Am fost în Turda și Turda e ok

E ok pe o scară de la nasol la foarte mișto, adică nici preaprea, nici foartefoarte. Dar uite povestea.

Am fugit repederepede cu un tren de 6 dimineața Iași-Câmpia Turzii, pentru că singura gară din Turda e la Câmpia Turzii, iar Câmpia Turzii nu e tot aia cu Turda. Nu faci mult cu CFR. Vreo 11 ore. În astea 11 ore mănânci 2 feluri de mâncare, vezi vreo 20 de gări, auzi vreo 5 accente, 3 limbi, citești o carte filosofică, o înțelegi și ai timp să meditezi și la viața de apoi și hei, ce repede a trecut timpul. La Cluj am schimbat un tren mediocru cu un tren puțin mai puțin mediocru care venea de la Budapesta și-n care limba majoritară nu era română. Și-apoi în cam o oră ajungi în Câmpia Turzii, unde chiar e urât. E, totuși, o crâșmă cu manele din 2000, un televizor dat pe pro tv, foarte multă băutură de crâșmă și doi băi turcești pentru cei care frecventează crâșmele sau vor, pur și simplu, să facă pipi. Și-apoi în cam jumate de oră ajungi în Turda cu o cursă de autobuz care e 4 lei 50 sau așa dacă cobori în centru. Eu am stat la niște oameni foarte drăguți care aveau casa asta. În super centru, super curat, super fancy, super ieftin, 5 din 5. Și-apoi am ieșit.

Evident că marea atracție pentru care știu oamenii că Turda există e salina de la Turda. Faci vreo 15 minute pe jos din centru până la salină și pentru asta tre să ai o hartă, un GPS sau o putere magică ca să știi drumul, pt că Turda nu are atât de multe indicatoare. Și când ajungi acolo, cineva o să-ți zică că intrarea veche e înfundată și-ai mers degeaba 15 minute. Tre să te întorci și să mai mergi vreo 5 km de deal până la intrarea Durgău. Neapărat cu mașina. E un autobuz care duce acolo sau iei un taxi și dai maxim 15 lei. Și-apoi intri în salină. Foarte mișto. Ca orice altă construcție impresionantă în natură. Impresionant. E 30 de lei biletul întreg, ai un ghid audio dacă vrei să descarci un ghid audio, miroase a bulgări de sare și dacă vrei să le iei alor tăi ceva drăguț, toate lucrurile drăguțe cu sare nu sunt deloc scumpe. E ca atunci când ieși în oraș să te joci biliard, să bei o apă sau să te plimbi cu lebăda pe lac, doar că aici ieși în salină și te joci biliard, bei o apă și te plimbi cu lebăda pe lac. Mna, ca o groapă cu camere din pereți de sare. Mișto.

 

Mai e un muzeu de istorie, pentru că Turda are un castru roman, vezi castrul Potaissa și ruinele lui singuratice care nu interesează pe aproape nimeni și care-a dat atât de mult și divers material istoric, încât s-a putut face un muzeu cu două etaje și-o cameră la subsol. Cred că cel mai bine organizat muzeu obscur de istorie în care am intrat. Are și două schelete descoperite și unul e de prințesă. 

În cazul în care se mai întreabă cineva cum arată o prințesă fără haine de prințesă.

   E în centru și e într-o clădire super drăguță în care mi-ar fi plăcut să stau dacă m-aș fi născut în niște vremuri mai aproape de inima, sufletul și creierul pe care le dețin în aceste vremuri moderne și triste.

Biletul întreg e 6 lei sau așa și n-ai voie să poze sau să calci aproape de schelete.

ăsta nu e de prințesă, doh.

 

Mai sunt niște catedrale mișto, dar pentru că erau închise, am presupus că nimănui nu-i pasă de ele.

uite una dintre ele aici.

Și dacă nu vrei să te îndepărtezi de oraș foarte tare, cam asta ar fi.
Sigur că e atmosfera clasică din partea aia de țară, pe care-o găsești și-n Cluj sau Brașov sau Sibiu sau alte orășele care nu sunt Moldova. Sigur că e arhitectura clasică din partea aia de țară, al doilea cel mai pozat lucru din telefonul meu după cer. Sigur că și ei au reușit să nu distrugă arhitectura din partea aia de țară ca să deschidă un market. Au deschis un market în clădire. Sigur că oamenii au ritmul lor, sigur că sunt foarte amabili și e sigur un loc în care ajungi când vrei foarte multă liniște și atât.
Dacă te simți deja foarte bătrân și ți-e dor de atmosfera discotecilor vip cu mochetă pe jos și muzică techno după 10 seara, e o pizzerie în Turda care te duce fix în zona aia. Dacă te simți foarte acaparat de problemele vieții complicate și vrei să trăiești iluzia unui univers în care grijile nu sunt, e ceva în  Turda care te face să crezi că asta e posibil. Dacă te simți vreodată foarte moldovean, Turda e un loc care să-ți confirme asta

                                                                           

Dar e un loc în care două zile sunt mult.

Țigara electronică

Am plecat de la bucățica asta de artă.


Pentru că am o memorie proastă, nu-mi amintesc când s-a interzis fumatul în locuri publice închise, dar îmi amintesc că a fost mult prea multă panaramă pentru cât de calm a devenit totul după. Era ca și cum o revoluție stătea să înceapă, dacă cineva n-ar fi zis repede că ok, nimeni nu mai fumează în bar. Dar pentru că cineva a zis repede că ok, nimeni nu mai fumează în bar, țara asta a mai scăpat de o revoluție și noi, cei triști, ne-am resemnat.
A trebuit să fumez iarna afară? A trebuit, am făcut. A trebuit să mă ridic și să las prieteni, pisici, beri, cafele, discuții la masă? A trebuit, am făcut. A trebuit să nu-mi aprind o țigară în stație în cele 20 de minute de așteptat când era foarte frig, pentru că era o stație acoperită? A trebuit, am făcut. A trebuit să nu fumez în orice alt spațiu public cu copii, că-i deranja pe copii? A trebuit, am făcut. Am făcut toate lucrurile pe care le-ar face un fumător. Și-o grămadă de alte lucruri pe care le face un om ok care nu vrea să deranjeze alți oameni ok în jurul lui. Gen nu-ți tragi mucii, folosești un șervețel, nu mănânci zgomotos dintr-un sendviș cu ceapă când stai la coadă la bancă, nu mergi ca un struț când a plouat afară și-s bălți și stropești ca un struț cu tălpi late.

Gen nu fumezi o țigară electronică într-un spațiu public închis, pentru că ești foarte mișto și țigara e foarte electronică, cum e mișcarea asta a oamenilor cool din Iași, cel puțin. Că pana mea, ești într-un supermarket unde oamenii vin să cumpere ce are un supermarket, nu să fie absorbiți într-un nor de putoare cu miros de mucegai. Sau că pana mea, ești în Universitate și e doar 8 dimineața, o oră indecentă la care oamenii abia își găsesc puterea de a respira regulat. Cum ar putea vreodată cineva să-și găsească puterea să fie absorbit într-un nor de putoare cu miros de pipi? Sau că pana mea, ești în bar și în bar nu se fumează. Pur și simplu. Pentru că am stabilit deja că fumatul e un gest răhăcios și nimeni nu mai face acest gest răhăcios în bar. Credeam că ne-am calmat cu toții.

Și ce e cu fetele alea sexi care te pun să vezi cum e să fii și tu un nor de putoare, când te întorci seara acasă și te prind când îți iei pâine. 5 din 7 zile ale săptămânii. Nu poți să fii sexi și să mă întrebi de ce nu vreau să fumez. E ca și cum aș întreba eu de ce nu vrei să faci ceva mai mult cu viața ta. Nu e niciuna din astea ok.

ce facem când moare cineva

I-am întrebat într-o zi pe copiii mei de la școală dacă biserica are pereți. N-au știut sau au refuzat să-mi zică, așa că le-am zis eu. Așa și dacă-i întreabă cineva pe oameni dacă știu să fie oameni și ei nu știu sau refuză să zică. Cineva tre să le spună cum. Pentru că a trecut atât de multă vreme de când suntem, iar oamenii n-au învățat să fie oameni cu adevărat.

S-a întâmplat ca de Crăciunul ăsta o universitate, o facultate, niște familii, o grămadă de profi, o grămadă de studenți, o grămadă de prieteni, toți să fim într-un doliu care-a ajuns, cumva, public. Se întâmplă mereu ca oameni pe care credem că-i știm, pentru că toată lumea îi știe, să moară.
Ce facem când moare cineva pe care nu-l știm? Ce facem când moare cineva?
Taică-meu, ca probabil alți o grămadă de tați, îmi spune mereu când moare cineva că morții se vorbesc numai de bine. E o vorbă din folclor, presupun. Dar folclorul e ceva atât mișto, încât ar trebui să ni-l însușim mai mult. Așa cum vorba asta ar trebui să ne-o însușim mai mult. Așa cum noi, ca oameni, ar trebui să învățăm să ne comportăm ca niște oameni.

Plângem, nu plângem, suferim, nu suferim, luăm o pastilă de tensiune, bem un ceai de mentă, bem, înjurăm, plângem, suferim, nu bem, empatizăm, ducem o floare, aprindem o lumânare, nu aprindem, facem pomană, nu facem, purtăm negru, ne rugăm, nu ne rugăm, cunoaștem sau nu, înțelegem sau nu, ne privește sau nu. Oricum ar fi, morții nu se vorbesc, că-s deja morți. Familiile morților nu se mahalagesc, că-s familiile unor morți care-s deja morți. Alegerile noastre personale sunt strict alegerile noastre personale și alegerile unor morți nu se vorbesc, că-s deja morți.Viețile noastre private se duc aici și ce nasol să ne luăm și de-ale altora care nu se mai duc deloc. Ca și cum ești atât de mișto, încât judecata ți-aparține și jignirile sunt niște cuvinte simple. Ca și cum ne-am judecat destul pe noi și ne-au rămas ceilalți. Ca și cum înțelegem. Nu suntem atât de mișto și sigur nu înțelegem. Nu e ok. Hai să nu mai.

Hai să vedem că bunul simț nu e o chestie jenibilă. Poate în noul an.

Tot ce trebuie să știi când cauți o chirie

După un apartament în București și altul în Iași, sunt acum la a treia chirie din viața mea și se presupune deja că știu cam tot ce trebuie legat de asta. Adică cam toate lucrurile pe care ar trebui să le știe orice om disperat care își caută o casă, da n-are bani s-o cumpere, nu îndeplinește condițiile ca să fie primit la un adăpost de oameni sărmani și triști sau e deja prea distrus psihic ca să împartă vreo cameră cu alți 4 oameni. Așa că-și caută o chirie. Lucruri gen.

Proprietarul.
Chiria e un spațiu în care stai și plătești pentru că stai. Prin înțelegere de comun acord devine spațiul tău pentru o perioadă. Ai, practic, voie să faci orice, pentru că e, practic, casa ta cu contract încheiat. Ok, aproape orice, dar să stai în chiloți cât timp îți gătești tocăniță de ceapă cu mămăligă ai voie sigur. De aia e ideal ca proprietarul casei pe care tu o plătești și în care stai în chiloți să nu vină peste tine neanunțat, când tu stai în chiloți. Pentru că, întâmplător, era în apropiere. De aia e ideal să te asiguri c-o să poți sta liniștit în chiloți sau c-o să poți să faci ce vrei tu liniștit cât timp ai un contract care spune că proprietarul e bine educat și sună înainte. De aia e ideal să te asiguri că nu are tot neamul câte o cheie. Ce-ar fi traiul la bloc dac-am intra toți unii peste alții și ne-am mirosi tocănițele de ceapă unul altuia?

Țevile.
Oamenii nu dau niciodată importanță țevilor când se mută undeva. Țevile-s ca cel mai mare copil al familiei, toți mai mici îs ăia care contează, numa el nu. Ceea ce e nasol, pentru că țevile fac ca totul să curgă, și nu vrei ca totul să curgă la tine în casă, că nu-ți iei chirie ca să stai în genunchi să absorbi apa cu prosoape. Așa cum eu, probabil și alții, am făcut chiar în prima seară în noua și foarte fabuloasa casă. Și nu-ți iei chirie ca să împarți spațiul și aerul cu instalatorii exagerat de sociabili, băutori de cafele și mâncători de bani. Nu. De aia tre să te uiți la țevile din bucătărie, la țevile din baie, la țevile de sub cadă, la țevile de la vecini, la scurgere, la wc, la orice vezi cu ochiul și crezi că într-o zi ar putea să te inunde.

Geamurile.
Dacă te muți vara în chirie și te duci vara să vezi apartamentul, ai crede că n-ai nevoie să ți se închidă geamurile cum trebuie. Dar asta pentru că e vară și e cald și chiar nu ai nevoie să ți se închidă geamurile cum trebuie. E ca un miraj. Și ca în fața oricărui miraj, tu trebuie să nu fii idiot și să nu te încrezi în tot ce ți se arată. Aparențele înșală și în cazul chiriilor. Geamurile trebuie să se deschidă, să se închidă și să nu rămână blocate. Că dacă nu, te plouă, te ninge sau te sufoci. Și stai și cu instalatorii și cu ăștia care repară sau pun geamuri, și e ca și cum ți-ai deschide un harem de servicii complete. Doar că-i plătești tu și doar că nu-i casa ta.

Mobila.
Sigur, există oameni care spun că un pat și-un dulap să fie, că în rest ne descurcăm noi. Dar nu e așa. Un pat și-un dulap găsești des și la gunoi, ai putea să te muți chiar acolo. Și n-o faci. Pentru că știm cu toții că somnul e o parte vitală a vieții. Să fie un pat, dar să fie un pat pe care poți să dormi bine în cele 4, 6, 8 ore de somn pe care ți le permiți. Nu să dai o gră ma dă de milioane și să cumperi pat nou în casele altora, așa cum eu, și probabil alții, am făcut. Să fie un dulap, dar să fie un dulap care ține mai mult de un pachet de țigări și o floare de mărimea unui cactus. Că omul strânge în viață tot felul de rahaturi importante pentru el și total nefolositoare. Și nu poți să le bagi într-un dulap care cade noaptea peste tine, dar de arătat mișto arată. Nici măcar n-ai muri în propria casă.

Toate lucrurile care s-ar putea strica vreodată.
Gen centrala, mașina de spălat, aragazul, frigiderul, televizorul, ușile, geamurile, toate astea despre care niște proprietari cu adevărat nesimțiți ți-ar spune că fix cu o oră înainte să-ți cari tu lucrurile acolo mergeau. Dar ai apăsat tu pe un buton de la centrală și-ai distrus minune de centrală. Și-acum reparația doar o plătești tu, că e chiria ta, doh, nu cumva să ai pretenții. Ca atunci când spărgeai un bibelou și până să vină maică-ta îl făceai la loc și-apoi așteptai ziua în care îl lovea și puteai să zici că ea l-a spart, nu tu. Doar că la o chirie e nasol să stai iarna cu centrala stricată. Puteai, la fel de bine, să te muți la gunoi.

Gândacii, moliile și restul insectelor de apartament.
Erau în chiria mea din București niște gândaci atât de mari, încât făceau zgomot când mergeau noaptea dintr-un colț al camerei în altul. Hârș, hârș, ca și cum aveau șmirghel în loc de picioare. Știu foarte bine că-s gândaci, pentru că mi-am pierdut o parte dintr-o noapte a vieții mele urmărindu-i. Am crezut atunci că e vina Bucureștiului. Dar am venit în Iași, iar în Iași apartamentele au și ele propriile ființe. Sigur, aici furnicile nu sunt atât de nasoale, însă moliile, moliile sunt ceva cu care n-ai vrea să-ți împarți hainele, păturile, dulapul, casa, zilele și să mai și plătești pentru asta.

Ce ai voie și ce n-ai voie.
Gen animale de companie, țigări, băutură, petreceri, serbări, ceaiuri, întâlniri în miez de noapte, până la ce oră ai voie să respiri, ca să nu-ți deranjezi vecinii, de-astea.

Și, evident, de câte ori poți să suni la poliție, când vecinii tăi se bat în ușă, sau de câte ori poți să chemi pompierii să te bage în casă, când rămâi pe afară. Așa cum, eu, și probabil alții, am făcut.

Interviul de angajare

Am 21 de ani și 9 luni. Până la 21 de ani și 9 luni am avut 4 job-uri cu normă întreagă, ca un copil minunat, responsabil și matur ce-și ia viața în mâini care am fost mereu. Pentru că încă sunt un copil minunat, responsabil și matur, muncesc și vara asta. Deci 5 job-uri. Muncesc vara ca să am bani la toamnă, când fac deja 22 de ani și intru să muncesc ceea ce-și dorește suflețelul meu, care va depăși etapa interviurilor sezoniere. Iată, visul unei nopți de toamnă, visul nostru, al tuturor.
Dar până am ajuns să am 5 job-uri, am mers la interviuri pentru tot felul de job-uri mai mult sau mai puțin răhăcioase, pentru că până ajungi să muncești ce vrea suflețelul tău, trebuie să muncești mai întâi ca să te poți menține în viață, ca să ai cu ce să cumperi o sticlă de apă și doi cartofi, ca să-ți păstrezi suflețelul energic. Pentru asta tre să mergi la interviuri, și despre interviuri, partea distractivă a procesului de angajare, sunt multe de zis. Gen. Persoana care e acolo să te intervieveze.

Angajatorul care întârzie
O oră. O oră și.
Eu sunt un om punctual. Oamenii, în general, ar trebui să fie punctuali. Punctualitatea ține de cuvânt și cuvântul ține de caracter. N-am întârziat la grădiniță, n-am întârziat la școală, n-am întârziat la liceu, nu intru după profesor niciodată la facultate, plec cu o oră mai devreme cam în toate cazurile când tre să plec, și-o singură dată am întârziat anul ăsta din motive de cozi ceaușiste. Dar sunt un om punctual și cred că ești un nesimțit dacă-ți închipui că e ok să-mi rupi din timpul, energia, viața mea ca să te aștept. Există o sută de mii de alte lucruri pe care le-aș putea face în loc să stau într-un loc și să bat din picior.
Așa cum cred că orice angjator care întârzie nu merită să aibă angajați. Să programezi un interviu la 1 și tu să vii la 2 e ca atunci când ai mei ziceau că Moș Crăciun mi-aduce o Barbie, dar mi-aducea o imitație din plastic fără genunchi din ăia de erau flexibili și cu niște fire de păr din ăla țepos. Nu mai avea niciun farmec, că nu așa vorbisem. Evident că n-o aruncam naibii imediat, dar nu era cea mai preferată a mea. O aruncam naibii mai târziu. Până-mi aduceau ce-am zis să-mi aducă. Ceea ce fac și cu job-urile la care omul care are nevoie de angajați întârzie o oră.


Angajatorul care e pasiv-nesimțit
Adică tu, ca om încă puțin decent în viață, investești timp înainte de un interviu, te gândești cum să-ți ordonezi mai bine CV-ul, te gândești ce poză mai ok să-ți pui, te gândești ce cămașă iei, te gândești cu ce să-ți acoperi cearcănele, te gândești ce cuvinte zici și ce cuvinte nu zici, te gândești ce răspunzi la *și cum vă vedeți peste 5 ani* și ce nu, te gândești cât să zâmbești și cât nu, te gândești. Și ăsta, pasivul ăsta nesimțit, ce face? Se foiește puțin în scaun, că-l doare puțin în fund de cât ai gândit tu, că are chef puțin să te asculte, c-aveți chimie puțină și te-a mirosit el de când ai intrat. Așa că atunci când ai intrat a hotărât să fie un pasiv nesimțit și să zboare cu privirea peste CV, peste tine, peste viziunea ta de viitor și să-ți zică că vă auziți voi într-un viitor apropiat, dacă e.
Nu, nu ne auzim. Nu, nu e.


Angajatorul care e best friends forever
Eu, tu și alți oameni anxioși, aproape antisociali și cu prieteni puțini nu știm cum să abordăm tipul ăsta de om. Ca atunci când ieși din țară și ajungi în altă țară, unde oamenii îți zâmbesc și vânzătoarele îți zic bună ziua și o zi frumoasă. Adică acum ce pana mea fac? Le zâmbesc și eu sau le zic la fel? Sau ca atunci când îți aduce pisi flori și nici măcar nu te-a înșelat. Adică cum vine asta? Sau ca atunci când te duci să adopți un copil, dar îți zice statul că poți să adopți 2. Omg. Putem vreodată mulțumi îndeajuns pentru așa ceva?
Așa și cu angajatorii calzi ca o pâinică de la bunică-ta. Să-i suni când ai nevoie de informații sau nu? Să le dai mesaj? Să le zâmbești și când îți dai demisia? E ok să-i atingi? După cât timp poți să nu le mai spui dumneavostră? Dacă ei sunt acolo la orice oră pentru tine, e dumneavoastră prea mult pentru ei? Sau dacă ei te-au luat sub aripa lor, așa cum părinții tăi te-au luat sub grija lor, tre să le oferi un dublu dumneavoastră, respectiv matale, așa cum faci cu ai tăi?
Probabil că niciodată nu vom ști.

Angajatorul care e disperat
Evident că m-am dus la fiecare interviu cu disperarea pe față. Chiar și-acum, iar acum nu pot să spun că mor de foame. Există oameni pe lume care mor mai rău de foame decât mine. Dar gândul că vine octombrie și eu încă nu am o șansă să devin milionară în lei m-a disperat cu fiecare zi în care am deschis ochii. Și tot așa de disperat cât ești tu, e și el. Angajatorul. Omul care rămâne fără oameni și nu știe cum să facă rost mai repede de alții. Sigur, în Iași n-am întâlnit așa ceva, pentru că Iașiul, această metropolă fabuloasă, e sufocat de fițele și aerele oamenilor care vor să angajeze, dar nu angajează, oricât de disperați ar fi. Dar am întâlnit în București. Era aproape ca în filme. Tu fugi, el se agață, tu fugi, el se agață mai tare, tu disperi că nu mai poți să fugi, el disperă că e așa greu să te prindă, tu ai reușit să fugi, el încă încearcă să te prindă. Ceea ce e oarecum amuzant.

Angajatorul care e predispus la ochi frumoși, țâțe și picioare
Știm cu toții, nici nu mai.


Angajatorul care e narcisist și n-are nevoie de angajați
Oamenii ăștia n-ar trebui niciodată să țină interviuri, pentru că oricum ei sunt atât de mișto și au o perspectivă asupra viitorului atât de sclipicioasă, încât n-au nevoie de angajați. Se au pe ei, ei sunt de-ajuns în cadrul firmei lor. Adică, da, tu te pregătești, te duci la interviu, ți se pun întrebări, are loc o formalitate din asta în teorie. Dar. Ceea ce tu nu știi e că e chiar o formalitate. E un interviu de angajare pe bune? Nu. Te lasă cineva să răspunzi la întrebări? Nu. Îți ascultă cineva și perspectiva ta? Nu. Vorbește angajatorul cu el, despre el, pentru el, că oricum pe tine te-a pierdut? Da. Îți mai și spune la sfârșit că vă auziți? Sigur. O să se audă el cu el acasă, într-o oglindă, când nu mai e nicio prezență în jur să-l deranjeze vizual? Da.


Merită stresul, timpul și nervii? Evident că nu.

Studentul, asistatul social al țării

Au trecut trei săptămâni de când am încheiat a patra sesiune și al doilea an de facultate din viața mea. E vară, e soare, e lumină naturală multă, e superb, e perioada aia mișto din an în care fugi din oraș într-o vacanță super relaxantă care te deconectează de la aceast univers crunt, e tot ce vrea omul să facă acum, e tot ceea ce am făcut și eu după ultimul meu examen. Sigur, a fost o vacanță uriașă de 5 zile după un an de relații internaționale și politici interne și externe, ce facultate inutilă și ușoară ca toate celelalte, doh. Dar m-am bucurat extrem de acest răsfăț pe care nu-l meritam.
Însă nu. Există oameni pentru care vacanța nu există. Soarele nu există. Vara nu există. Relaxarea nervilor nu există. Există oameni pentru care faptul c-au reușit să atingă măcar 25 de ani și c-au ajuns să plătească taxe și impozite e atât de important, încât cred că noi, restul, putem fi plebii lor de ocazie. Noi, restul, studenții, asistații, care nu produc, nu aduc, nu fac nimic pentru țară.

Trecând peste faptul că noi, restul, studenții, suntem această ciumă, acest model de așa nu, acest simbol al mentalității *de ce mai dați la facultate, că oricum nu faceți nimic cu ea gen*. Ceea ce oricum e foarte trist. Să încurajezi pe cineva să nu urmeze niște studii superioare, indiferent că sistemul e încă răhăcios, e foarte trist. Sistemul o să mai fie răhăcios mult timp de-acum încolo, probabil. Dar mult timp de-acum încolo nu putem să rămânem toți absolvenți de liceu în șomaj, pentru că sistemul ăla răhăcios încă mai scoate câțiva oameni mișto. Șomajul nu.


Eu n-am cerut să călătoresc gratis cu CFR. Că oricum călătoresc rar cu CFR. Mă duc de vreo trei ori pe an acasă și de vreo două-trei ori în locuri care nu-s acasă, iar la unul dintre ele nici măcar n-ajunge CFR. Am mers anul ăsta în vacanță, am mers și anul trecut, am mers și-acum doi ani, am mers de când mi-a zis taică-miu ia banii ăștia și mergi să vă bucurați de viață. Nu era mare pagubă pentru mine, că cu CFR gratis sau fără CFR gratis, de plecat noi, restul, studenții, tot plecăm, și ăștia, restul, studenții, care fac cinci ore pe tren în loc de trei cu mașina, tot nu pleacă. Cu CFR gratis sau fără CFR gratis. Dar da, suntem niște asistați sociali. Că am gratuitate la un tren care vine cu 30 de minute întârziere în stație, care e murdar, care pute, care mă sufocă la 40 de grade, care se oprește în mijlocul câmpului și care merge când are chef angajatul să meargă, asta chiar mă încântă.

Așa cum nu eu am cerut să călătoresc cu abonamente și bilete super mega reduse în transportul în comun. E fix aceeași treabă. Nu merg cu transportul în comun din Iași decât dacă e iarnă sau mi-e foarte lene. Nici măcar nu-mi scot abonamente. Nici măcar nu profit de aceste avantaje de asistat social, și chiar dac-aș profita, n-aș avea niciun motiv pentru care să mă simt prost că nu dau 60 de lei pe-un abonament, așa cum dau ceilalți oameni care au un statut de angajat full time, pentru că pot să aibă un statut de angajat full time. Ceea ce eu nu pot în majoritatea timpului. Pentru că sunt un student la zi, pentru că deja mă împart între sesiuni, stagii de practică, voluntariate, și pentru că nu vreau să mai adaug ceva la astea. Iar asta e fix doar problema studentului și restul, adulții, ar putea să-și vadă doar de problema lor. Gen cum să mai facă o facultate ca să fie și ei asistați.

Așa cum nu eu am cerut burse și pe timpul vacanței de vară, pentru că oricum n-am avut niciodată intenția de a lua o bursă. Cred că eu mă descurc fără și, mai important, cred că există unii dintre noi pentru care un milion două sute la cămin lunar e mult, dar pentru care facultatea e o șansă. Sigur, lucrurile astea sună foarte lacrimogen, dar lucrurile astea se întâmplă. Probabil că există facultăți unde studenții iau burse pentru simplul fapt că se prezintă (adică sigur există), dar din nou. N-am cerut noi toate astea. N-am cerut eu nimănui să fiu o asistată social.

Și eu plătesc o chirie mare în Iași, și eu muncesc ca un sclav, și eu am plătit și plătesc taxe din banii mei munciți ca un sclav, și eu plătesc pentru alții care freacă menta, așa cum plătesc intelectualii pentru bursele și gratuitățile noastre de asistați sociali. Dar așa funcționează societatea. Ne ținem unii pe alții ca o plasă de prins pește.
Nu dorm eu pe perne din puf, nu-mi întinde nimeni vreun covor roșu când ies din scara blocului meu foarte comunist și jegos, nu mănânc la cină crabi sau ce pana mea mănâncă oamenii cu bani la cină, nu fac averi miraculoase pe spatele adulților care-și rup spatele la muncă ca să-mi plătească mie bursele și bilete CFR și toate astea, săracii.

Hai să nu mai.

Am fost în Constanța și Constanța e nașpa

Nu ies des din acest centru universitar minunat al țării în care mă aflu, pentru că buget de student și timp puțin de frecat pe drumurile astea lungi pe care le faci dintr-un punct în altul. Nu plec nici măcar până acasă dacă n-am un motiv gen Crăciun sau depresii care nu pot fi tratate decât acasă. Dar de măcar două ori pe an simt o nevoie de om sufocat, așa că-mi pun două haine, o apă și niște sanvișuri într-un ghiozdan și plec împreună cu oameni care se simt la fel de sufocați ca mine. Și-atunci când plec, pentru că se întâmplă atât de rar, îmi doresc să fie într-un loc mișto, cu oameni mișto, cu un pat mișto, cu ceva de văzut mișto. Cer eu sau restul oamenilor de pe lume prea mult? Nu. E Constanța un loc răhăcios? E. Dar hei, poate am nimerit eu într-o zi proastă, într-o zonă proastă (deși zona era un centru), pe lângă niște oameni nașpa. Însă, pentru un oraș care se vrea a fi turistic, 2 lucruri îs importante, oamenii și locurile, iar în Constanța.

Oamenii ori îs dubioși, ori îs neprimitori
Sigur, eu nu sunt un om foarte rău în sinea mea. Și nici foarte pretențios. Mai ales când merg într-un oraș în care mă aștept ca oamenii necunoscuți de-acolo să mă trateze ok. N-aș avea de ce să fiu un om foarte rău. Și nici foarte pretențios. Sigur, m-a crescut mama ca pe o panseluță, dar sunt o panseluță realistă și cu un nivel ok al așteptărilor.
Dar constănțenii au o noțiune diferită pentru ok. Presupun că reacțiile urâte la un accent din Moldova sunt ok, că răspunsurile nesimțite la niște informații pe care le-am cerut sunt ok, că băgarea agresivă în seamă în transportul în comun e ok, că șoferii mașinilor fabuloase (pe care o săracă ca mine nu și le-ar permite vreodată) care nu opresc la zebră sunt ok, că toți dubioșii care fac ca transportul în comun sau plimbarea de seară la care visează turistul să fie nasoale sunt ok, că dac-am vrut să-mi anulez biletul și să plec mai repede, a fost ok ca tipa de la ghișeu să dezvolte o criză cu accent constănțean în toiul serii. Presupun că toate astea sunt ok pentru oamenii din Constanța. Presupun că titulatura asta de oraș mișto la mare le oferă o aură mai diferită decât cea a oamenilor din restul orașelor fără mare. Ceea ce e nasol.

Atracțiile sunt marea
Serios. Adică Constanța are și-un muzeu de istorie fain, și-un pui de moschee, și-o arhitectură veche faină, și ceva cu mozaic roman, și-un cazino, și, în principiu, chestii de-astea vechi, dar mișto, pe care oamenii vor să le vadă într-un oraș înainte să se bage-n mare sau înainte să urce pe munte sau înainte să ajungă să-și monteze cortul în pădure. Sunt sigură că un oraș cu mare n-are doar marea. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, tre să găsești măcar o hartă la care te duci și te holbezi și te orientezi să vezi ce, unde și cum. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, tre să găsești măcar un indicator ca la proști, care să-ți zică ce, unde și cum. Înainte să te bagi în mare, în orice oraș turistic ai fi, toate hărțile, toate indicatoarele, toate atracțiile, toate monumentele și neamurile lor la care intrarea presupune și bani, toți câinii care te apucă de picior, toți boschetarii care stau în clădiri fost fabuloase-actual prost întreținute, toate astea ar trebui să fie frumos și bine puse la punct. Pentru că de-aia un oraș turistic e turistic. Și-apoi are și mare.

*eu, ca turist moldovean și neștiutor venit din Iași, unde pietonala centrului e semnalizată, habar n-aveam că nu mergeam pe-un trotuar cu piatră cubică și că mergeam, de fapt, pe stradă. Până când un șofer grozav de grăbit, ca restul șoferilor grozav de grăbiți de-acolo, ar fi putut să-mi ia viața în stil dramatic. Pe piatră cubică, printre clădiri în paragină, într-o vale care măcar avea priveliște spre mare.
*eu, ca turist moldovean care nu înțelege nevoia oamenilor de a adopta un accent ascuțit în vârful limbii, m-am simțit prost, observată fiind din cauza remarcilor mele moldovenești, care remarci nici măcar nu mai sunt cum erau ele moldovenești odată. Să fim serioși. Nu faptul că spunem ce faci în loc de ci faci ne arată statutul extraordinar pe această lume.
*eu, ca turist moldovean, n-am simțit niciodată aroganța ăstora care pierdeau vremea pe stradă, la terasă, acoperindu-mă-n valuri, când veneam în Iași ca turist moldovean. Pentru că există orașe în care aroganța ăstora care stau acolo nu te acoperă în valuri. Constanța nu e unul dintre ele.

Ceea ce mă face să rămân o moldoveancă a dulcelui și înapoiatului Iași.

*bă, și Hotelul Tineretului merită un studiu de caz. Acest loc jegos, împuțit, pătat, mucegăit și profund, dar profund comunist, atât de comunist cum nu s-a mai văzut din comunism, de două stele, care, în mod incredibil, are voie să funcționeze.

Comunismul, această epocă de aur

Eu m-am născut în 1995, așa că n-am de unde să știu exact cum a fost comunismul, că nu l-am prins direct.

Dar cunosc comunismul pentru că studiez curentul ăsta vreun an la facultate sau mai mult, pentru că am neamuri care-au trăit atunci și le mai place uneori să povestească, pentru că există o grămadă de surse acum din care să te poți informa în privința asta, pentru că, pentru că. Așa că n-am o privire chiar subiectivă, că n-am fost implicată emoțional, n-am trăit acolo, nu știu cum era să cânți pentru Ceaușescu. Dar o privire tot o am, și asta pe care o am e de-ajuns ca să mă facă să nu înțeleg tendința asta dubioasă a oamenilor de-a se duce spre extreme nasoale. Oamenii ăștia bătrâni din autobuze, oamenii ăștia mai tineri care se întâlnesc la piață să discute, oamenii, în general, care-și încheie conversațiile cu în comunism era mai bine.
Nu era. Comunismul e o extremă nasoală care, ca orice altă extremă nasoală, sună atât de mișto, încât vrei să. Dar hei, la noi n-a fost mai bine decât la ceilalți sau decât acum. Tot continuarea unei doctrine urâte era și când a venit Ceaușescu, care nu făcea decât să fie un om bun, cuminte și supus.

Probabil toți părinții, bunicii, străbunicii din lume erau fericiți. Probabil toată lumea de-atunci crede acum că atunci era mai fericită. Dar hei, fericirea nu e așa. Fericirea nu stă într-un job pe care ți-l asigură statul, nu stă într-un apartament, nu stă în rahaturi de-astea pe care un conducător care ți le dădea, putea foarte bine să ți le și ia. Fericirea nu stă în rahaturi de-astea, când astea sunt paravanul epurărilor, a muncii silnice, a limbii de lemn comuniste, a doctrinei, a controlului populației, a armatelor sovietice, a cozilor la pâine, a lipsurilor de orice fel.

Primul centru universitar în care s-au făcut epurări masive a fost Iașiul. Pentru că Iașiul avea cei mai mulți intelectuali care scriau și gândeau împotriva comuniștilor atunci. Faptul că niște oameni mișto au murit pentru c-au crezut că libertatea de gândire mai era o opțiune e chiar trist. Probabil nu toți părinții, bunicii și străbunicii știau asta. Și dacă știau și erau încă fericiți sau dacă știu și-ar mai fi fericiți înapoi, atunci asta e și mai trist.
Ungurii, frați de-ai noștri pe care-i înjurăm cu patos, au murit în dimineața revoluției ungare, când armatele sovietice au intrat în Ungaria și i-au văzut pe oameni că scot capul la geam să vadă ce se întâmplă. Că nu știau săracii cine-a venit. Că credeau că dacă ei zic că nu mai suportă și fac o revoluție pașnică, comuniștii zic și ei, bine, frați, vă lăsăm acum.
Propaganda comunistă din Scânteia scria atât de urât și atât de fals, și totuși atât de convingător despre niște personaje faine ale țării ca fiind cei care trebuie să dispară, încât românii chiar credeau că niște oameni faini trebuie să moară. Pentru că dacă comunismul începea de undeva controlul, o făcea prin propagandă. Și dacă oamenii învățau să facă ceva atunci, învățau să se obișnuiască cu răul. Și dacă oamenii învață să se obișnuiască, atunci greu mai scoți ceva din oasele lor de bătrâni. Comunismul gen.

Și poate nu cădeau blocurile la cutremur atunci, era învățământul mai bine organizat, rezistau florile mai mult în grădinile publice, muncea toată lumea în fabrici și uzine, nu apăreau gropi în străzi, umblau câinii cu covrigi în coadă, dar pentru cine și pentru ce?
Dar de ce să fim oameni care se obișnuiesc într-o stare de opresiune, când putem să fim oameni care obișnuiesc să ajungă la un job pe care-l vor, să stea într-un bloc care nu cade la cutremur, să nu fugă toată viața după covrigii din cozile câinilor, și care vin acasă să scrie liber, să gândească liber, să fumeze o țigară liber, să trăiască liber și să nu se gândească că azi, cei 10 colegi au dispărut și nimeni nu știe unde.

Hai să nu mai.