Bine, pa

În fiecare an vine perioada asta în care m-apucă grav doru' meu de ducă veșnic, nici nu contează unde, ideea e să plec. Contează mai mult cu cine, dar pentru că am prieteni ocupați și următorul meu tip va fi în secolul următor, plec singură să mă unesc cu universu' și să mă refac, exact cum zisă aia de la horoscop dimineață.

Nu mai bani de mare, evident, lasă tu, c-ajungi la iarnă, mereu ai vrut asta, acu și-așa îs prea mulți și n-ai loc să te miști.
Nu mai am bani nici de Meledic, de 3 ori am trecut prin Buzău într-o săptămână și n-am ajuns pe-acolo, da' lasă tu, treci în primăvară.
Când n-ai cu ce, trăiești din de-astea automotivaționale.
Așa că-mi pun iar bocancii, chiloții și cărțile-n rucsac și plec la pădure la bunică-mea unde încă nu există semnal, slavă zeilor, și unde încă mă plâng prietenilor mei cu purici, câinii, mâțele și motanii (mâțele și motanii nu-s tot aia, mi se pare că mâțele-s mai fițoase și se lasă mai greu, fix ca la oameni).

Ne citim.

pampam.