar e faptul că ești încă atât de tânăr, încât crezi că tot universul se învârte doar după tine.

În rest, sănătoși să fim, că și-așa nu suntem.

Criza de la 20 de ani

Ultima mea vacanță a fost în aprilie 2014 sau așa, adică vacanța de paște din a12a. Apoi a început calvarul. O criză continuă de adult în devenire, care trebuie să facă aia, și aia, și aia, fără să existe vreo șansă să se termine în curând. Dar acum o să fug puțin până la mare să-mi liniștesc cei 2 nervi bătrâni și încă în viață, ceea ce e recomandat pentru aproape toți oamenii la 20 de ani. Însă înainte.


Nu înțeleg de ce crizele oamenilor încep abia de la 30 de ani în sus. 40, 50, femeia la 35, bărbatul la 40 și ceva, schimbarea totală a garderobei, mobilei sau regimului alimentar, demisia urmată de înconjurul lumii, pragul de la 80, criza vieții veșnice, criza morții care vine, trezirea la realitate, momentul ăla intens, secunda în care realizezi, nebunii din astea. De ce nu putem să avem fiecare o criză legată de vârsta la care am ajuns? Poate simțim toți nevoia să ne căcăm pe noi cu mici drame, felii seci de pâine cu pateu  și schimbările uriașe care se întâmplă în viețile noastre și ne fac s-o luăm puțin pe câmpii. Poate oamenii care ating criza de 30 sau cei care nu cunosc stresul la 16 simt nevoia să-și aducă aminte sau să vadă cum o să fie la al doilea număr mare din viața lor. Că primul e 18.
Și ăsta e rolul meu aici. Să vă provoc și vouă stres.

1. Aproape toți oamenii sunt săraci la 20 de ani.
Te înțeapă inima de fiecare dată când dai bani. Și nici nu poți să dai bani pe ce-ți vrea sufletul și pofta. Ai altele mai importante acum. Știi senzația de când erai mic și treceai pe lângă vitrine cu maimuțoaie scumpe, iar ai tăi ziceau că altă dată, acum n-avem bani? Ai fi zis ce căcat. Dar nu știai, așa că te resemnai tăcut. Ei bine, o să simți senzația aia din nou. O să fie oribil și-o să începi să oftezi trist. O să crezi că o ții din sărăcie în sărăcie și vei fi nevoit să faci asta toată viața.
Va trece, să fim serioși, toată lumea se descurcă cumva.

2. Aproape toți oamenii beau la 20 de ani.
În principal bere, că asta e baza. Ieftină, multă  și de găsit oriunde. Apoi, în aceeași categorie, pișoarca, vinul și restul băuturilor pe care la fac ai tăi sau bunică-ta la ei acasă. Aici e puțin nasol, că pișoarca (adică rachiu cu gust de spirt la 5 lei) e atât de proastă pe cât e de ieftină. Și vinul, mustul, cornata, căpșunata, alte neamuri sunt la porție și nu chiar atât de ieftine cum este berea. Apoi, cele mai scumpe, de fiță, bune și de care n-o să ai tu parte în perioada asta sunt tăriile, vezi whisky cu gheață sau așa. E bine să te oprești la bere sau vin, serios. E bine să te oprești la o anumită cantitate de bere și vin, ca să n-ajungi să faci lucruri urâte pe care nu le-ai recunoaște treaz. Și ca să nu te distrugi până la criza de 40 de ani, când sigur o să fii în depresie și vei vrea și mai mult vin.
De ce beau oamenii la 20 de ani?
Unii pentru că atât pot și asta vor face toată viața.
Unii pentru că așa e mișto.
Și restul pentru că se întorc la camera de cămin sau la chiria aia împuțită după 3 zile de facultă și 2 de job. Iar berea aia din frigider e numai bună pentru criza mică de adult obosit și sictirit prin care treci.

3. Aproape toți oamenii cresc la 20 de ani.
Vine o zi în viața ta când te trezești dimineață și te lovește revelația asta. Ai crescut puțin și te faci mare și simți așa o senzație dubioasă, parcă se schimbă povestea. E vreme să fii băgat și tu în seamă mai  mult. Mergi pe wc și te gândești lung la asta. Wc-ul oricum va deveni locul tău de tras pe dreapta. În ordinea asta de idei, uite cum o să fie.

Dacă n-ai prieteni, aia e. Îți faci.
Dacă ai prieteni cu care te vezi des, o să vă dați câte-o bere, acum că nu mai aveți prostia de la 14, naivitatea de la 16 și gusturile vechi, în general.
Dacă ai și mai mulți prieteni (și nu trăiți toți în același loc, lucru imposibil), o să te vezi cu ei rar. Pentru că sunteți fiecare în cele 4 colțuri ale țării sau planetei, aveți vieți de oameni la 20 de ani care fac facultăți și merg la job (cel puțin, unii dintre voi), iar trenurile sunt scumpe. Dar vă vedeți și un lucru minunat se va întâmpla.
5 ore de discuții puerile pe care le aveați la 17 ani, discuții de genul ce coșuri are ăla, haha sau ce iubită urâtă are fostul meu, vor fi acum 5 ore de drame în floarea vieții. Ale voastre. N-o să știți care să vorbească primul. Sunteți obosiți, plictisiți, nu mai vreți, relațiile cu pisi merg prost, e nașpa cu banii, ai voștri vă bat la cap când mergeți acasă, aveți nuștiuce boli, colegii sunt nașpa, i-a murit pisica, teoria la facultă e așa grea, pateul pe pâine rezistă.
Și totuși, sunt niște ani așa  mișto, câte experiențe, dar voi așa de bătrâni deja.

Ai aroganțele tale personale. Și asta înseamnă că poate nu mai vrei să arăți ca un boschetar la 15 ani și să ai grijă de tine. Că vrei să-ți selectezi foarte bine oamenii din viața ta după criteriile de-acum, chiar dacă uneori sunt oameni din fosta gașcă. Că nu mai accepți tot felul de rahaturi de la pisi. Că poate te îmbraci altfel, mânci altfel, trăiești altfel, citești altceva, gândești diferit, consideri că vrei să schimbi lucruri și idei la tine, iar asta nu tre să fie treaba oamenilor care hotărăsc să nu depășească faze, dar să comenteze dacă tu o faci.

Dacă nu crești, deci povestea nu se schimbă, aia e. Atât s-a putut.

4. Toți oamenii au wc-ul lor la 20 de ani.
Tocmai ce ziceam, wc-ul va ajunge, pe parcursul anilor, unul dintre prietenii tăi fără viață, ceea ce uneori va fi bine. O să fie acolo în momentele tale critice, de dimineață până noapte, să te sprijine la propriu și la figurat. Cânt te trezești și adormi pe el, când ajungi obosit și nu vrei să te mai ridici, când îți vomiți berea, mâncarea proastă sau aerele, când vrei să citești și n-ai liniște, când vrei să filozofezi și să faci pișu în același timp. Dar, mai ales, când n-ai net pe laptop să vedeți un film, dar are prietena ta un telefon și cică prinde niște semnal fix în baie, fix pe wc, dacă-l ții într-o anumită poziție. Nu pot să pun poza asta minunată din motive de intimitate și chiloți, dar crede-mă, wc-ul merită respectul tău. Pentru că e locul crizelor tale de tot felul.

5. Aproape toți oamenii mâncă pateu, orez, paste, supă și fast-food la 20 de ani.
Dar cam atât. Cam aici se oprește meniul tău zilnic. Evident, cartofii și ouăle sunt acolo mereu, că așa e pur românesc, și de sărbători se adaugă mâncarea de sărbători. Sarmale, bucăți de porc, miel în zeamă și ouă vopsite. Eu nu mânc carne decât dacă e pui, fast food deloc și sarmalele tre să fie cu legume. Așa că se face un an întreg de când am inventat și reinventat rețete cu pui, orez, paste și supe dubioase, iar la gustări pateu seara și zacuscă dimineața. Mereu cu gândul în minte că nu există loc în frigider decât pentru un castronel cât ăla de la câine. Și mereu acoperit, că dacă curge lapte de la colegă-ta. Dac-aș fi știut c-o să fie așa, aș fi inventat rețete înainte să plec de acasă. Am trecut, în schimb, printr-o săptămână în care am mâncat doar pâine cu condimente la cuptor.
Cel mai important e să mânci. Încearcă orice, dar dă-i stomacului tău ceva.

6. Aproape toți oamenii trec prin stări nasoale la 20 de ani.
Foame, jenă, stres, presiune, anxietate, oboseală, extenuare. Există toate motivele din lume pentru fiecare. Nu-ți ajunge mâncarea și n-ai timp să gătești sau poftă să mânci, stai la coadă la poștă cu 10 babe și nu știi cum se plătește o factură, nu faci față ritmului de la facultate, ai un program de căcat, nu ești atât de sociabil cât ți se cere să fii, îți urăști jobul, șefii și rutina, dar hei, te așteaptă o bere rece de băut pe wc acasă. Înainte să cedezi, trebuie să-ți găsești o metodă simplă de relaxare. Dar chiar și ăsta e un stres.

7. Există un final fericit pentru aproape toată lumea. Într-un final.
Toate crizele posibile de la 20 de ani de pe lume te vor lovi peste față chiar înainte să faci 20 de ani și vor râde de tine cum te chinui ca un Sméagol. Râzi, râzi nervos, plângi, plângi înfundat, oftezi, nu te mai trezești când sună alarma, faci o noapte albă de băută, ieși la aer ca să n-o iei rara, ești într-un carusel din ăsta de stări. Dar din când în când o să fie minunat și amuzant și palpitant, pentru că sunt niște ani mișto și n-ai cum să treci prin ei doar leșinat. Și, mai ales, n-ai cum să nu-ți amintești de ei la criza următoare, când o să fii deja antrenat.

Vă las acum să meditați la această perioadă complexă a vieții.

Facultatea îți dă boli mintale

Din motive deloc interesante de înscrieri la facultăți posibil inutile în viață și aducătoare de boli mintale și mai grave decât astea de-acum, am mers 10 ore într-un maxi taxi-căruță în care-am suspinat după CFR. Pentru cei care au un fund fin și sensibil, mâncă somon la fiecare mic dejun, și termenul de maxi taxi-căruță e unul abstract, viața e mereu zen, sper s-aveți funduri fine în continuare. Pentru noi, restul, o mașină cu găuri lipite cu ceva pastă gri, aparatele de aer condiționat acoperite cu bandă adezivă și geamuri perfect închise la alea 40 de grade, e o mașină care ne duce pe drumul spre succes. Aha. În miros de salam cu ceapă, ca să-ți amintești când ești un corporatist pe care nu-l suportă nimeni ahh, mai știi când am plecat și eu de jos în miros de ceapă spre facultate? De-acolo mi se trage, de la moșul ăla care mânca cu bale la gură. Aha.

10 ore. 10 ore la înscrieri. Apoi 10 la confirmări. Apoi 10 la celelalte confirmări. 
Știi ce poți să faci în toate astea 100 de ore de drum? În afara faptului că dai mulți bani? Vorbești singur. Vorbești cu tine, în mintea ta obosită și stresată și anxioasă și obsedată. Uneori, dacă nu mai poți în minte, îț pui așa mâna la gură și te întorci puțin spre geam. N-o să te vadă nimeni.
Oare fac bine ce fac? Oare iau decizia bună? Și dacă nu dau la facultatea AIA? Dacă intuiția mea zice prost? Voi muri de foame? Oricum voi muri de foame, cu sau fără, ce să mai. Și-atunci de ce-mi mai chinui coatele atâția ani? Ce ți-e și cu presiunea asta-n societate. Dar marile genii? Marile genii n-aveau atâtea studii în cap. Uite, de-aia bem și fumăm și nu ne place viața. Și dacă mor acu, pe drum? Nu pot să mor, că-s prea tânără. Ia să mai verific dosarele astea. Să vezi c-am uitat ceva și tre să mă întorc sau să vină cineva tot cu căruța asta până-n mama Moldovei, să vezi că mă trimit acasă. Da' și ce? Oricum toți prietenii mei se plâng de facultate, ar fi un semn că nu e nevoie de ea.
Mai știi când îți ziceau că nu contează la ce dai? Și că ei vor să renunțe? Și c-ar face alte lucruri cu viața lor? A cui îi e vina? A noastră nu. Să scriu o carte?

Și nu poți să citești cele 3 cărți pe care le iei cu tine, pentru că dacă ai rău de mașină și miști puțin capul în jos, sus, dreapta, stânga prin toate gropile prin care treci, pe-acolo pe la Vaslui, ce oraș minunat, vai de capul nostru, bam-îți legi niște pungi de vomă la gură ca să fii scârbos.
Și nu poți să iei aer, că n-ai pe unde.
Apă rece n-avem.
Continui să vorbești. Adormi. Îți cade capul de vreo 5 ori, și te trezești ca să nu-ți rupi gâtul.
Continui să vorbești. Mintea ta e acolo pentru tine. Până o ia rara de tot, dar acum încă mai e acolo pentru tine.

Au trecut 6 zile de la înscrieri, vreo 6 ore jumate de la rezultatele care oricum n-au apărut câte aveam nevoie, un număr infinit de refresh la pagini de facebook și site-uri cu admiteri. Clasic. Dacă nici noi nu mai știm să așteptăm în liniște, atunci cine?
Toate generațiile de nervi plutesc acum leșinați în bălțile lor personale din capul tău. Oare-am intrat? Oare nu? Ce se întâmplă dacă nu? Viața merge mai departe. Normal c-am intrat, dar să vedem unde. Și cum? Plătim taxa, mă urcă cineva și pe mine la buget? Am cămin, am pat, am baie? Încep deja să fiu boschetară și să dorm în cutii de carton pe străzi? Vor veni prietenii mei să-mi aducă mâncare? O să mă descurc într-un oraș nou, într-un sistem nou, într-un mod de viață nou? Oare oamenii ăia care fac listele s-au culcat deja? Știu că au de făcut listele? Ne bagă și pe noi cineva în seamă, morcoviților? Cum o să fie? Sper să fie bine. Sper să nu fiu dezamăgită așa cum zic toți ăia care-au terminat și așa cum mă aștept și eu să fiu. Mai avem speranță? Ne pierdem tinerețea? Sper să nu fie ca în liceu. Se merită? Mă ia inima.

Ia uite, iar vorbești cu tine. Simți puțin cum ești pe câmpii. Ce-ai ajuns.


Peste câteva luni îți faci un masaj la tâmple de 3 ori pe zi. Nervii tăi leșinați nu s-au mai trezit.
O să fie bine.

Pașii spre iluminare

Osho vă vinde lecții din astea pe bani. Eu vi le dau gratis și din experiența mea tânără și fabuloasă, ca să vă simțiți și voi tineri și fabuloși mereu. Știu că toată lumea are chestia aia de an nou în prima zi când te trezești după ce-ai băut șampanie cu vin și cola toată noaptea. Chestia cu de anul ăsta, de astăzi, o să fiu altfel, o să mă schimb, o să fie mai bine, eu o să fiu mai bun. La mulți  nu ține, tocmai pentru că mulți nu știu pașii sau nu țin cont de ei.

Caută-ți arhivele de-acum 1, 2, 3, 4, 8 ani, de pe vremea aia când foloseai messenger și-aveai adresă jenibilă, caută-le ca să vezi cât de vai de capul tău erai. Știu că le-ai șters atunci când te-a enervat boul sau vaca cu care-ai fost în viața asta și nu mai vrei să recunoști, toți avem o chestie de-asta de-o numim doar chestie, e ok, dar caută-le. Mereu rămân arhivate undeva ca să le găsești și ca să-și bată joc de tine cu propriile cuvinte și propria viață. O să te-ajute, pe bune. O să-ți vezi limita prostiei, vocabularului infect, prostiei, retardului, prostiei, limita, în general. O să ți se facă rușine mare cu tine, cu boul de-atunci, cu prietenii de-atunci care nu mai sunt și-acum, cum am putut să zic, să fac, să cred, să accept așa ceva, și-o să știi să nu mai faci. De la anul scrii și tu nu știu în loc de nush, alegi un bou mai mișto cu care nu ți-e rușine la următorul sfărșit de an, accepți ca prieteni niște oameni mai ok care rămân așa și acolo mereu, tot răul spre bine, o să vezi.
Cu cât schimbi mai mult din lucrurile care te fac să-ți dai palme, cu atât mai puțin o să te usture fața.

Sau caută-ți jurnalele. Pozele. Mesajele. Oamenii cu care-ai fost o scârbă. Hainele. Mâncarea arsă. Orice chestie care-ți spune că nu erai în regulă, nici măcar cât ești acum.

Și-n cel mai rău caz, dacă se întâmplă și nu-ți găsești arhivele, gândește-te. Poate e greu să faci asta în ultima zi din an când te chinui s-arăți bine sau în prima zi din an când te chinui să nu te doară capul, dar încearcă puțin.
Gândește-te la toate prostiile de le-ai făcut, dar nu din alea ușoare-am furat roșii de la tarabă când eram mic. Din alea de nu vrei să ieși din casă câteva zile, că ți se pare că știe toată lumea și nu poți să concepi, eventual de s-au terminat și aiurea, și vezi ce simți. Dacă vrei să-ți faci o groapă adâncă în care să te-arunci și să te-acoperi, atunci e bine, subconștientul tău îți spune erai vai de tine, ce-o fi fost în capul tău, dar lasă, ești pe drumul cel bun, poți și fără groapă. Dacă nu vrei groapă, atunci ești încă un rebel la 17 ani care trece pe roșu și ia gonoree în baia de la bar, dar lasă, mai e timp la revelionu' următor.

Și dacă nu poți nici să gândești, pentru că-ți pasă mai mult ce vrei să bei la noapte și pentru că ești bine cu tine și prostiile tale, atunci, prietene, ești un fericit care trăiește liber, tânăr, liniștit și fără chinuri sau probleme profunde, așa să-ți ajute zeii, fericitule care ești, o să mori târziu!
(probabil ai făcut și tu niște lucruri urâte ție sau altora, dar ești prea nașpa să conștientizezi, de-aia, în fiecare an, cineva din lume se roagă constant la karmă. sau probabil nu)

În ideea asta de pozitivism, an frumos plin de unicorni roz, mov sau de care vă plac s-aveți!

pampam.

Cum să-i enervezi pe alții

Poți să nu, asta ar fi frumos, dar dacă vreodată te plictisești și n-ai ce face.

Bagă aspiratorul la 10 seara și dă cu el vreo 15 minute, prietenii tăi buni vor fi vecinii ăia care renovează casele veșnic și țânțarii care te bâzâie noapte de noapte, să nu cumva să uiți vreo scamă, scămuță, colț de cameră, prag de ușă, dar să dai fix în camera cuiva care abia ajunge de la muncă, mâncă repede ceva  să-și umple burta și simte cum fiecare sunet  o să i se pună pe creier, de-aia vrea somn, liniște, mai multă liniște decât niște amărâte de scame aspirate. Tu bagă aspiratorul oricum, nu-i nimic, viața e frumoasă și-așa, oamenii te vor aprecia, dumnezo te va aștepta în rai, când o să ajungi la poartă o să-ți dea un baldachin doar pentru c-ai dat cu aspiratorul la Georgiana în camera, în ziua aia, știi tu, știe și el.

Trântește ușile dimineața, poa să fie 7, poa să fie 8, urgențele tale la baie și la frigider și la dulap și la unde pleci tu și întârzii sunt mai importante decât ăia cu care împarți casa. Adică dacă trântești ușile o să se oprească timpul în loc, n-o să mai faci pișu pe tine, wc-ul se pregătește și te-așteaptă, sar hainele direct pe tine, o să iasă din frigider și-o să se pună mâncarea singură pe masă, ușile trântite sunt răspunsul. Cu cât le trântești mai tare, cu atât e mai bine.
Și să nu mergi prin casă, să zdupăi, să ți se audă pașii apăsat, să trepideze plăcile de parchet, cine știe, poate într-o zi revoluționezi tu ceva și descoperi o formulă din aia deșteaptă sau un cod morse nou. Nu contează c-ai deschis și geamul pe frigălăul de la 8 dimineața și intră deja toate claxoanele în casă. Nu contează c-ai aprins și becurile și le-ai uitat aprinse pe unde-ai apucat. tu ia-le pe rând, dar fă-le pe toate, e mai ușor decât pare.

Neapărat să înjuri când faci toate astea. Cu nervi, cu patos, obsesiv, să înjuri, și, dacă se poate, să fie aceeași înjurătură. Poate le transmiți și altora stări de-astea pe care și le dorește oricine. Că dacă nu vor să fie supărați pe viață, atunci sunt niște ciudați triști. Fă-i să te înjure și fă-i să fie supărați pe viață.

Și dacă nu poți cu muncă de-asta fizică, poți să încerci de-astea de bun-simț lipsă. Fii un zgârcioman din ăla, o chitră, un egoist maxim căruia i se mai sparge o venă când împarte ceva și n-are cum să ceară bani. Fii așa cu absolut oricine, dacă reușești, poți să  fii așa și cu tine, atunci e împlinirea pe care o cauți. Să fii zgârcit la tot. Să nu zici neața, că-ți cad dinții din gură, să nu zici noapte bună, că poate-ți cade și limba, poftă bună, bună ziua, un zâmbet, o măslină, îți iei gândul de la ele. Dacă poți să fii un acru țepos, care-și scoate acele, e perfect. Dacă nu, e de-ajuns doar acru, pe cineva tot o să enervezi.
Merge și dacă te-apuci acu să fii un nesimțit care se bate pe cine are mai multe drame în viața lui și alea toate puerile, dacă vorbești la fel de scârbos ca și vânzâtoarele sictirite sau dacă e evident că ai impresia că ești mai mult deștept decât prost, dar e cumva invers.

Să încerci să nu duci gunoiul vreodată în viața ta de om care stă cu alți oameni, lasă-i pe ceilalți sau lasă-l să se împută, să-ți uiți vasele cam până după ce mori sufocat de mirosul de gunoi, uită și resturile, firele de păr și altele ce mai ai tu, n-are importanță că până și animalele își acoperă mizeria.
Să fii tu mai cu moț.

pampam.

19 ani, sunt nebun, iubesc pateu pe pâine și nu am bani

Am 14 ore de muncă într-o zi. Adică vineri am muncit 14 ore. Adică am început la 8 dimineața și am terminat la 10 seara, cu pauze de masă, țigară și apă, dar tot 14 ore în picioare, fără somn și cu 2 șefi pe cap care stau cu ochii pe tine. Trebuie s-o repet de atât de multe ori și să consum atât de multă energie plângându-mă, ca să pot să realizez că acum 4 luni frecam maxim menta la liceu, mâncând biscuiți la un leu și astăzi nu știu dacă 14 ore de muncă merită banii, nervii, consumul și oboseală cu dureri de babă anchilozată, mâncând biscuiți la un leu plus pateu pe pâine. Pentru un om care n-a făcut decât să frece menta la liceu, patul acasă și scaunele în bar, asta înseamnă că viața bate filmul. Sau serialul. Chiar serialul tânăr și neliniștit pe care-l știu de 19 ani și încă rulează cu drame.

Unii o să continue să frece menta.
Alții o să aibă povești de spus mai târziu și ziua în care începi să le strângi o să te lovească în față mai rău decât te simțeai când visai să pleci de-acasă chiar și numai cu chiloții de pe tine. Doar să pleci mai repede. N-o să fie numai atât.
O să fie ziua în care îți vine pachetul de acasă cu mâncare de-aia bună și gratis, pături de iarnă și pijamale groase, că tu și-așa nu știi cum să-ți mai împarți cei 50 de bani pe care-i mai ai, și mai faci și frig. Pachetul e un pas mic pentru omenire, unul uriaș pentru tine. O să fie ziua în care îți mai vin niște bani de-acasă, poa să fie și 10 lei, senzația că n-o să mori de foame în următoarele câteva zile e superbă, dar începi deja să urăști banii, pentru că puteri malefice și ochiul dracului, e ca și cum cineva îi smulge din mână fără să vrei. O să fie ziua în care îți dai seama că abia poți să ai grijă de tine și că ăsta o să fie un argument bun pentru disperatele alea care-ți bagă copii pe gât. O să fie ziua în care taximetristul care te-a adus azi noapte nu-ți ia toți banii, că aia e ziua în care se citește pe fața ta câți bani mai ai în portofel, câtă mâncare mai ai acasă ș câtă hârtie la wc. Cea mai mișto o să fie ziua în care îți dai seama că te transformi într-un om mare și e fix problema ta dacă faci din asta ceva foarte trist sau nu, dacă o să fii ăla care le zice altora c-ai crescut mult și repede și nu se merită și vrei la școală înapoi sau nu.
Și-o să fie ziua în care înveți chestii din toate astea. Ca să fii și tu profund la beție și să plângi, nu de alta.

Pateul e deja clasic. E un imn. Face parte din lecțiile de supraviețuire. O să ajungă un fel de nirvana atunci când nu mai ai timp, chef și bani, mai ales bani, să gătești. Pentru că da, momentul ăsta chiar o să vină. Dacă în liceu strângeai bani de țigări, merdenele și cafea, acum o să strângi bani de țigări, merdenele, cafea și alte 100 de chestii comestibile de la care ți se umflă sânu' dacă nu.
Iei și tu pe pateul ăla mai ieftin, da' să fie ok, îți iei și-o pâine, tot de-aia ieftină, las-o pe aia de 8 lei, că oricum toate-s pline cu porcării, e mai scumpă eticheta decât pâinea, dacă nu ți-o faci tu acasă, desigur, întinzi niște pateu pe pâine și mânci până rămâi fără amândouă. Dacă și tu mânci pateu cu pâine pe stradă, că n-ai timp nici să înghiți, prin București, o să ne recunoaștem. Oamenii cu pateu pe pâine în perioada asta a vieții sunt o frăție.
Poți să mai încerci cu zacusca, da' aia e mai scumpă. Mai bine te rogi de neamuri să ți-o trimită, asta e, tre să vorbești și tu cu ei cândva. Acum e ocazia. Cu iaurtul, laptele și brânza, cartofii, pastele și ce mai găsești tu pe la tarabe mai puțin de 3 lei kilu'. Ieftin și practic, de gătit de mai multe ori, în caz că ți se strică unele în frigider, bagi cartofi, te-ai scos, nu mori azi. Nu pui mult ulei, și-așa e scump, îți face rău, dă-l încolo.

E mai bine decât sună, o să supraviețuiești mâncând, e ok. N-o să mai fie ok în cazul în care ai dependențe, pentru că o să pleci după un pateu și-o să sfârșești dând 20 de lei doar pe dulciuri, iar asta e o dependență ieftină. Dac-o să faci asta și-a doua zi, atunci ai o problemă la fel de mare ca a mea și putem să suferim împreună.

pampam.

Ce e aia să pleci de-acasă

E să fii picat din cer, mai picat decât cel mai picat om din cer, toată lumea e a ta, da' oricum nu cunoști nimic din ea. Ca atunci când te-au dus la grădiniță, te-au lăsat acolo și nu știai ce se întâmplă, ce faci, cine-s oamenii ăia, care-s cuburile tale, doar că acu' e la alt nivel și fără cuburi, deci trist, banal și plictisitor. Bine, o să deschizi geamu' cât de larg vrei, o să asculți muzica  cât de tare vrei, o să ieși și vii când vrei, o să mergi în chiloți când vrei, o să faci ce vrei, când, cu cine, oaie scăpată din stână, da' când te trezești din mahmureală ai celelalte dureri de cap.

E să vrei să speli, da' să nu știi cum, că la mașina ta de-acasă e altfel, și să te uiți o oră la butoane și la ce înseamnă și când o pornești tot să nu meargă. Pentru că ai uitat un buton pe care oricum l-ai apăsat, da' nu destul de apăsat. Îți închipui deja că așa merg toate de-acum pentru tine. O să sfârșești spălând seara, într-un final. Când o să scoți hainele, bluzele alea bune sunt pătate ca la vaci, mai murdare decât atunci când le-ai băgat.  O să-njuri ziua în care te-ai mutat. Dar măcar știi să folosești mașina de-acum. Mai înjuri o dată și pentru aragaz, când crezi că ești mai prost decât el. O dată pentru cuptor. Și-o dată când îți rupi unghii din carne la mutat de mobilă, pentru că până și mobila îți zice să rămâi acasă. Da, o să crezi că fiecare chestie e un semn ca tu să rămâi acasă. De-aia o să crezi că vrei să rămâi cât e nevoie. Pentru că după o să crezi că trece nevoia, te obișnuiești și viața o să fie frumoasă. Mereu o să crezi.

E să stai cu telefonu' veșnic la ureche, că cum se citesc, scriu și plătesc apometrele, că cum se citește, scrie și plătește curentu', că cum facem la întreținere, că cum facem la gaze, e bine să coste puiu' 12 lei și roșiile 2?, e bun orezu' scurt sau lung?, care bulion e mai ok?, că la casa ta de-acasă nu plăteai facturi și nu făceai piața. Înainte să plătești facturile tre să te prinzi că ai de păstrat bani și pentru alea, dacă nu vrei să trăiești ca-n peșteră. Și înainte să faci piața tre să te prinzi că tre să faci piața, n-o să se facă prin telepatie, chiar nu e din instinct, degeaba știi să gătești, dacă n-ai cu ce și degeaba știi să gătești, dacă ți-e lene.O să mori de foame, aia e. O să înjuri ziua în care te-ai mutat, dar măcar înveți să supraviețuiești. Poate într-o zi ajungi și tu un fel de Bear Grylls și-o  să ai bani să-ți rezolve altcineva piața și facturile.

E să împarți camerele, mâncarea, apa, baia, frigideru', lucrurile, viața cu alți oameni zilnic și deodată, oameni pe care nu-i cunoști încă foarte bine în traiu' în comun, zi cu zi, tabiet cu tabiet. O să începi să crezi că asta cu în comun nu e pentru toată lumea și-o să vezi în detaliu fiecare chestie iritantă, urâtă, egoistă, exagerată, de prost gust care-o să ți se pună pe creier și care o să te facă să crezi că tu nu poți să stai cu alți oameni vreodată, nici nu mai vrei asta. Și-o să-ți dorești să iei animale mai bine, că la viața ta de-acasă era altfel, aveai doar tu toane proaste, zile proaste, te comportai prost. O să-njuri ziua în care ți-ai lăsat camera, dar măcar poți să înveți să fii tolerant și pașnic, să accepți și să ți se accepte.

Nu trebuie niciodată să te gândești la felurile de oameni care l-au folosit și la felurile în care a ajuns patul să fie atât de folosit, nu trebuie niciodată să te gândești că-n cadă s-au mai spălat atâtea organe goale, nu trebuie niciodată să-ți imaginezi că sub parchet există colonii de gândaci care vor ieși la noapte, nu trebuie să te întrebi ce e cu grăsimea uscată din bucătărie în locuri ciudate, nu e nevoie să fii un om nașpa, dacă alții sunt, nu trebuie niciodată să te panichezi când te-ai rătăcit, propriu și figurat, chiar dacă la tine acasă era altfel. N-o să fii un adult pentru că iei cafeaua și țigara dimineața fără ai tăi pe cap, că plătești facturi, că faci piața, că trăiești de unu' singur, că nu mai ești o balenă pe plaja de cearșafuri cu laptele la gură și firimiturile pe tricou, pentru că abia le faci și pe-astea. Dar poți să fii cineva care-și ia caserole cu înghețată ca răsplată că nu fuge mai repede acasă, unde era altfel, comod și ușor.

pampam.

Atunci când ții prea multe rahaturi printre amintiri

Am prins ploaia de stele pe la 11 și 10, cu luna plină în spate, 3 nopți cu lună plină, cu aceeași dorință pe care-o pun de 2 săptămâni, mereu îmi pun dorințele până se îndeplinesc, nu contează dacă niște resturi de roci nu m-ajută cine știe ce, într-o super liniște. Un răsărit când am plecat și-un apus când m-am întors, aerul ăla tare în care singurul fum e fumu' de când gătește bunică-ta la plită și cel mai verde miros de verde, pentru astea rezist mare parte din an până plec din oraș și mă disperă fiecare țăran venit din Spania care-și mai ridică, cu fiecare vară, câte-o casă cu 4 etaje și 5 băi la mama naibii, poalele pădurii, nu s-ar mai sătura de pus bolțari și dat găuri în locuri în care n-are sens și-n care nu se potrivesc.
Și-am găsit-o pe bunică-mea care crește roșii cherry și nu știe că-s roșii cherry, care îmi dă fețe de masă tricotate, că poate-mi găsesc un băiat bun care vrea față de masă pe masă și care, când am plecat, mi-a zis ai grijă de tine, că tu te termini cu mintea și capu'.

Așa am ajuns eu cu 40 de minute de meditație pe zi și 2 saci de gunoi cu rahaturi care crezi că-s amintiri, da' care, când dai de ele, te-ajută la fel de mult cât cel mai urât flashback al tău. Doar că astea sunt mai multe, mai la vedere și mai inutile, e imposibil să nu dai cu ochii de ele și să nu te simți aiurea pentru atunci când era nașpa și-ai făcut porcării pe care-ai fi putut să nu sau pentru atunci când era bine și nu mai e acu' sau pentru atunci când orice.

Lucruri de la tipi cu care nu mai ai treabă de-un an și ceva, fugi de ei în supermarketuri, da' bine că le ții mesajele de dimineață, că-ți plăcea să te trezească neapărat, chiar dacă te trezeai înainte s-aștepți, poeziile perverse, tricourile, felicitările cu urși, ambalajele, țigările nefumate, atențiile, măslinile. Jurnalul din a4a-a5a în care scriai cum îți place ție de vecinu' de joacă de la bloc. Cadouri de la prieteni care nu erau cadouri, erau ceva din obligație și care nu erau prieteni, erau ceva de umplutură, nu ne suportăm, dar trebuie, noroc că liceul se termină într-un final și nimeni nu tre să mai suporte pe nimeni. Desene de 8 martie din clasa a4a pe care maică-ta n-a putut să le mai păstreze, c-avea deja prea multe. Toate caietele din 1-12 care sigur te mai ajută cândva să mai scoți un 5. Abecedarul din clasa întâi, cine știe, poate uiți și te-apuci iar de la zero. Carnete de note în care ai doar fb, că toată lumea lua fb. Hărți din 1600. Reviste Bravo de la 14 ani, când era primul poster cu Pink cu păr roz. Tablourile și hârtiile din 8 ani de arte, atâta mi-a rămas de la acest minunat și încă în viață liceu și atâta țin la perioada asta că sunt bucăți la ghenă.

În 2 săptămâni plec de-acasă și bagajele mele înseamnă haine, cărți, cercei, cearșafuri și tigăi. Mă simt ca ăștia care se duc la moaște și zic că renasc.

pampam.