Limbi străine: joie de vivre sau ce fac cu viața mea

Mai am 2 săptămâni de liceu și mi se pare vis.
Primul motiv pentru care zâmbesc dimineața e că mai am 2 săptămâni de liceu.
Principalul motiv pentru care încep să ignor că-s plictisită, acrită și epuizată maxim e că mai am 2 săptămâni de liceu.

M-am dus la arte că-mi plăcea să pictez și că voiam să fac bani mulți din asta.
La 12 ani am auzit ideea aia cu artiștii sunt niște boschetari care fac foamea. Dă și tu la ceva de oameni normali și de viitor. Da, bine.
În 8 ani la arte auzi de-atât de multe ori, de la gurile astea sparte, că artiștii-s niște boschetari, încât ajungi să crezi că e pe bune, că începi să semeni cu un boschetar, că ăsta e drumul tău în viață, că e ok să se creadă că artiștii-s boschetari.
După 8 ani la arte am la fel de multă încredere în unii din colegii mei care merg în continuare pe arte cum am în faptu' că artiștii nu-s boschetari. Adică multă. Și dacă nu le iese, o să-mi placă tot atât de mult de ei, c-or să fie niște boschetari fericiți care nu s-au zbătut să închidă gurile babelor și care nu se complac în niște birouri dotate și vieți în rând cu lumea, că uite, ies bani frumoși, te-ai ajuns și te știe societatea. Ah, și oricum, un artist, oricât de boschetar ar fi, scoate un ban pe-un portret la mare, cât tu stai și te uiți cum scad bursele, acțiunile, pensiile, pana mea.
Iar dacă tu ești fericit cu un mod de viață formal, artistul e fericit cu un mod de viață nonconformist, altfel, ciudat, dubios, spune-i cum vrei. Da' nu e boschetar pentru că e altfel decât tine și-și permite mâncarea de dimineață în pat.

Dau la asistență socială că-mi plac oamenii, că mai bine te-ajut decât să m-ajuți și că nu mai sper să fac bani mulți din asta, să am casa mea, mașina mea, familia mea, stabilitate, normalitate, ordine în viață, carieră, de-astea.
Că după 30 și ceva de ani de carieră și bani mulți într-un mediu răhăcios, Omul mi-a zis că n-ar fi ok să m-audă și pe mine cum îmi plâng zilele și cum îmi pierd viața cu ceva ce mă face să înjur momentu' în care m-am apucat de-o meserie. Că după 4 ani de liceu la arte, care mi-au ieșit pe gât rău, știu că obligat-forțat nu merge. Și că mă mulțumesc cu chirie, cu transport în comun, cu genul ăsta de muncă care-mi face plăcere, cu prieteni și cu bani cât să-mi fac mofturile, că n-am mofturi scumpe.
Posibil să mor de foame cu plăcerea mea cu tot, da' na, rahaturile se întâmplă și mi se pare mai rahat să fac de-a sila.

M-au iritat oamenii care mi-au zis că mor de foame cu arta.
Mă irită oamenii care-mi zic că mori de foame cu generația asta ratată, care nu știe să facă nimic, care e dusă, fără chef de muncă, nu mai face copii, nu mai ridică stâlpu' familiei, nu mai ține societatea, căcat.
Mă irită babele care-mi zic uite-o și pe asta cu plăcerea ei, câtă inconștiență.
Mă irită babele care mor dacă nu-și freacă un pic grija de cum vrei să-ți faci viața.
Și nu înțeleg de ce să stai pe capu' unei generații de-o bați la cap cu cât de ratată e, că eu nu mă duc la unu' să-i zic lol, ce urât îți stă în costumu' ăsta și ce mă plictisești cu câtă matematică știi. Poate eu îmi iau barcă, fac înconjuru' lumii cu ea, mă spăl în lac, mânc o vrabie și n-am realizat nimic în viață care să te mulțumească pe tine. Poate-mi ajunge să trăiesc, poate nu vreau să mă rup în munci ca tine și poate nu eu tre să accept mai mult c-ai prins tu vremuri grele la care să mă conformez, ci tu s-accepți că eu prind vremuri noi cu care să te obișnuiești.

Și-am mai auzit și idioțenia asta cu noi, oamenii normali care ne mirăm la chestii mișto, da', de fapt, nu ne mirăm, că doar filosofii se mirau, noi doar suntem proști și patetici. Ce dacă am prins un răsărit genial, un lan cu maci, marea pentru prima dată, un colț de liniște care nu-i în oraș, un om frumos, o lucrare bine făcută, și-așa sunt niște prostii la care nu-ți permiți să te miri, că nu te-ai născut filosof.
De când am auzit chestia asta, mi-am distrus bocancii pentru poze din pădure, număr zilele până ajung să mă mir cât de frumoasă-i marea, mă chiorăsc după fiecare răsărit și caut mereu oameni frumoși.

pampam.

Limbi străine: Kalokaghatia (4)

Paranteză. Cu toate scuzele pentru oamenii care au comentat aici, am șters majoritatea postărilor. Așa.
Fără scuze pentru oamenii pe care-i urmăream prin friend connect, m-am retras de pe majoritatea blogurilor. Așa.
Să înceapă începutul. Din nou.
Gata.

Kalokaghatia e din greacă, îmi ia juma de oră să pronunț, e de la domnu' prof de filosofie, se traduce prin om bun și frumos și e fix ce-aveam nevoie ca să arăt ce înseamnă om bun și frumos de fiecare dată când am vorbit și vorbesc despre asta.

Omul bun și frumos e motivul pentru care există fericirea. Și cam atât.
Sună nițel patetic. Se mai întâmplă. Voi prindeți esența.

Sigur. E fericirea aia de e fericire pe bune și de-o simți în burtă, în mațe încurcate, în creieri amețiți, în oase, alții ți-o citesc pe zâmbetu' de la 8 dimineața și 12 noaptea, tu crezi că ești prea împlinit să mai exiști printre ăștia normali și pământeni. E fericirea aia de se traduce prin o bucățică, o fărâmă, o clipă, un moment. Momentul e scurt. Fericirea nu e lungă. Fericirea nu e prostia veșnică după care își plâng ochii oamenii triști care n-au parte de oameni buni și frumoși. Nici de fericire, că de-aia îs triști și nu dau de ea.

Omul bun și frumos are defecte pe care tu nu le vezi, pentru că, de obcei, pe ăsta îl iubești la modu' ăla de nu i le mai vezi.
Ai crede că pentru omul bun și frumos s-au făcut toate cuvintele mari pe care unii le folosesc des, prost și degeaba. Orice, pentru totdeauna, mereu, doar tu, te iubesc. Dacă omul n-ar fi și simplu și n-ar crede că astea nu se folosesc deja des, prost și degeaba.

Sau e omul din exemplele clasice cu prietenul care te primește la 3 noaptea să plângi pe umărul lui, maică-ta de te-a crescut bine, taică-tău care era moș crăciunel de crăciunel, bunică-ta care te alinta veșnic și-acum e prea moartă ca s-o mai facă, mai mult decât prietenul care te-a făcut să crezi că la 16 ani poți să iubești, că el era un om pe care să nu-l ratezi, profa care vorbea multe, mărunte și mișto, tipul din stație din fiecare dimineață care e mereu amabil și drăguț, oamenii din baruri cu care legi lucruri scurte, de ținut minte, oamenii de peste tot cu care legi lucruri.

Dacă încă mai e cineva care nu s-a prins, omul frumos nu e frumos fizic sau doar fizic, că are ochi albaștri și buze cărnoase. Și omul bun nu e bun că e samaritean și dă 50 de bani la un cerșetor amărât care vrea bani de pâine.

Omul bun și frumos e om bun și frumos că-l simți așa, că e așa, că împarte așa, că știe să fie așa și nici nu se chinuie pentru asta.Altora nu le iese neam și ceilalți au fost norocoși cu mamele lor de i-au născut.
Omul bun și frumos e bun și frumos interior, exterior, minte, suflet, spirit.

Pe-ai mei îi mai știți de-aici.
Pe lângă ei am mai găsit alții.
Pe lânga ei mai există alții.
Cu ei eu am crescut mare, mult, bine.
Cu ei o fericire și cu o fericire și cu o fericire fac fericire. Sună nițel patetic. Se mai întâmplă. Voi prindeți esența.

Sigur. Ei sunt ăia din exemplele clasice cu oamenii de-i apreciezi abia după ce pleacă și de-aia tre să-i apreciezi când încă n-au plecat, de uiți să le zici merci și de le zici că-i iubești când nu mai sunt de-ai tăi. Ăștia sunt oamenii pe care tre să-i vezi când îi ai.
Pentru că eu nu-i mai am pe cei mai buni dintre buni, pentru că e trist când e așa, pentru că ăia de nu-i mai am n-au aflat tot ce era nevoie, pentru că oamenii vin, pleacă și fericirile se scurtează. Cel puțin măcar o dată.

Când eram eu mică și lumea se uita la televizor, Mircea Radu zicea iubiți-vă mult!
Eu aș zice să v-aveți în grijă, să le-aveți de grijă și cuvintele înainte de fapte și faptele după cuvinte.

În rest. Kalokaghatia pentru toată lumea!

pampam.

Limbi străine: tri tuc

Eurythmics-Sweet dreams
Există un proverb vietnamez care sună ciudat şi care înseamnă de bine.
Tri tuc,tien tuc,dai tuc,ha thoi tuc.
Se traduce cam ca.
Destul de bine,e de-ajuns.De-ajuns e de-ajuns.

Eu stau doar cu Omul Tată.Nu m-aş plânge,clar,de-o familie pe care-o aveam până la ai mei 11 ani,da' nu pot să mă plâng nici acum des de traiul pe care-l primesc din partea Omului.
Apartament cu două camere,o baie şi-o bucătărie.Camera mea are,probabil patru paşi de picioare pe trei.Sau invers.Am un pat,un birou,două măsuţe,un dulap,iar ăsta e locul unde sunt eu cu toate ale mele.Baia are un toilet care e al doilea pat dimineaţa,o chiuvetă,o oglindă şi-o cadă cu băi bune,camera e mică,simplă şi cred,ieftină,iar pentru mine e intimă.
Merg cu bus sau orice în comun la orice oră,oriunde.
N-am o colecţie de haine,da' toate de le am sunt cu amintiri şi le port bine.Dacă n-am HşiM,am tricouri reciclate.N-am nici vreo colecţie de încălţăminte,da' toate de le am le port bine.Dacă n-am Converse,am teneşi la 40 de lei.Puţine sticle de parfum.Un telefon vechi la care vorbesc şi scriu.Un calculator nu nou.
Toate astea îmi sunt bune şi de-ajuns.
Nu mânc la restaurante pentru că nu le pot suporta.Cafenelele şi barurile mele preferate sunt nişte locuri ieftine,unde berea e cinci lei sau gratis.Da' astea sunt locuri doar între noi.Şi dacă nu-s baruri,sunt sub cerul liber.Nu mânc nici ce-i mai scump şi mai bun,iar în unele zile o să vreau doar cartofi şi roşii şi salată.Unul din deserturile mele de-l pot mânca continuu se face din făină albă,apă,ouă şi brânză.Colţunaşi de la bunica.Dacă mai am un măr,o să-ţi dau jumate ţie şi invers.Dacă avem o ţigară,o împărţim pe fumuri.Şi dacă n-avem zahăr Mărgăritar pentru cafea,punem Aro că tot dulce se face.
Toate astea sunt de-ajuns.

Eu am legături strânse cu oameni care-s acolo când am nevoie şi când doar îi vreau pe ei,care mă cunosc,mă şi ştiu în toate variantele mele,care mă suportă şi acceptă şi iubesc,din zisele lor,pentru că pur şi simplu,o fac.Pentru că eu n-am nici bani să le dau,nici cadouri mari să le fac,nici linguşeli,nici nimic de-astea.Pentru că pe cei de îi am departe,dacă vine vorba de să fim acolo,îi doare în fix cu-n pix în plisc de distanţe şi de diferenţe de ore şi de limbi străine şi de cum,de fapt,astea n-ar fi prietenii.Îi doare la fel de mult ca şi pe mine.Deloc.(la figurat.că la propriu,distanţele dor.)
Eu am oamenii mei buni şi frumoşi şi asta face mai mult decât dulcegăriile lumii.
Toţi aştia îi număr pe degetele mâinii drepte,pentru că prietenii se numără aşa.La mine.
Toţi aştia sunt de-ajuns.

pampam.