Coada vacii te face mai special

Aștept să plec din Galați. Nici măcar nu contează în ce oraș iau admiterea, scopu' meu în viață e să plec din Galați, pentru că aici nu fac absolut nimic.  

N-am nicio treabă cu oamenii din Galați, nu-mi place orașu', îl fac în 2 ore pe jos, am pornirile alea de adolescenți care se dau cu capu' de tavan când pleacă de-acasă la facultate și mi se pare perfect normal să vreau mai mult. Da, zic merci pentru puținul pe care-l am, da, sunt fericită cu ce am în viața mea (aproximativ), dar da, am voie să fac ceva pentru mine, chiar și când alții n-au ocazia să facă pentru ei. Să vrei să pleci dintr-un oraș în care n-ai vreun rost nu e o chestie de lux.

Îi știu și eu pe copiii ăia care-s făcuți, născuți și crescuți la țâța vacii, care se trezesc la 5 să ducă vacile sau oile sau caii, stau cu ele pe câmp când e nevoie, le mulg, le curăță, le dau de mâncă, fac și pe lângă casă și-apoi, dacă mai reușesc, ajung și pe la școală, cu teme sau nu, cu lecții învățate sau nu. Îi știu, că-i văd de fiecare dată când merg la bunică-mea. Cu mucii la nas și hainele murdare. Și-i știu, că nu-s doar la bunică-mea, iar Moldova e una din cele mai sărace regiuni din țară, iar țara e și asta pe-acolo și tot așa. Da' ăsta e modu' lor de viață. Cu cizmele prin noroi, cu soarele în cap la păpușoi și cu mirosu' de balegă la nas. Dacă mă duci pe mine acolo, n-o să-ți fac nimic de folos. Dacă-i aduci pe ei aici, n-or să știe cum se compostează un bilet.
Tot ce pot să fac pentru ei, fac.
Tot ce pot să fac pentru mine, fac.
Toți care au ocazia să plece din mocirlă, pleacă, cu mine care vreau mai mult sau fără.

Nu poți să-mi reproșezi că, în timp ce alții n-au viață, eu mi-o fac pe a mea. Poate dacă toate hainele mele n-ar ajunge la ei, poate dacă n-ar ști că primesc câte ceva când ăia de la Galați ajung la ei, poate dacă aș fi o insensibilă când dau peste cazuri de genul.

Și ce să vezi, ăia care mâncă măligă cu ceapă la prânz sunt mai fericiți decât mine care mă zbat în rutină de liceu-facultate-bullshit. Pe ăia bunică-mea îi laudă mai mult, că știu să prășească și-o ajută mai mult decât mine. Și e fiecare după cum nimerește. Probabil că o facultate nu mă ajută cu cine știe ce, da' eu, spre deosebire de ei, nu știu să fac altceva, numa' să pun culori și să învăț să scriu sau să fac o haină și nici n-am cum să trăiesc din lapte dat la sticlă în piață și-atunci n-am cum să bat pasul pe loc și încerc și eu ce mă duce. Și tot ce mă duce pe mine se face, teoretic, prin facultate.
Nu pot să merg pe idei de nu fac ceva mai mult, că unii n-au nici atât cât am eu acum, decât atunci când eu o să am prea mult. Și n-am.

Unde mai pui că, în timp ce unu' bea laptele cald proaspăt muls și-și prăjește ouă din coteț, eu aș muri de foame în oraș, că alții au mai puțin și nu fac mofturi și m-am gândit să nu vreau nici eu mai mult în cinstea lor. Și unde mai pui că, așa cum pare că nu mă gândesc la ăia mai săraci când mă sclifosesc, așa pare și că ăla de la țară, în timp ce-și hrănește animalele ca să le mânce, nu se gândește la un copil gunoier.

Da, e urât că nu-mi ajunge orașu' ăsta minunat cât alții, care-au prins vremuri urâte, n-au ce mânca, da' eu n-am cu ce să-i ajut,  mai ales acum și nici nu cred că dacă cineva o duce prost, atunci tre s-o ducem toți așa. Nu pot să frec menta la gându' că unii sunt mai rău ca mine. Nu pot să-ți dau o pâine, dacă încă n-am bani și nu pot nici să le dau în cap ălora care s-au obișnuit să facă copii doar pentru 40 de lei din alocație, da' apoi le arată că puținul lor e mult.

E frumos să te mulțumești cu puținul tău.
E ok să vrei mai mult.
E aiurea când dai pe-afară.

Când o să am din nou un mai mult decât prieten care trăiește prin codru verde și corturi colorate și eu o să mă țin după el, atunci o să fim toți mulțumiți
Și dacă jumate din noi și-ar dedica modu' de viață celor care n-au, atunci ar fi ceva, că-n rest, știm toți să zicem de alții.

pampam.

Nici somnambulu' nu mai e ce-a fost

Când mă uitam la desenele alea clasice de pe la sub 10 ani, știam că somnambulu' se trezește, se duce drept, calm, mândru și inconștient la frigider și mâncă sau bea lapte, ia un pic de aer și-apoi se duce drept, calm, mândru și inconștient înapoi la somn.
Acum aflu că stai, că ăla e doar un ideal de somnambul și că nu toată lumea are parte de el.

Anu' trecut mă suna o prietenașa noaptea târziu, eu îi rãspundeam în somn, iar dimineață ajungeam la liceu și-o întrebam băi, ce ți-am zis aseară la telefon, că dacă ți-am vorbit aiurea, atunci să mă ierți, că nu știam ce zic. Și pe bune că dacă mă suni și eu dorm, o să știu că ți-am răspuns, dar n-o să știu ce prostii îndrug și nici cine ești. Astea le aflu când mă trezesc.

În vară, când mă întorceam acasă, un domn îmbrăcat în costum de ofițer-marinar-așa ceva ne luă să ne ducă până la autogară. În mașină era moale și liniște și-am adormit instant și profund, după 2 nopți nedormite și cu gândul că domnu' se respectă prea mult ca să ne ducă în pădure și să ne lege de copaci. Într-un timp m-am trezit că mai apăruse o tipă în față și că, mai important, culegeam mere de pe tavanu' mașinii. Eram o Eva sexi cu hainele pe ea, cu păr scurt și brunet, cu un început de păr pe picioare, nespălată și culegând, cu mâna întinsă în sus, mere pentru vreun Adam. Păcătoasă chiar și-n somn. Cumva, mi-am dat seama și-am deschis ochii și n-am știut dacă să crăp de râs, de rușine sau să-l anunț pe domn că nu-s chiar atât de nebună pe cât par. Nu m-am mai culcat, deși visam la asta.

Luna asta mi-m dat seama că, într-o noapte, căutam un șarpe prin pat. Și-l căutam foarte convinsă că o să-l găsesc, că mă urmărește, cu pilota pe jos, cu cearșafu' la o parte, cu mine învârtindu-mă în pat ca s-ajung în fiecare colț, ca maimuțele-n copaci când se bat pentru femelă. Era verde închis, lucios, alunecos, rece și lung. Nu l-am găsit, firește.
Episodu' s-a repetat în altă noapte când, rămasă cu frustrări, am început din nou să caut ceva prin halatu' de l-am făcut ghemotoc lângă pernă, ca să fie acolo. Nu știu exact ce căutam, dar căutam. N-am găsit, firește.
Acum vreo săptămână dormeam cu televizoru' deschis când am început să mânc gogoșile proaspete și delicioase de lângă pat, care erau pachetu' pentru ziua următoare.
În alte dimineți aflu că noaptea m-am trezit, am aprins toate becurile din casă, m-am uitat confuz și m-am culcat.

E fascinant cum, la un moment dat, încep să realizez că nu fac chiar niște lucruri normale, așa că mă culc înapoi. Dar până să realizez, mi se pare perfect normal și continui ce am de făcut.
Și e enervant cum, deși aș putea să merg doar până la frigider să-mi iau ceva de mâncat, eu mă apuc să culeg mere din mașini și să caut șerpi în pat.
Uneori, când am fanteziile mele preferate, îmi doresc ca ele să devină oarecum palpabile în tot somnambulismul ăsta ciudat, dar nu mă aleg decât cu dimineți triste și singure, cu alarma care sună și 15 minute ca să fiu gata de plecare.
Sper doar să n-ajung în faza în care fac mai mult decât trebuie.

pampam.

2 ani de Pampam

Deci. Se fac 2 ani.

Ce-am făcut în 2 ani de Pampam?
M-am plâns, râs, borfăit și iubărit, cam orice fac, doar că pe blogosferă.

Ce fac în următorii 2 ani de Pampam?
Mă gândesc să mă iau în serios. Într-o zi din următorii 2 ani o să ma apuc și eu să promovez blogu'. Undeva.

Ce știu după 2 ani de Pampam?
Că e foarte important să scrii simplu și pentru toată lumea.
Că blogosfera moare în weekend, misterul vieții mele.
Că blogosfera ți-o faci cu mâna ta.

Ce-am strâns în 2 ani de Pampam?

Ink, o tipă mișto și cred că primul om din blogosferă cu care am vorbit (mai mult) și de care m-am atașat. Cât mi-am curățat printre mail-uri, am văzut că încă zâmbesc la comentariile ei din adâncuri. Plus o bere rece în Constăncioara, termenul de valentinobete sau așa ceva și alții. Ina veselă, darnică și care se ridică mereu de pe scaun când te vede. Plus complimente la gărgărițe. Un trece de la Cami, de l-am primit într-o stare proastă a mea și mi-a prins bine. Comentariile, umoru' și urările de bine de la domnu' Mucegai, aș putea să mă laud mai mult, da' știu că într-o zi o să-mi iau o mătură pe șale de la admiratoare și mă opresc. Cel mai retard baftă de l-am primit, dar prea mișto ca să-l uit, de la Petrov. Chestii sănătoase și slănina care face bine la inimă de la Bănceasca. Niște ajutor pe care i l-am cerut Carmencitei și care m-a ajutat bucuroasă și cu sesiunea pe cap. Niște filosofii interesante cu Cristi, dat dispărut. Niște mail-uri în care unu' mi-a zis vrute și nevrute despre mine și despre femei. Niște mail-uri de la alții. Niște de-alea cu ce mișto ești. Niște de-alea cu n-ai mereu dreptate. Niște de-alea de bine de la oameni cu care nu mă cunosc. Toateblogurile.ro. Locuri în blogroll-urile unor oameni pe care-i citeam înainte să am Pampam. Un feed bun. Postări scrise-n minte și oriunde până ajung la blog. Satisfacție. Zâmbete. Știți. Și plăcerea mea principală.

Cam o sută de postări șterse. Mai mult de jumate din bloguri la care am renunțat. Încă un an de blogspot.
Și gata. Ne citim.

pampam.

Tu cât de mult o ceri?

Nu mai pot cu poza asta.
Mi-am adus aminte că se poate să-i fi dat un like. Îl retrag, nu gândeam.
Pe poza asta a făcut-o o tipă de 18 ani, c-avea nevoie de un proiect la cursuri și că s-a gândit ea că are prejudecăți legate de alte tipe și că atunci când vedea o tipă cu fustă scurtă se gândea că e o curvă. Și s-a gândit să-și împrăștie prejudecățile în lume, că n-a făcut doar proiectu', a și publicat poza asta care face înconjuru' lumii, vai.

Și am descoperit, din nou, lucruri despre mine pe care nu le știam și care vin de la o tipă care pune etichete pentru toate, deși se cunoaște doar cu prietenele ei.

După lungimea fustelor, rochiilor, tricourilor lungi, de parcă ăsta e criteriul după care să pui eticheta când nu cunoști omul, îndeplinesc următoarele.

Asking for it, aștept, dau semne că vreau, ridic coada, cer, o cer, îți cer.
Provocative, provocatoare, te provoc.
Nu înțeleg cum există o diferență milimetrică între o cer și te provoc. Și cum astea 2 sunt diferite și nu la un loc, ba chiar una e mai sus decât cealaltă.
Nu înțeleg cum o tipă poa' să gândească la modul ăla celebru și frustrant-violul se întâmplă din cauza femeii. Din cauza felului special în care te-ai îmbrăcat și care cere un viol. Dar ți-e prea rușine să cer violul direct, așa că îți iei fustă la nivel de o cer. Minunat.
Nu se întreabă nimeni despre cât de grav e unu' care-a ieșit pe drum să aibă parte de sex forțat. Nu. Mereu e femeia de vină, cu sânii ei, cu picioarele, cu vagin, cu fustă.
Există prostituatele pe care le vezi cu fuste provocatoare, dar pe prostituate le recunoști pe centură, din cap până în picioare. Probabil că există și curve de meserie care se poartă decent fizic și cărora nu le-ai zice că-s curve.

Le-am pus pe amândouă, că, de obicei, distanța aia se face în mers și de la mers.

Cheery, veselă și voioasă. După sau înaintea ridicatului cozii? Plus că am o perioadă în care sunt tristă cu o singură lungime, a pantalonilor.

Flirty, flirtoasă, buza de jos umedă și mușcată, priviri de felină cu cearcăne, mâna prin păr. Cum zei de-amiază ești flirtoasă cu o fustă mai lungă decât aia cu care ești veselă? Și cum flirtez cu fusta, dacă flirtez cu buza, cu replici proaste și cu gesturi tipice flirtului? Cum flirtez cu o lungime, cum flirtează secretarele babe care încă poartă lungimea asta, cum ești jucăușă când porți lungimea asta ca pe uniformă? Cum știe un tip că fusta ta e flirtoasă, când el nici măcar nu vede că te-ai vopsit?

Proper, potrivită. Clar. Puteam să mor și nu știam că port lungimi potrivite. O tipă de 18 ani spune că lungimea potrivită a fustelor e sub genunchi. Tipele alea mișto cu gâturi și picioare lungi sigur arată nemaipomenit în fuste sub genunchi. La fel și tipele alea micuțe și cu picioare scurte, care, dacă și-ar mai lua și-o fustă sub genunchi, ar arăta ca ștrumii umani.
Și când nu porți potrivit sub genunchi, înseamnă c-ai dat-o în curvăsăreală?

Old fashioned, de modă veche, vintage, de pe vremea bunicii.
Prudish. Ceva cu pudic și pudibonderie.
Acu' am și personalități multiple, c-am trecut de la o cer la sunt pudică și de la provocatoare la de modă veche. Dacă stai să te gândești, niște lungimi de fuste spun totul despre tine. Nici n-ar mai trebui să ne cunoaștem. Cui îi pasă că nu-s pudică, nici de modă veche, nici nu mă gândesc când mă îmbrac să te provoc și să-ți cer ceva, că nu cer cu niște fuste scurte sub care n-am decât ce-avem toți.
Mă gândesc mai mult la vai, tu, rochiță albastră de la reduceri ce bine mergi cu dresurile alea și cu tricoul The Doors și cerceii mari.
Și poate că nu te-ai epilat până sus sau ai bube pe picioare și de-aia ți-ai luat fustă lungă, na.

Și poate că nu-ți stă bine doar în scurte sau doar în lungi și ăsta nu e decât un tipar prost.
Plus că, atunci când picioarele tale sunt 3 sferturi din corp, fusta scurtă te face să pari mai dezbrăcată decât pe una cu picioare scurte. La alea scurte n-are ce să mai rămână prea mult de văzut, chiar dacă lungimile sunt tot alea.

Mă gândesc mai mult la cum am voie să mă simt bine în ce vreau să mă îmbrac, fără să atrag toate ghinioanele din cauza asta. Cum ar fi muncitorii ăia  libidinoși care fluieră și comentează mereu. Sau unii din autobuz, de pe drum sau de la geamu' blocului. Sau vreun nebun care crede că îl provoci. Sau vreo tipă frustrată care pune paie pe foc.

pampam.

100 de zile de fericire

Aici am dat peste chestia asta mișto. 100 de zile în care să-ți faci timp și chef să recunoști un motiv de te-a făcut să te simți bine în ziua aia. De să-l pozezi.100 de zile la rând. 100 de poze. (posibil ca peste o săptămână să nu mi se mai pară mișto, da' nici nu contează. de fapt, fascinant e că, în loc de obligațiuni, te-apuci de mofturațiuni)
Și-am zis că e ceva de pe listele alea cu nu știu câte lucruri pe care le faci într-o viață. Mai ales când mi frică să ies afară, gândesc atât de mult c-o dau din fericire în supărare, iar viața mea devine una prea sedentară, că mă învârt între liceu-BAC-atestat-admitere.
100 de zile o să fiu fericită pe facebook și pe blog. Pentru că facebook-ul e singura variantă cu tag pe care pot s-o aleg și pentru că la blog țin prea mult ca să nu vă umplu și vouă feed-ul cu fericiri.
De mâine.

Și da, se poate și fără. Eu vreau cu.

Dacă încercați, spor!
Dacă nu, fiți fericiți și fără!

pampam.

Biserici și Unirea din 2014

Am fost la biserică și asta e ceva peste care nu se poate trece aiurea.
La arte, în fiecare an și la fiecare Unire, se întâmplă lucruri diferite.
Acu' 1 an sau 2 am plecat să facem hora și-am făcut hora stând cu fundu' pe gardurile reci ale Grădinii Publice.
Anu' ăsta așteptam să termin ultimele 2 ore și le-am terminat la biserică. Că zisă doamna de religie, că nu mai făceam română, că unii de la noi îl jucau pe Cuza și pe-ai lui.

După nu știu câți ani de la înmormântarea bunică-mii, am ajuns în biserică. Mov-albastră în cap, cu 3 perechi de cercei în urechi și cu toate păcatele capitale.
2 ore în picioare, mai mult curioasă și deloc credincioasă în ale ortodoxismului.
De altfel.
Număru' de credincioși din biserică era cam același cu ăla de necredincioși. Peste-o generație, 2, religia n-o să mai fie îndoctrinare.
S-a repetat episodu' de la înmormântarea bunică-mii, când, în biserică fiind și-n timpul slujbei, m-am trezit singurul om în picioare printre toți evlavioșii așezați în genunchi și cu frunțile pe covoarele cu praf și noroi uscat. Era iarnă, iar eu mă uitam fix la preot și preotu' se uita fix la mine. Peste o generație, 2, femeile o să înțeleagă că nici măcar iubirea pentru dumnezo nu înseamnă frecatu' pe jos în biserici și plecarea capului.
N-am putut să ascult foarte mult ce zisă preotu'-șef Casian, pentru că nu poți să asculți un om care cere toate alea sfinte, bune și milostive, dar are nevoie de 2 oameni care să-i care trena când merge, că el e preotu'-șef și are nu știu câte straturi de haine pretențioase de sărbătoare. De parcă călugării ăia simpli care poartă niște cârpe simple n-ar fi  mai de băgat în seamă și de ascultat decât preoții. Peste o generație, 2, poate preoția n-o să mai însemne mult, mult, cât mai mult s-avem.
Primaru' era fascinat de copchiii ăia minusculi în costume populare și făcea o cruce când făcea toată lumea cruce.
Profu' de istorie, după o juma' de oră, ne zisă că ne-am face un bine dacă am pleca încet, încet. Slujbele noastre nu țin decât minim 2 ore în care credința înseamnă să-l cinstești pe dumnezo, iubire necondiționată, chiar dacă el nu știe cine ești și chiar dacă tu nu știi dacă el chiar este. De fapt, e un fel de mă rog pentru tine în speranța că și tu ai grijă de mine. Vreodată.

După ce-am analizat picturile de pe pereți, o discuție în 5 despre apă sfințită și facem sau nu facem copii?, 2 cuvinte despre Unire și fără număr despre religioase, cu 0 guri de colivă și înghețată pân' la măduvă am plecat acasă.
Îmi asum orice filmare și poză, iar experiența n-o să se mai repete.

pampam.

Șăzi cuminte și scoate-ți morcovul din fund!

Se știe foarte bine că nu suport triștii. Ești trist, mută-te de lângă de mine, că altfel mă mut eu.
Dacă nu se știe, aflați.

În rest, sunt un om deschis. Cel mai deschis. Te cunosc, vreau să te cunosc, vorbim, râdem, glumim.
Șoferii de la ia-mă, nene!, oamenii din autobuzele de cursă lungă, tanti de la farmacie, tanti de la lenjerie intimă, ăia de te servesc în baruri, ăia de-ți cer ceva și nici nu te cunosc, aia de mi-a zis odată că n-am coaie dacă nu recunosc că n-am vrut s-o primesc la masa noastră, deși nu eu am fost aia care n-a vrut, gunoieru' care ia hainele de nu-mi mai trebuie, vecinii care mă opresc mereu, oricine, uite-mă ce deschisă sunt.

Da' doar triștii n-ar fi fost de-ajuns.

Apar unii care știu să facă 3 chestii principale. Să fie sclifosiți, urâcioși și victime. Permanent.
Nu, bă, că stai, că zahăru' la cubuleț e mai dulce și face cafeaua mai aiurea și adu-mi alta. Nu, că lămâia e cu coajă și coaja e amară. Lumina e prea tare. Noaptea e prea rece. Vai, ce pute carnea asta, mă ia cu leșin. Vai, balegă de vacă în grajd. Banana asta e prea coaptă. Roșia e prea roșie. Niciodată ca tine, mereu ca mine. Niciodată vreo idee de-a ta, mereu o idee de-a mea. Niciodată s-accept ceva, mereu să trăiesc doar cu mintea mea. Sictir, marș și dispari. Niște aere de nesuferiți.

Of, drama vieții mele și viața mea-i o dramă continuă. Of, uite câte rahaturi pățesc și doar eu le pățesc. Of, cineva să mă salveze. Of, probleme mici, neimportante și existențiale. Of, avem de toate, da' cui îi pasă? Ne fixăm pe tot ce găsim. Of, sunetul meu preferat.

Zi bună. N-o să ți se răspundă. Lasă un comentariu. N-o să ți se răspundă. Zi ceva, orice, orice care se întâmplă să fie drăguț, încearcă să fii drăguț, ceva cu substrat, ceva timid. N-ai șanse. O să ți se răspundă cu fundu'.
De ce pana mea să-ți ții comentariile activate, dacă nici nu te obosești să răspunzi la ele.
De ce pana mea să vrei să fii sociabil și nu știu cum pe net, dacă tu ești cu ace în fund.

Poate că unii sunt foarte antisociali. Da' să tacă naibii în patu' lor de-acasă și gata. Sau să-și facă o lume în care se sictiresc și se sclifosesc și se plâng și se comportă ca niște cactuși și n-acceptă nimic pe tonuri idioate între ei. Sau să nu mai sară când le zici că nu-s ok. Sau să nu mai fie morcoviții din lumea lor morcovită. Ca vânzătoarele alea de la magazin care zici că te înjură când le ceri ceva, deși asta e meseria lor. Și ca secretarele care zici că te ucid cu priviri când le ceri o adeverință, deși asta e meseria lor.

pampam.

Zău că nu-s o scârbă

Știu că oamenii mă cred o scârbă. Nu mereu, nu oriunde, nu oricând, da' știu că las impresii de scârbă.

O tipă îmi zisă într-o zi că mi-ar trebui niște lămâi, pentru c-am aruncat un pix pe bancă cu un gest de foarte mare plictiseală și lehamite. Dar asta e o stare generală de la liceu, pana mea. Nu pot să fiu un om super de treabă cât stau toate orele alea pe un scaun de lemn și fac un mare nimic printre care, slavă zeilor, se mai bagă niște urme de ore mișto și stări bune ale fetelor mele.
Ea a înțeles că sunt o scârbă ignorantă, cu aere și fumuri. Nu-s așa. Nu mereu, nu oriunde, nu oricând, nu cu oricine.

Și când par așa, par pentru că sunt un om obiectiv și realist. Să-ți dai seama că ești mai deștept decât un prost, mai talentat, mai frumos, mai bun, mai inteligent, mai sus decât jos, chestia asta nu te face un ignorant și-un arogant și-un om cu un ego foarte mare și cu impresii foarte multe. Te face doar un mai deștept, talentat, bun care știe astea. N-o să însemne că din cauza asta nu te văd pe stradă. Nu te văd pe stradă, că m-ai făcut tu să nu te văd pe stradă, că nu-mi placi foarte mult, că n-avem nicio treabă și că e mai ok să nu ne vedem pe stradă.

Și dacă nu vorbesc cu unu' cu care nu vreau să vorbesc, atunci e pentru că eu cred că n-avem ce să vorbim. Nu pentru c-aș fi superior, ci pentru că nu avem ce să vorbim. Și n-aș vorbi cu tine nu pentru că sunt un om nașpa care nu crede că pacea lumii și să fim toți niște oameni mai buni unii cu alții, ci pentru că eu cred și-n pacea aia cu putem să fim mai buni doar prin faptu' că ne suportăm și acceptăm tacit.
Cred că e loc sub soare pentru toți, da' nu cred că e loc sub soare pentru noi, toți, să ne iubim la infinit, să ne îndrăgim și să ducem o viață minunată împreună. Că încă nu ne apropie pe toți atât de multe lucruri.

Și dacă încă mai las impresii de scârbă, atunci se întâmplă când nu-mi pasă, mă doare în fix, în fund, în cot și în căcat. Pentru că pe mine chiar mă doare de multe în fix, în fund, în cot și în căcat. Sunt de obicei chestii de care nu tre să mă doară.
Și dacă încă mai las impresii de scârbă, atunci se poate să ți se pară.
Și dacă încă mai las impresii de scârbă, atunci unele lucruri nu se schimbă și pe mine mă doare-n fix. Pardon, acum sunt o scârbă.

pampam.