5 motive pentru care corporatiștii sunt de căcat

Ca să nu ne înțelegem greșit. Nu omul cu job-ul de corporatist (sau orice alt job mâncător de viață), în sine, e de căcat. Probabil omul chiar e foarte mișto, cel mai minunat, pisi cu care te vezi peste zece ani împreună într-o casă mare și frumoasă, colegul care-ți dă în pauze țigări și mâncare, prietenul pe-al cărui umăr îți lași râurile de lacrimi când ai râuri de lacrimi. Mă rog. Omul care parcă n-ar avea vreodată părți proaste. Și totuși. Cea mai mare parte proastă a lui e că are un job, iar job-ul lui e să fie un corporatist cu cartelă la gât într-o companie din asta cu birouri, etaje din sticlă și foarte multe formalități, cămăși călcate bine, termeni dubioși și-un program imposibil. Serios, nu poți să ceri foarte multe de la ei, pentru că.

1. Corporatistul n-are timp.

Niciodată. Absolut ni cio da tă. Dacă programul lui începe de dimineață, o să termine ziua târziu, și-o să doarmă până dimineață iar. Dacă programul lui începe de ziua târziu, o să termine dimineață, și-o să doarmă până ziua târziu iar. Nu poate să facă multe în privința asta, nu e vina lui, n-ai ce să-i ceri și tu ceva în plus, că i se cer destule la muncă. Un zombie intelectual sau așa, a cărui viață se împarte între birou, teste, proiecte, dosare, o pauză de țigară și, în sfârșit, somn. Vrei să vezi, totuși, dacă mai e în viață? Tu, pisi sau tu, prietenul lui de-o viață sau tu, maică-sa, prinde o jumate de oră liberă și fă-ți repede o programare, că nu se știe când mai are timp. 

Și din chestia asta cu timpul, rezultă toate celelalte chestii de căcat din viața corporatistului. Sau invers.

2. Petrece mai multă vreme cu colegii de muncă decât cu tine, colegul lui de viață reală

Cu colegii de muncă și cu calculatorul din dotare. Înainte să te ceară de soție, o să se pună în genunchi în fața monitorului, ca să exerseze. Dacă vrea să-ți ia un cadou, o întreabă pe colega aia cu țâțe mari ce vor femeile. Orice corporatist are o colegă cu țâțe mari. I se face rău și i se încinge creierul? Omul care o să aibă  voie să urce în ambulanță o să fie, evident, un coleg. Pe tine te sună când îți găsesc numărul, adică după ce se face bine și se trezește. Nu știi unde a dispărut prietenul tău de 5 zile? E sigur la birou și mai completează niște teste pe calculator.

Și asta e super frustrant. 

3. Are un program stabil nasol

Dar, de fapt, programul stabil nu e niciodată stabil, ceea ce-l face și mai nasol decât era la început. Programul stabil înseamnă cam toată viața petrecută la birou. La un moment dat, corporatistul rămâne atât de mult după program, încât crede că 12 ore în loc de 8 e un lucru normal, și nu zice vreodată nu. Ai crede că e chiar fericit în cutia lui office micuță, ca și cum s-a născut cu dorința asta, ca și cum lichidul din burta mamei lui n-a fost lichid, a fost cu adevărat o cutie office micuță, ca și cum e mediul lui natural. E mai ușor să scoți un urs din peșteră în mijlocul iernii, decât să-l chemi pe corporatist acasă.

Dacă vrei, poți să-ți iei un scăunel și să privești frumos pe geamul clădirii, ca și cum te-ai uita la rândunele care mâncă pâine. O frumusețe.

Am prins șefi care cereau să stai după program sau colegi care-o făceau cu drag și spor. Nu înțeleg treaba asta. De ce favoruri din astea? Dacă nu mă plătești în  plus, dacă nu-mi dai un sanviș în plus, dacă nu-mi dai un pahar cu apă în plus, că poate-i un un job pe care-l urăsc și leșin când aud vestea, dacă nu scrie că-s obligat, de ce? 

De ce nu putem să avem și viață?

4. E veșnic obosit și aproape veșnic serios

Pentru că are un program nasol, niciodată timp să doarmă și-l strânge puțin nasturele de la gât, știm. Un zâmbet amar apare timp de 2 secunde pe fața prietenului tău când, deodată, capul îi cade de pe umeri pe masă, între farfuria cu carne roșie și paharul cu apă. E deja într-un somn adânc, ca atunci când își permitea să fie un rebel ce pierdea nopțile la petreceri obscure. Ce vremuri. Acum, singurul lucru rămas din spiritul lui rebel înseamnă câte-un mesaj fugitiv în timpul programului. De aia, copii, nu trebuie niciodată să lăsați un job, un om sau un ceva să pună stăpânire pe voi. Pentru că capul vostru trebuie să rămână mereu pe umeri.

5. Cutiuța lor office micuță le dă un aer de morcoveață inutilă

Evident că nu le dă tuturor. Dar ăia care-s foarte inabordabili, aparent superiori și ciufuți, pentru că au un costum la dungă și le lucesc pantofii, ăia sunt groaznici. Nici dacă le-ai cere să-ți arunce o privire, și nu ți-o aruncă.  Haha, de parcă ritmul ăsta de viață robotizat ne-ar ajuta pe noi, cei umili, cu ceva, haha (în afară de bani, dar pana mea, îi faci tu și altfel). Și înțeleg atât de mult cum te schimbă un job sau un mediu sau un om, însă hei, o funcție din asta oficială și 10 cravate nu-ți dau dreptul să fii un fund cu ceilalți oameni care au doar 5 cravate. Funcția ta oficială se oprește cam pe unde ieși din clădire. De-acolo poți să-ți cobori nasul puțin mai jos și să-ți relaxezi morcovul.

Și mai tre să calci și atâtea cămăși.

Oamenii și legea lor anti-fumat

Din fericire, stau cu niște oameni minunați care nu-și bagă morcovi în fund când vine vorba de vicii personale sănătoase sau mai puțin sănătoase. Pentru că sunt prieteni (parte din ei cu copii sau cu probleme de sănătate sau nefumători) care înțeleg că-s deciziile mele, care le au și ei pe ale lor și care îs decenți la cap și realizează că n-o să mai fumez când n-o să mai vreau eu, nu când ar fi ei niște pisălogi enervanți. Ce bine că nu tre să-mi întorc mâna la spate când îs cu ei, ca să nu le vină fum în fețele lor de floricele, ce bine că se ridică de la masă ca să iasă cu mine la țigară, chiar și când nu fumează, și ce bine că nu sunt niște răhăcioși stresanți și isterici care cred că vor muri pentru că-mi inhalează fumul.
Dar nu toți oamenii sunt așa. Oamenii sunt de căcat cu fiecare ocazie pe care-o găsesc ca să fie ei de căcat, și din cauza asta nu vor dormi următoarele 150 de nopți din viață, până vor reuși să fie pe deplin de căcat. Uite, în cazul ăsta, ai impresia că au uitat de la ce-au pornit, adică că li se afumă plămânii inutil când ies la bere și de-aia nu li se mai duce berea pe gât. Ai impresia că nu mai facem din asta ceva pro respirat, facem haideți să vedem cine câștigă astăzi mai multe drepturi în baruri, parcuri și stații de autobuz, copii!

Și niciunul din copii nu înțelege că.

1. E o chestie de respect 

Serios. Faptul că eu vreau să fumez e o alegere personală pe care am gândit-o și pe care o fac pentru că vreau. De obicei, oamenii care fumează știu toate implicațiile faptului că fumează. Nu e ca și cum își imaginează cineva că țigările te vindecă de boli, în loc să te îmbolnăvească. Probabil oamenii care cred asta fumează alte țigări, nu alea pe care ne batem să le interzicem. Chiar știe toată lumea în ce rahat se bagă, planeta nu are nevoie și de babe care vor să te lași de fumat cu exemple gen uite-o pe bunica mea în spital cu cancer, așa o să fii și tu, ha ha.

Am un profesor pe care l-am evitat 80 la sută din timpul meu la facultate, pentru că eu cred că și-a ales greșit meseria. Dar de alea două ori când am ajuns la curs, am auzit la fiecare pauză un *acum știu că vreți să vă otrăviți, așa că mergeți să vă otrăviți, dacă țineți neapărat*.
Nu e ok să fii așa cu alți oameni, doar pentru că oamenii aleg să facă ceva ce tu nu. E fix problema lor și tre să respecți asta, așa că nu fi de căcat. În ordinea asta de idei, ar trebui să interzicem alcoolul, pentru că ni se pare că-i face rău ăluia de lângă masa noastră și c-o să rămână fără ficat sau, mai nasol, ne face nouă rău, pentru că oricând se poate ridica să-ți dea o sticlă peste față.

2. E o chestie de preferință și nu tre să fii nesimțit legat de preferințe
Sunt o scârbă nesimțită și acră, aia e. Dar niciodată legat de ce le place altora să facă cu viețile lor, pentru că ori nu-i știu, și-atunci mă doare-n fund, ori îi știu, și-atunci dacă nu sunt lucruri imorale pe care încerc să le înțeleg, nu mă leg de ele. Fumatul nu e un criteriu, e ceva de care ar trebui să te doară în fund, atât timp cât ai și baruri de nefumători, atât timp cât nu încearcă nimeni să-ți bage o țigară pe gât când mergi pe stradă și atât timp cât nu face parte din viața ta. Crede-mă, fumul din stația de autobuz n-o să-ți facă atâtea boli oribile câte ai tu impresia.

Așa că nu te duci la cineva și-i zici că-i miroase bucătăria a țigări, pentru că cineva nu vine la tine să-ți zică că-ți miroase casa a animale, lumânări arse sau dezodorizant ieftin. Nu te duci la cineva să-i zici că miroase a țigări, pentru că cineva nu vine la tine să-ți zică că miroși a ce-ai mâncat în pauza de prânz. Nu te strâmbi când cineva fumează, pentru că cineva nu se strâmbă când mesteci șaorma pe stradă și-ți curge sosul de usturoi pe bărbie. Nu faci diferențe între tipe mișto care nu fumează și tipe nasoale care da, pentru că atunci fiecare bărbat din lume ar trebui brusc să nu mai aibă burtă de bere și păr pe spate.

3. Nu-i pasă nimănui de toate faptele bune
Prietenii ăia nasoli care-ți scot ochii și-ți zic toate modurile în care o să mori, imaginile groaznice de pe pachete care vor să te trezească la realitate, toți oamenii ăștia care doresc o lume mai sănătoasă, campaniile cu mihaela rădulescu în chiloți, chiar o lege care nu te mai lasă să fumezi, atât de multe zbateri pe uscat și fapte bune, încât ai crede că fumătorii sunt niște pui de aur pupați în fundul lor pufos și prețios de pui de aur. Dar hei, faptele bune nu se fac niciodată cu grimase morcovite și vezi c-o să mori de tânăr, *uite, uite, ia o imagine cu niște plămâni mâncați de cancer ca să vezi cum vor fi și ai tăi, cu plăcere.* Cred că ultima dată când am întâlnit un om care pune problema asta fără să fie un sclifosit răutăcios a fost niciodată. Acum cu chestia asta anti-fumat, sufletele lor s-au aprins ca după masa de Crăciun cu slană și sarmale, când ai ținut 40 de zile de post. În mintea lor e ca și cum ar fi adus pacea în viața tuturor. În mintea lor e ca și cum au făcut-o o faptă bună pentru toată lumea.

Dar încă se fumează și afară, și acasă, și acasă la alții, și pacea nu se simte în aer.

Și sigur, sigur există lucruri mai importante în viețile tuturor decât faptul că unii dintre oameni fumează și trebuie să-i facem să se lase, în timp ce suntem niște enervanți insistenți. Da, e mișto fără fum în bar, fără să te usture ochii, fără să fie aerul greu. Dar ce se întâmplă în bar, rămâne în bar, și restul timpului meu poate-l voi petrece pe munți de țigări lungi și mentolate. Iar asta ar fi doar problema mea.

Viața la cămin e ca lupta din tranșee

Glumesc. Căminul e ok. Nu ai chiar atâtea motive pentru care să-l urăști, cum auzi că-l urăsc oamenii de obicei. Da, nici mie nu-mi place la cămin, dar doar la al meu și doar din motive care țin aproape strict de atmosferă și lucruri pe care nu le fac aici, dar le făceam la gazdă cu oamenii de la gazdă sau le fac cu alți oameni la casele altor oameni. Oricum.

Căminul e locul ăla în care te bagă pe tine și pe încă unu, patru, șapte oameni necunoscuți, uneori total opuși, într-o cameră cu două, cinci, opt paturi, două dulapuri și două mese, ca să vă împărțiți timpul, spațiul și viața timp de un an. Nu e amuzant. N-ai aproape nimic din ce ai acasă. De aia nu e pentru oricine, serios. Căminul e un fel de inițiere din aia cu probe dubioase de-avea Harap-Alb până ajungea să mânce carne multă la ospăț și să pupe prințesa pe obraz. Așa și oamenii. Lucruri pe care începi să le descoperi, cu care tre să te obișnuiești și care o să-ți iasă pe nas, dar care țin mai mult de trai în comun într-un spațiu limitat, decât condiții răhăcioase. În rest, decent. Cred că ideea e ori să-ți consumi toți nervii în prima lună, ori să încerci să petreci cât mai puțin timp la cămin.

Ceea ce eu reușesc cu aproape succes. Cât nu umblu ca un căluț responsabil, viața mea se împarte între două cămine și restul apartamentelor găștii, iar dintre toate astea, la mine în cameră ajung cel mai puțin. În principal pentru somn, mâncare și spălat.
Dar în timpul în care n-o să te duci pe capul prietenilor tăi cu camere închiriate care par scoase din 2050, în această locuință regală a ta vei descoperi că.

Paznicii de la intrare sunt niște tați în uniformă.
Știu cât vor fetele să scape mai repede de tata, și să-l lase acasă, și să-l audă numai la telefon, știu. Plănuiesc să se mai întâlnească doar la nuntă sau așa. Să nu mai vadă când ajungi târziu, să nu te mai miroasă, să nu mai inventeze maică-ta scuze jalnice pentru tine. Dar hei, pentru asta sunt paznicii de la intrare. Ai ajuns târziu? Te măsoară din priviri, simți cum te ceartă, simți cum te ceartă și te privesc urât în ceafă. Îl auzi atunci pe taică-tu de-acasă cum zice *de-aia te-am trimis eu la facultate?*
A venit pisi să te vadă? Îl măsoară și pe pisi din priviri, să vadă de la cine ai venit tu aseară târziu. Pleci undeva? Ar avea curajul să te întrebe unde pleci și la cât ajungi. Mergi cruciș, miroși a țigări, ai blugii rupți în fund? E mereu acolo să-ți scoată ochii subtil. Și nu, nu e drăguț. E ca și cum o armată de tați stau în umbra ta până ajungi ca de fiecare dată când intri în cămin să ai o pornire din asta schizofrenică, de oameni care nu mai au nici măcar un nerv în viață. Dar nu poți să faci asta, pentru că atunci paznicul ar fi acolo ca să-l sune pe taică-tu.

Vei avea și colege de cameră sau de cămin care sunt niște soacre bătrâne.
La băieți nu e mereu cazul ăsta, pentru că pe băieți îi doare în fund. În cel mai rău caz, o să te comenteze pe tine, ca pisi a colegului lor de cameră. Dar pentru că nu poți să stai la băieți mereu, o să continui să te întorci în fiecare seară la babele din cameră, din baie, din bucătăie, care-ți vor asculta atente poveștile și care au așa o impresie că viața ta e și a lor, deciziile tale sunt și ale lor, felul în care îți petreci și organizezi timpul le privește și pe ele și tot așa. Niciodată nu se termină totul după ce treci de privirea gardianului. Mai sunt și gurile fetelor.

Poți să le dai peste nas din primele zile ca să se calmeze. Poți să le zici că nu le privește. Sau poți foarte bine să dai din cap și să treci peste. Oricum ar fi, ideea e că vor înțelege că viețile voastre personale sunt viețile voastre personale. Într-un caz ideal, o să fiți câțiva oameni care se vor super înțelege și-atunci când ți se rupe inima în două, o să li se rupă și lor inima în două. Dar în restul cazurilor, o să fie nasol și-o să vrei să stai cât mai mult la prietenii tăi cu camere din 2050.

Există oameni care, în natura lor, sunt niște jegoși împuțiți.
Așa că nu te aștepți să vii într-un loc special al panseluțelor, unde miroase a levănțică și cresc floricele din pereți, pentru că nu e un loc așa decât în primele 10 minute de dimineață, când îl curăță săracele femei. Au trecut aproape trei luni de stat la cămin, dar încă mă întreb ce-i face pe oameni să nu tragă apa după ei.
Poate unii dintre noi ar spune *hurr durr, dar ăla nu e un cămin de fete?* Oh, ba da, și ce? Fetele sunt și ele jegoase și împuțite, și înoată prin grămezi de mizerie în bucătărie ca să-și gătească borș de ceapă cu geamul închis, și nu trag apa, și înfundă chiuvete cu pletele lor de fecioare pe care nu le strâng, și varsă borșul de ceapă pe aragaz, și-l lasă acolo. După ce-și bagă gunoaiele pe la duș, merg și se fac frumoase, iar peste câțiva ani, cine știe, vor fi chiar morcovitele care-ți vor semna un act sau care-ți vor preda un curs în liceu. Cât de tare?

Nu există fițe.
În cazul în care cineva mai crede că poți să faci mofturi la cămin și-n cazul în care mai există oameni care, atunci când zic cămin nu se gândesc la asta ca la cea mai umilă casă din studenție. Nu poți să mofturi și să fițe. Un milion dai, de un milion primești. Pat ai, saltea ai, duș ai (e o țeavă, dar vine apă pe ea), aragaze ai (vai de capul lor, dar încă funcționabile parțial), wc ai, chiuvetă ai, căldură ai, un geam pe care să vezi cum răsare soarele dimineața ai, strictul necesar în formele lui mai proaste și foarte modeste, dar aia e. Și, ca-n toate cazurile pe care le mai știi, toate upgradările se fac pe bani, nu pe cât de mult te caci pe tine că e rama de la pat din metal și nu lemn.
Da, condițiile chiar ar putea să fie mai bune, da, se iau bani pe-o parte și nu se mai investesc pe cealaltă, da, e și-aici un sistem prost și aranjat, dar nu e ca și cum poți să te mai cerți cu cineva și pe chestiile astea.

N-ai liniște sau intimitate sau lumină sau geamul deschis sau loc sau ocazia să sari în chiloții tăi preferați în mijlocul camerei când, cât și cum ți-ar dori sufletul. Și asta e cel mai nasol când stai cu oameni, pentru că programe diferite, stări diferite, chefuri diferite. Și pentru că pe oameni nu-i doare mereu de câtă liniște vrei tu, atât timp cât ei n-au nevoie de ea, sau mai știu eu ce nevoi personale. Așa că e posibil să auzi lăutărească la unșpe noaptea, petreceri cu oameni care se dezbracă la provocări, niște nebune să-ți bată în țeavă la mijlocul nopții, o colegă să te întrebe dacă mai ai de lucrat, c-ar vrea să doarmă sau tot felul de cazuri din astea. Niște rebeli ar spune că nu vii la cămin pentru liniște și pentru lucrat. Dar rebelii din ziua de azi sunt, de obicei, proști.
Sau poate planetele chiar te vor iubi și n-o să fii un caz din trist. Totuși, dacă da, nu ești singur, crede-mă. Pe 3 din 4 wc-uri se poartă conversații care încep cu *m-am săturat*. E ok, data viitoare când ceva frumos se întâmplă în viața ta, mergi la prieteni să sari în chiloți. Te vor înțelege.

Dar căminul e o experiență. Poți s-o încerci de dragul experiențelor și-al poveștilor. Sau poți să nu treci prin toate astea, și-n loc să le zici altora cum era când nu găseai un wc curat ca să faci pipi, să cauți să le zici băi, ce mișto era când ne adunam seara toți la masă și aveam un moment de relaxare între prieteni în bucătăria noastră închiriată.

Ghidul oamenilor mari pe care nu ți-l zice nimeni

E noapte și două tipe își plâng viețile una către cealaltă. A fost o săptămână grea și enervant de ocupată, dar oricum știu și ele că se vor vedea dimineață la 24 shop non stop ca să treacă din nou printr-o nouă săptămână grea și enervant de ocupată, pentru că, cumva, săptămânile grele și enervant de ocupate au început și nu s-au mai terminat. Însă vor continua să se plângă, căci asta le rămâne oamenilor să facă în cele zece secunde de pauză din viețile lor chinuite.
(uneori, în cele zece secunde de pauză, prieteni de-ai tăi mai bătrâni îți vor spune că hei, stai așa, încă n-ai crescut destul de mult. o să fie și mai greu. dar astea-s deja alte povești)

Se gândesc amândouă că cel mai rebel lucru pe care-l mai pot face e să mănânce pe ascuns în marile biblioteci sărace și foarte prost organizate ale lui Cuza, și se întreabă reciproc cum au ajuns aici.
Ei bine, copii, totul începe când fiecare dintre noi zice un *ce n-aș da să fiu și eu om mare, ca să fac ce fac oamenii mari*. Și pe principiul ai grijă ce-ți dorești. că ți se întâmplă, căcatul ăsta devine realitate pe nepregătite. Ca o bulă mare de săpun cu dero care-ți pocnește în ochi deodată. De aia trebuie să învățăm cum să ne luăm săpunul din ochi, ca să nu chiorâm. Cum ne intrau pietricele în fund când ne jucam cu puța în nisip, și știam să fugim repede la mama să ni le scoată și să fie viața din nou super ok. Partea nasoală e că-ți vor intra mult mai multe în fund decât pietricele, și că n-o să-ți mai permiți să fugi la mama, dar pentru asta există cele zece secunde de pauză în care să țipi. Sau pentru asta există lucruri pe care să le faci mai mult și altele pe care să le faci mai puțin.

În condițiile asta urâte, nu vrei să pierzi timp și ore de somn.
Serios. Somnul contează. Somnul e sfânt. Somnul îți dă putere cum îi dă satisfacția viață profului sau șefului când ai tu rateuri din lipsă de somn. Probabil una din cele mai nasoale senzații cu care să-ți începi diminețile e când sună alarma și tu simți cum leșini pe dinăuntru. Nu vrei asta, crede-mă, am fost acolo. Nu mai e primul an de liceu în care erați toți mișto pentru că vă culcați la 4 dimineață după ce ajungeați din bar, și-a doua zi te trezeai cu un energizant, că și-așa n-aveai nimic important de pregătit. Și nu, n-aveai. Dar acum o să ai și pentru când frecai menta pe mese-n club.
Eu n-apuc să dorm cât aș vrea, pentru că și-atunci când dorm mă trezesc să verific cât mai am până-mi sună alarma. De la ultimele nopți de anarhie am avut nevoie de jumate de săptămână ca să fiu în regulă. De-aici știu atât de bine cum e să fii neproductiv, și să simți cum corpul tău se închide puțin câte puțin, și s-ajungi să trăiești doar ca să dormi o oră, măcar o oră.

Nu vrei să bei oricât de multă cafea intră în tine.
Vrei, știu. Cu fiecare zi pe care o s-o începi devreme, viața fără cafea o să ți se pară și mai pustiu. Dar cafeaua chiar e nasolă. De la toate hainele pe care-ai vărsat-o înainte s-o bei până la aparatele care rămân fără zahăr și bei o amăreală care-ți face dimineața mai urâtă, și până la crize de inimă, cafeaua e nasoală. Poate-ai crede că e ca-n filme și că-n timp ce vântul îți flutură pletele, un sexos din ăsta trendy intră-n tine și-ți varsă puțin cafeaua, și bam, de-atunci ți-a luat cămașa la spălat și-ați rămas veșnic împreună. Nu e, scuze. De toți banii dați pe cafele îți iei o pernă mare și super fancy care te adoarme direct cum pui capul pe ea, ca să dormi și ca să nu mai ai nevoie de cafea.
Eu beau într-o zi cam câtă cafea aș fi băut forțat în două săptămâni acasă. De-aici știu cât de nasoală e. Pe același principiu, și alte băuturi, după preferințe, vezi, mai ales, bere, că asta  mi se pare că e baza, sau vezi orice fel de nebunii din astea în exces mai au oamenii când pleacă de-acasă și nu se mai întorc.

Nu vrei să fii dezorganizat, împrăștiat sau bezmetic.
Pentru că dacă ești dezorganizat, pierzi timp, bani, aer, viață, o să-ți intre pietricele de toate mărimile în fund, și n-o să mai știi pe unde să le scoți, pentru că nici n-o să mai ai cum. O să rămâi cu trei proiecte mari pe ultima sută și n-o să le faci pe toate decent, nu mai ajungi să-ți plătești chiria și-o să dormi într-un cort făcut din hârtii pentru proiecte eșuate, uiți să iei pâine și, mai rău, mâncare, deci rămâi fără viață în tine, și n-o să mai dormi la noapte chiar deloc, deci e ca și cum ai fi mort. E ca și cum tot vârtejul ăla în care crezi tu c-ai intrat când te-au trimis singur și pe banii tăi în lume, ești, de fapt, tu. E ca și cum ești masochist cu tine.
Și pentru că o să fii foarte enervant pentru alți oameni cu care lucrezi din plăcere sau nu. Dar da, există unii dintre noi care își iau agende, calendare, tot felul de bilețele și ca să le folosească, nu doar de design și fiță, și e ok ca tu să fii unul dintre ei.
Mai am eu vreo trei agende pentru oameni cu intenție și conferințe la care nu vor ajunge niciodată, pentru că sunt puse la 9 dimineața, îhî.

Nu vrei să fii pupincurist.
Sunt sigură că oamenii își pot face așa timp în viața lor, încât să pupe funduri nu de nevoie, ci pentru că sunt funduri care să le placă lor, și sunt sigură că există atâția alți oameni care vor face asta în locul tău deja. Așa că n-o face și tu. E jenibil. Probabil o să pierzi chestii, dar cu toții pierdem la un moment dat, aia e, tu o să pierzi pentru că n-ai pupat funduri urâte, felicitări.

Nu vrei să rămâi singur și trist pe lume.
Așa că atunci când prietenii tăi, pisi sau părinții îți trimit palme insistente și mesaje cu dormi și tu puțin mai mult, nu mai bea atâta cafea, ia-o mai ușor, fă să-ți fie bine și să nu mori, fă-ți timp să ne mai suni, tu ascultă-i.

Nu vrei să mai faci ce făceai și-n liceu.
Adică nu vrei să mai suferi de aerele oamenilor la 17 ani, când purtai blugi cu găuri în fund și când universul se învârtea pe lângă tine și nu invers, când ai straturi infinite de aroganță și când nu știi cum să vorbești cu oamenii, așa că te comporți ca și cum ai avea doi ani. Ești deja la al doilea buletin, doar treci peste.

Nu vrei să te panichezi.
Asta-mi aduce aminte de niște colegi de-ai mei care, după două zile de cursuri și introduceri, s-au întors în Vaslui. Ce crezi că fac acum în Vaslui? Probabil mâncă semințe. Ce crezi c-ar fi făcut în Iași? Probabil mai mult.
Pentru că orice om care se panichează face lucrurile prost, și-atunci o să fie și mai rău. Și, în principal, pentru că toate dubioșeniile astea stresante vor trece, și vor veni altele, și vor trece, și vor veni alte altele, și tot așa, și-o să te saturi să te tot panichezi la fiecare perioadă nouă și uneori nasoală din viața ta. Englezii au o vorbă mișto pe care nu vreau s-o traduc, că e mișto așa. Deal with it. Nici cei mai mari anxioși nu rămân toată viața în grota lor, și nici cele mai nasoale lucruri nu sunt atât de nasoale încât să nu poți trece peste ele cumva, deși faptul că crești și tre să înveți să trăiești cu asta nu e atât de nasol.

Și clar nu vrei să-ți irosești viața doar între somn, cafele și făcut de bani pentru chirie.
Ceea ce e greu, dar vorba profilor mei istorici *noi când mai trăim?*
Pentru că oamenii mari au așa o impresie c-ai ieșit din liceu un pubert și te-aruncă în viață ca pe-un adult deja, și te lasă acolo să te descurci cum te pricepi tu mai bine. Învață să porți o cămașă călcată, învață cum să vorbești la interviuri, învață cum să zici bună ziua consilierului de la bancă, ai grijă de cele cinșpe carduri, fiecare cu rolul lui, verifică mereu dacă te încadrezi în toate termenele-limită, ai grijă să termini toate termenele-limită, nu uita să plătești tot ce trebuie plătit, sună și tu pe-acasă, vezi să nu-ți cadă capul.

Niște profi de-ai mei ar spune că *nu mai trăiți.* Dar tre să fii puțin nebun ca să crezi că se poate așa ceva. Și asta e altă chestie pe care oamenii mari nu ți-o zic, adică că se cacă mult pe ei și că vor încerca mereu să-ți mănânce viața, cum le-au mâncat-o și lor alții. Să pară că acum e punctul culminant din viață, când o să-ți ocupi timpul doar cu rahaturi formale până nu mai ai timp să respiri, iar asta e ordinea lucrurilor de-acum. Da, bine. Tu vei găsi puțin timp să respiri și să alergi în chiloți prin casă, dacă asta îți place, indiferent că-n alea două jumătăți de oră ai fi făcut cinci lucruri pe care tot va trebui să le faci mai încolo.
Cum mi-am lăsat eu weekend-ul ăsta doar pentru făcut un mare nimic. O să regret, o să-mi iasă pe ochi, o să mi-l scoată alții pe ochi, o să-l recuperez mâine noapte, dar hei, noi când mai trăim?

*ca să învârtim puțin cuțitul în rană, există o grămadă de oameni mari care chiar o duc destul de simplu și ușor. dacă nu ești unul din ei, îmi pare rău. mai ai puțin timp să dormi.

Facultatea de Istorie o să-ți mănânce viața

Hai să nu începem trist și să nu descurajez absolut toți copiii care cred că o facultate de istorie e tot ce-ar putea fi mai frumos în viața lor timp de trei sau cinci sau opt ani (dacă mai există copii care cred asta și nu se duc toți la jurnalism, turism, SNSPA sau așa). Că și eu credeam c-o să fie fabulos și că nici pe mine nu m-a descurajat nimeni, slavă zeilor.

Facultatea de istorie chiar e ceva fabulos. De la cele o sută de mii de cărți (nu sunt o sută de mii de cărți întregi, serios acum. uneori sunt șaizeci de mii de capitole și-apoi patruzeci de mii de cărți) pe care trebuie mai întâi să le găsești, apoi să le citești, apoi să le scrii din nou în cuvintele tale și să le prezinți bine și frumos, până la excursiile alea de grădiniță care acum vor fi niște mici, mici excursii la situri arheologice cu morți din preistorie descoperiți și dezgropați, și până la cursuri interminabile despre cine a evoluat din maimuță și pe ce se vindeau femeile în antichitate. Foarte mișto. Dar o să-ți mănânce viața. Pentru că ideea oamenilor despre o facultate de istorie nu se pupă cu ideea pe bune de facultate de istorie. Și când o să ajungi acolo, n-o să știi de unde s-o iei, o să-ți faci cele zece genți și-o să te urci la tren cu prima ocazie.
La mine n-a fost cineva care să-mi explice asta și să-mi dea două palme, dar a fost cineva care m-a împins înapoi cam prin a patra zi de cursuri în care deja voiam să renunț. Așa că de aia sunt eu aici, o sfântă fecioară protectoare care zice copii, e puțin rău, dar nu e atât de rău.

Istoria e chestia aia grea și infinită pe care n-ai suportat-o nici în liceu, nici la bac, că avea o grămadă de ani, o grămadă de bărbați cu sabie și tendințe de superioritate, o grămadă de femei anonime în umbra lor care le satisfăceau tot felul de plăceri, o grămadă de locuri și teritorii pe care și le pasau de la unii la alții, sânge, războaie și morți. Dar hei, la istoria de la facultate n-o să mai faci din astea. Aproape nimic din ce ți-au predat atunci nu te ajută acum. Pentru că ai specializări diferite, și teme diferite, și discuții diferite, și, în sfârșit, o istorie care începe de la cum și de ce niște maimuțe au evoluat diferit față de restul și se întinde până la noi. Habar n-ai tu câte s-au întâmplat înaintea ta și ce-a fost prima dată, oul sau găina.
O să rămână chestia aia grea și infinită, că are și ți se cer o grămadă de și o grămadă de, dar sunt sigură că există chestii mai grele și mai infinite, așa cum există chestii mai simple și mai bătute în cuie, și care te așteaptă oricând nu mai poți să înveți să analizezi oase sau să înveți cum îi distra Dionysos pe greci.

Există patru lucruri mari pe care trebuie să le faci la o facultate de istorie. Citit, scris, exprimare și niciodată plagiat. Citești până faci dioptriile pe care le are și bunică-te la 80 de ani, scrii ore întregi de fișe, și niciodată nu scrii cum e în carte, iar asta e o super bătaie de cap, dar se presupune că nu mai ești la nivelul de gimnaziu în care propozițiile încă erau la modul Ana are mere. Deși Ana are mere e mai acceptabil decât un copy-paste.
Există trei locuri între care o să te învârți, în afara facultății. Sala de lectură a bibliotecilor, muzeele și barurile. Da, există timp și de holbat la statuete din preistorie, și de bere, cafea, ceai, un covrig, o vorbă, aer, puțină relaxare, nu e atât de nasol, pe la opt oricum te dă afară din bibliotecă.
Există două lucruri de care ai mereu nevoie, dar de care n-ai mereu parte. Apă și mâncare. E la fel și pentru tine, și pentru profi, nici acum universul nu se învârte în jurul tău.
Și există trei lucruri care n-o să-ți ajungă niciodată. Timpul, foile A4 și somnul. Dar ghici ce, așa e și în viață.

În rest, e bine. Greu și ca și cum ai avea un urs în spate, dar nu e chiar imposibil. Nu e pe cât de formal pare, nu-ți cere nimeni cravată și-un morcov în fund. Nici pe cât de strict pare. Nici banal. Nici nimic din hai să trecem ca gâsca pe apă, cum am trecut în liceu, cum trec și alții, pentru că dacă ai auzit la unii că au un proiect la două săptămâni, la istorie ai trei cărți în weekend de sintetizat.
N-ai crede, dar profii de istorie au un umor tare interesant și-o să ai colegi care, ce să vezi, nu mai râd la glume cu banane, pentru că au depășit faza, oau. Și hei, opt din zece oameni vor crede că ești foarte deștept doar pentru că ai ajuns la istorie. Coolness.
N-o să mori dintr-o facultate și despre planuri de viitor mai bine nu.

Cum să (nu) te lași de fumat

O s-o iau cu sfârșitul și sfârșitul e că nu m-am lăsat de fumat, tocmai pentru că metodele astea sunt foarte proaste și inutile, așa că uite.


Totul ar fi trebuit să înceapă de la crizele mele de inimă care, la un moment dat, n-au mai fost 2 pe an, au fost mai multe pe lună și, evident, țigările erau unul din motivele alea pe care mi-l scoteau oamenii în ochi, ca niște frecători la minte ce sunt cu fiecare ocazie pe care o prind. Dar pentru că eu nu vreau să trăiesc atât de mult, crizele mele de inimă n-au contat așa tare încât să mă las de fumat (iar asta, copii, este o atitudine nechibzuită și ignorantă cu care să tratezi viața, și nu, nu e bine. dar hei, e viața voastră și oamenii ăia din tineri și nechibzuiți au trăit mult). Așa că, de fapt.
Totul a început la o bere, cum încep poveștile fascinante de la bere, când, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500, inima mea a auzit un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt fix în 2. De la berea aia au trecut 2 săptămâni sau așa, când a urmat o altă bere la care, în timp ce-mi aprindeam țigara cu numărul 1500 și ceva, inima mea a auzit din nou un *hai să ne lăsăm de fumat* și s-a rupt în 4.

Cum adică să ne lăsăm de fumat? E oare un semn că toți oamenii cu care ies îmi repetă asta? E oare un semn că mereu va fi o colegă de cămin care-ți va spune c-o deranjează adierea aia de țigară când vii din bar, când nici tu nu simți adierea? E oare un semn că țigările sunt mult prea scumpe comparativ cu ce-ți oferă, adică aproape nimic după ce te-ai obișnuit cu ele? E oare un semn că sunt din ce în ce mai studentă săracă și țigările din ce în ce mai pentru oameni cu bani? E oare un semn inima mea ruptă în bucăți?
Am hotărât astfel, mai mult pentru că sărăcie, să las puțin țigările rele, și scumpe, și împuțite, și, hurr durr, cancerigene la o parte. Și, ca orice om în viață care vrea să treacă peste ceva în viață, am început să înlocuiesc ceva cu altceva, ca să am altceva care să mă preocupe. Ceea ce e perfect logic și foarte nesănătos. Toate prostiile care pornesc de la principiul ăsta sunt răhăcioase.

Mi-am pus un elastic verde la mână.
Serios, chiar mi-am pus un elastic la mână, cum îți puneai la grădiniță și simțeai că ai brățări. Nu e ideal deloc, pentru că un elastic la mână îți strânge pielea și-ți lasă o urmă de om dubios care face lucruri nesănătoase la el acasă. Nu vrei asta. Nu vrei să ai urme de grădiniță, care te mănâncă în public și arăți ca și cum ai uitat să-ți iei pastilele. Nu vrei să-ți tragi câte-un elastic usturător de fiecare dată când visezi o țigară, ce pana mea. Abia suporți gândul unei pișcături de țânțar. Oameni suntem și putem și altfel. În ritmul ăsta ajungi într-o zonă sado-maso tot atât de neplăcută ca fumatul, crede-mă, că dacă ai fi crezut că-i plăcută, o descopereai înainte să-ți pui un elastic pe mână cu care să te lovești obsesiv.
Mi-am scos elasticul, evident (apropo, un elastic pe mână înseamnă un elastic vizibil jegos).

Am lăsat țigările acasă.
Și asta nu e o idee bună decât dacă ori ești foarte timid, ori ești foarte ambițios și în ambele cazuri n-o să ceri cuiva o țigară, n-o să iei de pe jos, n-o să cauți în gunoi, n-o să accepți de la un prieten, n-o să te lași să cazi în groapa oamenilor care-au încercat înaintea ta să renunțe la fumat și n-au reușit, nimic. N-ai țigări, nu fumezi. Dar hei, fix în prima zi în care le-ai lăsat acasă, vor veni la tine 2 tipe sexi și cu picioare mișto și-ți vor da un pachet de țigări gratis, pentru că le-ai băgat în seamă. Sau pur și simplu o ploaie de pachete va cădea din cer, ca-n poveștile lui Murakami, și țigările vor fi peste tot, și tu trebuie să reziști ca un om de fier, iar asta cu lăsatul acasă e apă de ploaie, nimeni nu e atât de ambițios (sigur, teoretic nu suntem niște animăluțe care nu se pot controla și renunțatul la ceva nesănătos din viața noastră ar trebui să fie ceva ușor de pus în aplicare. îhî)

Am înțeles apoi că există niște cărți care te ajută, la modul că sunt atât de bine scrise pentru fumătorii care vor să se lase, încât le citești și simți cum vocea din carte e acolo cu tine ca să te țină la suprafață și să nu fugi la o țigară. Pas cu pas, ca pe copiii ăia de-i înveți alfabetul literă cu literă. Ei bine, unii dintre noi au job-uri cu șefi nasoli sau seminarii de câte 6 ore cu pauze de 10 minute uneori, deci timpul, oamenii, banii și viața nu ne permit să stăm cu capul într-o carte fancy pentru fumători care nu mai vor să fie fumători, și să citim câte-un capitol la fiecare jumate de oră.
N-am încercat cărțile, dar am încercat să-mi umplu timpul cu dulciuri sau alte bazaconii care te consumă la fel de mult de bani, măsele, inimă sau timp, până ajungi să ai 5 dependențe în loc de una. O să-ți cadă o măsea de la cele 2  tablete de ciocolată pe zi, o să pleci cu 6 pulovere din magazin, n-o să mai ai bani de mâncare și-o să faci o boală din aia de stomac, o să te ia capul de la o mantră pe care ai învățat s-o repeți de fiecare dată când vrei o țigară, o să fie oameni care te vor freca la cap cu toate lucrurile astea nesănătoase, ca atunci când te frecau cu țigările și, ghici ce, lumea va fi la fel.

Pentru că mai am 4 țigări în pachet, voi lua o pauză de la pauza de țigări. Dar aștept cu nerăbdare sfârșitul.

Fetele poartă roz și băieții albastru

Uite aproape dialogul ăsta care s-a întâmplat în zilele noastre.

-Ce e, fată sau băiat?
-Fată.
-Păi și tu nu știi că la fată se ia cu roz? Trebuia să iei pantaloni roz, dacă tot.
*fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet.* ca atunci când se întâmplă ceva care te șochează atât de mult, încât *fără replică, groază-n ochi, fără speranță în suflet*
-Ce te uiți așa? Fată roz, băiat albastru. Nu tre să crezi tu, nu sunt prostii. Nu vezi și pe stradă că fetele poartă roz, băieții albastru? De mici. Nu e vorba de ce crezi tu. Așa stă treaba.

Dar hei, să crești un copil după reguli pe care el nu le cunoaște deloc, deci n-are cum să fie de acord cu ele sau nu, și pe care le-ai văzut la alți oameni pe stradă, e ca și cum ți-ai dorit de mult să faci un robot pătrățos din lego să prindă viață și acum ai găsit ocazia perfectă. Un copil fără putere de decizie. La fel ca restul, dar să fie și cumva mai bun. Un lego nu știe ce se întâmplă cu el. Ce bine. Și ce nasol că un copil poate să știe, dar îl modelezi tu încă de pe vremea când n-are cum să folosească asta, ca să nu cumva să pară defect și să poarte albastru cu Superman. Să faci copii și să-i crești după cum i-au crescut ceilalți oameni cu copii. E ca și cum îi tai de la rădăcinile lor de plăntuțe cu viață în creștere. E ca atunci când bagi în apa plăntuțelor tale niște chimicale, că vrei tu să crească mai mult pe partea dreaptă decât pe partea stângă.

Serios, chiar asta se întâmplă. Copiii chiar cresc după cum îi influențezi tu cu modul tău de viață și de gândire și, când pleacă prima dată de acasă, când ies prima dată la groapa cu nisip, când fac pișu pe ei, când își aleg prima dată oamenii cu care vor face pișu în grup, când încep să facă toate lucrurile pe care le fac, le vor face cu influențele de la mama și de la tata care le-a zis aia și cealaltă. De aia influențele de la mama și de la tata nu trebuie să fie și de la restul oamenilor cu copii de pe stradă. Poate ăia nu știu nimic și sunt foarte proști. Poate fac parte din ceva foarte dubios din care tu n-ai avea cum să faci parte vreodată. Poate sunt cu adevărat nasoli. De ce să creștem toți așa?

În ordinea asta de idei, a avut și maică-mea niște tentative. Se juca cu personalitatea mea neformată cum mă jucam eu cu nervii ei, când purtam tricouri cu mașini în loc de săndăluțe albe. M-a trecut pe rochii după ce m-a tuns cheală, pe sandale după adidași, și pe pantaloni după fuste. Dar apoi și-a dat seama că nu mai merge și că e personalitatea mea pe care trebuie să mi-o formez și cu care să mă joc cum am eu chef. Și iată, astăzi pot să fiu o boschetară tunsă cu 3 de la mașina de tuns sau pot să fiu o tipă fancy în rochițe de fete tunsă cu 3 de la mașina de tuns.
Nu arăt la fel de drăgălaș ca atunci, dar sunt sigur un om mai mișto. Și a fost minunat că nu a trebuit să dorm pe preș când am descoperit că mașina de tuns nu e doar pentru bărbați, cum vor să creadă toate frizerițele proaste, și când am descoperit că o culoare nu e pentru un sex, cum își impun mințile de cal să creadă. Că, ce să vezi, am fost un copil care însemna mai mult decât o rochie. Și sigur toți copiii înseamnă mai mult de atât.

Plus că hainele roz sunt mai scumpe, se murdăresc mai repede și dau ideea asta de panseluțe vulnerabile, și gingașe, și delicate. Cine pana mea mai vrea să pară panseluță gingașă, și vulnerabilă, și delicată acum.

Anxietatea și tulburarea obsesiv compulsivă nu sunt mișto

Nu e ok, bă. A început cu depresia și dramele închipuite, și m-am bucurat când s-a depășit faza și copiii au renunțat să se mai expună cu faptul că se tăiau cu lamele din baie. Dar s-au descoperit apoi alte tulburări nasoale pe care da, hai să ni le însușim și să apărem pe unde apucăm cu ele.
De ce există descrieri în care o tulburare e ceva ce te caracterizează, și boala aia e mai interesantă decât tine. Sau mai rău, de ce ne facem toți impresia că suferim de rahaturi. Nu e ok să ne tragem de șireturi cu chestii de genul ăsta.
N-ai auzi pe cineva că se trezește și se bucură de ceaiul gustos, de ce bine i s-a prăjit pâinea, de ce soare e afară, ce muzică  mișto ascultă, ce carte bună, nț, tre să ne atragem atenția cu anxietăți și crize de oameni imposibili.

Anxietatea e nasoală, OCD e sufocantă și niciuna nu e amuzantă.
Nu e despre atenție, nici despre aranjatul cărților după nume, nici despre frica clasică că te mușcă un câine și te inhibi,  nici despre cum să avem ce au alții, indiferent că ce au alții e nașpa. E despre niște tulburări de care suferi când nu știi cum să te raportezi la lucruri din viața ta care te dau peste cap (și poate n-ar trebui). Anxietatea e o neliniște care-ți încleștează gura și OCD e această treabă de obsedați care suferă și de anxietate și repetă acțiuni ca să scape de ea.

Nu e mișto, pe bune.
Unii dintre anxioși nu deschid ușa la maxi taxi, că-s singuri și-și închipuie că toți oamenii se uită când ei vor dechide ușa prost. Unii își repetă în minte cum se deschide ușa bine. Unii se bâlbâie în public, deși știu ce să zică, dar cred c-o s-o zică aiurea. Unii nu suportă mulțimile. Unii vor să răspundă la vreo oră sau vreun curs, dar atunci când vor, li se ridică inima în gât și nu mai răspund. Că dacă n-o să le iasă. Unii au un atac de panică la frizerie.
E anxietate, teamă, disconfort, panică, frică în situații în care n-ar trebui să existe frică. Un poet i-ar spune zbucium interior, zbaterea sufletului, focul gândului sau așa ceva. Nu cred că se tratează cu adevărat, dar anxioșii iau pastile cu nume celebre și ajung personaje de filme triste și cărți fascinante, în care poartă o cutiuță cu pastile în geantă și țin tablete la oglindă. Cool, nu? Nu. Anxietatea e zbuciumul tău interior și faptul că faci din asta balamuc public nu e ca atunci când te umfli că ți-ai luat ultimele nike-uri apărute.


Voluntarii de la bibliotecă aranjează cărțile după numele de autor. Ca să-ți fie mai ușor. Și nu suferă de OCD. Pictorii își aranjează culorile pe paletă în funcție de ton și nuanță și ce mai vor ei. Că așa se face. Și nu suferă de OCD. Femeile își aranjează hainele în șifonier după material, culoare, anotimp, lungime. Dar asta fac femeile (chiar și tipii). Și nu suferă de OCD.

OCD nu e doar acțiune compulsivă. E acțiune compulsivă sau repetitivă pe care o faci pentru că ai un gând obsesiv în capul tău dereglat, care nu-ți dă pace să trăiești fericit până nu faci ca să-l împiedici. De mai multe ori. Gândul ăla obsesiv nu e ca atunci când ți-e foame și vrei să mânci, și mânci și ți-a trecut. Gândul ăla obsesiv îți provoacă anxietate, și teamă, și neliniște continuă. Pentru că, în general, e ceva care nu depinde de tine și nu poți controla decât prin acțiuni compulsive. Așa înțelege creierul tău că s-a rezolvat.
Mâncatul depinde de tine și e ceva realizabil. Îl faci, știi că poți să-l faci, știi că e sigur, nu te neliniștește cu nimic, vrei să se întâmple. Gândurile obsesive sunt, uneori, aberații pe care mintea le inventează, dusă fiind pe câmpii și care, dacă s-ar întâmpla, ar fi oribile. Nu vrei să se întâmple, așa că repeți o chestie practică ca să scapi de ceva teoretic.
Când n-ai OCD, mânci o dată și nu te mai gândești că ți-e foame. Când ai OCD, împăturești un prosop până te dor încheieturile, ca să scapi de obsesia din cap. Doar că senzația de foame e reală. Obsesia se întâmplă să fie o născocire.
Nu sunt oamenii fascinanți?

Voluntarii nu se tem că o să cadă raftul peste ei, dacă nu pun cărțile în ordine. Le pun ca să poți să le iei. Da, și eu îmi așez cărțile după mărime sau hainele după culori. Dar când o fac, nu mă obsedează o idee de care trebuie să scap. O fac din alte nebunii de-ale mele. Nu ai OCD pentru că-ți pui toate alea într-un anumit fel. Ai OCD când în afară de aranjatul cărților, mintea ta pe câmpii face și alte chestii care nici măcar nu sunt interesante. Uite.
Uneori există un număr. Gen cifra 4 sau un multiplu de 4. Creierul tău începe și dezvoltă un gând din ăsta dubios, și ireal, și foarte panicos. Știi și tu că e o prostie inventată de tine, dar ai frici multe, și mari, și nu poți să le depășești doar prin a-ți repeta că va trece și va fi bine. Așa că repeți o acțiune de 4 ori sau de 8 ori sau de 16 ori. De fiecare dată la fel, până simți că gândul panicos dispare și totul e ok acum, că ți-ai aranjat patul de 16 ori. Uneori există un singur tip de acțiune. Uneori există un obiect de care să fii obsedat și cu care să-ți umpli casa. Uneori se întâmplă în public. Uneori inventezi o scuză ca să pară că nu s-a întâmplat.


Cam atât de distrus trebuie să fii. Sau cam atât de distrusă trebuie să fie mintea ta. Sau cam atât de nasoale rahaturile pe care le-ai văzut. Sau cam atât de urât mediul în care te învârți, încât să-ți provoace tot felul de anxietăți și reacții. Nu e în regulă să faci balamuc public din ele.