Pagini

16 mar. 2017

5 motive pentru care e nasol să fii profesor tânăr

OMG. E a treia lună din 2017 și pe blogul ăsta nu s-a mai scris absolut nimic. Dar hei, cred că asta e prima seară din 2017 în care am ceva de zis.

Am 21 de ani și mă pregătesc să predau istorie la o clasă de copii foarte curând. Adică când o să am deja 22 de ani, dioptrii mai mari la ochelari și-o dungă la pantalonii mei de viitoare profă mai ascuțită decât aroganța asta enervantă de care sufăr. O să fie un an de dungi ascuțite la pantaloni și aroganțe de-o parte și de cealaltă.
Până atunci, predau istorie la o grupă de studenți. Așa că pentru mine, examenul maturității n-a fost BAC-ul. Pentru o grămadă dintre noi, ăștia care vrem să fim în sistem, ca să fie bine să nu fie mai rău, examenul maturității începe în fața unor copii care te desconsideră, ca niște scârbe mici, din primele cinci minute de intrat în clasă. Pentru că ăștia pe care vreau eu să-i învăț lucruri, nu mai poartă uniformă, nu mai au doar doi lei în buzunar pe zi, nu mai citesc o carte tipărită, nu mai înțeleg raportul dintre profesor-elev și foarte puțini dintre ei înțeleg de ce mai avem nevoie de istorie și de ce vin eu în fața lor. Ceea ce face ca începutul unei cariere deja blamată să fie și mai răhăcios. Pentru că.

1. Copiii ăștia nu primesc educația pe care generația mea a primit-o,
Eu nu știam să înjur la 10 ani, că dacă încercam măcar să înjur, primeam o telecomandă peste fund. Și nu-mi plăcea să primesc telecomandă peste fund, să fim serioși, cui i-ar fi plăcut? Așa că nu înjuram. Înțelegeam că noțiunea de urât pe care maică-mea mi-o explicase era ceva care nu trebuia să facă parte din mine, ca copil cuminte și pur ce eram încă. Poate că eram eu un copil care-și dezvolta spiritul ăsta conservator de-acum. Poate că ai mei au avut mai mare grijă. Poate că știam să-mi aleg copiii de la cutia cu nisip care, la rândul lor, dezvoltau și ei spiritul conservator de-acum. Poate că eram o dubioasă.
Dar hei, copiii ăștia sunt vulgari de mici. Îi aud pe stradă și ceva din mine se rupe. Ceva din mine se întreabă dacă dunga pantalonilor mei o să fie destul de rezistentă la toate reacțiile verbale negative pe care le-aș putea primi în primul an de predare a unui obiect care, ce-i drept, nu trezește atât de mult interes într-o țară de informaticieni și corporatiști.

2. Copiii ăștia cresc în puful în care generația mea n-a crescut.
Eu aveam doi lei la școală. Upgradată la 3 mai încolo. Că știam că-s un copil care în 5 ore de cursuri n-are nevoie de mai mult. Prin liceu eram deja la alt nivel, că mi-am dat seama că pot să-i strâng și să fac mai multe cu ei. Gen țigări. Dar până la țigări, am mers pe jos și-am făcut foamea, și când venea taică-miu să-mi dea bani, aveam deja. Erau 10 lei și mi se părea c-o să cuceresc lumea cu ei. E ăsta puf? Nu. Aveam nevoie de puf? Nu. Cresc ăștia de-acum cu aura banilor în jurul lor? Cresc. E nasol că cresc așa și li se pare că totul li se cuvine? E.
Faptul că avem școli scumpe pe care le știm ca pe niște școli scumpe, nu bune, e profund trist. Faptul că avem școli care scot fițe în lume, nu oameni cel puțin deștepți, e iar profund trist.


3. Copiii ăștia știu ce e aroganța de care generația mea nu știa.
Nu știu să fi ridicat capul și să mă fi uitat cu scârbă la profesorii din fața mea în primele luni când i-am întâlnit. Ei erau niște oameni mai mari și mai mișto decât mine, iar eu eram o mucoasă la propriu. Nu puteam și n-aveam de ce să ridic vocea la ei, nu puteam și n-aveam de ce să-i cred niște ratați, nu puteam și n-aveam de ce să mă uit urât. Nu știam ce-i aia scârbă, oricum, că nu consideram că am de ce să fiu o scârbă arogantă. Eram, din nou, o mucoasă.
Dar hei, elevii claselor de-acum au impresia că știu ce înseamnă aroganța, au impresia că-s mai deștepți decât mine, au impresia că ei îs mișto, eu nu, au impresia că ei controlează ora, nu eu, nu tu ca profesor tânăr. Așa că elevii claselor de-acum se uită cu scârbă, cu superioritate, cu prejudecată, rahaturi de-astea pe care nu știu foarte bine să le stăpânească. Ceea ce e foarte amuzant, pe-o parte. Și atât de frustrant, pe cealaltă.

4. Copiii ăștia au foarte multă energie pe care tu n-o mai ai.
Evident că la 21 de ani energia mea ar trebui să fie maximă. Sunt un om tânăr, toată viața în față, toată încărcătura de care poate dispune cineva. Cred că e, pentru că altfel aș fi murit cu ritmul vieții mele din prezent, în care ziua începe la 7 dimineața și se termină, teoretic, la 9 seara, când ajung acasă. Dar doar faptul că ziua începe la 7 dimineața mă face să plâng puțin cât stau pe wc, locul unde, de obicei, energia mea se scurge aproape toată. Doar gândul că am o facultate de dus în spate, o muncă cu acte, o casă de curățat, o mâncare de făcut, DOAR gândul mă face să vreau să rămân pe wc tot restul vieții. E evident că energia a 30 de copii n-o egalează pe a mea sau invers. E evident că teoria impune să te impui ca un mic Hitler, ca apoi scârba să fie totală. Și, poate cel mai trist, e evident că îmbătrânești mai repede decât o fac ei.

5. Îs mulți, bă, și ești ca o cloșcă care încearcă șă-și bage toate ouăle sub ea, dar nu poate din prima.

Probabil atât.