Pagini

7 iul. 2017

Interviul de angajare

Am 21 de ani și 9 luni. Până la 21 de ani și 9 luni am avut 4 job-uri cu normă întreagă, ca un copil minunat, responsabil și matur ce-și ia viața în mâini care am fost mereu. Pentru că încă sunt un copil minunat, responsabil și matur, muncesc și vara asta. Deci 5 job-uri. Muncesc vara ca să am bani la toamnă, când fac deja 22 de ani și intru să muncesc ceea ce-și dorește suflețelul meu, care va depăși etapa interviurilor sezoniere. Iată, visul unei nopți de toamnă, visul nostru, al tuturor.
Dar până am ajuns să am 5 job-uri, am mers la interviuri pentru tot felul de job-uri mai mult sau mai puțin răhăcioase, pentru că până ajungi să muncești ce vrea suflețelul tău, trebuie să muncești mai întâi ca să te poți menține în viață, ca să ai cu ce să cumperi o sticlă de apă și doi cartofi, ca să-ți păstrezi suflețelul energic. Pentru asta tre să mergi la interviuri, și despre interviuri, partea distractivă a procesului de angajare, sunt multe de zis. Gen. Persoana care e acolo să te intervieveze.

Angajatorul care întârzie
O oră. O oră și.
Eu sunt un om punctual. Oamenii, în general, ar trebui să fie punctuali. Punctualitatea ține de cuvânt și cuvântul ține de caracter. N-am întârziat la grădiniță, n-am întârziat la școală, n-am întârziat la liceu, nu intru după profesor niciodată la facultate, plec cu o oră mai devreme cam în toate cazurile când tre să plec, și-o singură dată am întârziat anul ăsta din motive de cozi ceaușiste. Dar sunt un om punctual și cred că ești un nesimțit dacă-ți închipui că e ok să-mi rupi din timpul, energia, viața mea ca să te aștept. Există o sută de mii de alte lucruri pe care le-aș putea face în loc să stau într-un loc și să bat din picior.
Așa cum cred că orice angjator care întârzie nu merită să aibă angajați. Să programezi un interviu la 1 și tu să vii la 2 e ca atunci când ai mei ziceau că Moș Crăciun mi-aduce o Barbie, dar mi-aducea o imitație din plastic fără genunchi din ăia de erau flexibili și cu niște fire de păr din ăla țepos. Nu mai avea niciun farmec, că nu așa vorbisem. Evident că n-o aruncam naibii imediat, dar nu era cea mai preferată a mea. O aruncam naibii mai târziu. Până-mi aduceau ce-am zis să-mi aducă. Ceea ce fac și cu job-urile la care omul care are nevoie de angajați întârzie o oră.


Angajatorul care e pasiv-nesimțit
Adică tu, ca om încă puțin decent în viață, investești timp înainte de un interviu, te gândești cum să-ți ordonezi mai bine CV-ul, te gândești ce poză mai ok să-ți pui, te gândești ce cămașă iei, te gândești cu ce să-ți acoperi cearcănele, te gândești ce cuvinte zici și ce cuvinte nu zici, te gândești ce răspunzi la *și cum vă vedeți peste 5 ani* și ce nu, te gândești cât să zâmbești și cât nu, te gândești. Și ăsta, pasivul ăsta nesimțit, ce face? Se foiește puțin în scaun, că-l doare puțin în fund de cât ai gândit tu, că are chef puțin să te asculte, c-aveți chimie puțină și te-a mirosit el de când ai intrat. Așa că atunci când ai intrat a hotărât să fie un pasiv nesimțit și să zboare cu privirea peste CV, peste tine, peste viziunea ta de viitor și să-ți zică că vă auziți voi într-un viitor apropiat, dacă e.
Nu, nu ne auzim. Nu, nu e.


Angajatorul care e best friends forever
Eu, tu și alți oameni anxioși, aproape antisociali și cu prieteni puțini nu știm cum să abordăm tipul ăsta de om. Ca atunci când ieși din țară și ajungi în altă țară, unde oamenii îți zâmbesc și vânzătoarele îți zic bună ziua și o zi frumoasă. Adică acum ce pana mea fac? Le zâmbesc și eu sau le zic la fel? Sau ca atunci când îți aduce pisi flori și nici măcar nu te-a înșelat. Adică cum vine asta? Sau ca atunci când te duci să adopți un copil, dar îți zice statul că poți să adopți 2. Omg. Putem vreodată mulțumi îndeajuns pentru așa ceva?
Așa și cu angajatorii calzi ca o pâinică de la bunică-ta. Să-i suni când ai nevoie de informații sau nu? Să le dai mesaj? Să le zâmbești și când îți dai demisia? E ok să-i atingi? După cât timp poți să nu le mai spui dumneavostră? Dacă ei sunt acolo la orice oră pentru tine, e dumneavoastră prea mult pentru ei? Sau dacă ei te-au luat sub aripa lor, așa cum părinții tăi te-au luat sub grija lor, tre să le oferi un dublu dumneavoastră, respectiv matale, așa cum faci cu ai tăi?
Probabil că niciodată nu vom ști.

Angajatorul care e disperat
Evident că m-am dus la fiecare interviu cu disperarea pe față. Chiar și-acum, iar acum nu pot să spun că mor de foame. Există oameni pe lume care mor mai rău de foame decât mine. Dar gândul că vine octombrie și eu încă nu am o șansă să devin milionară în lei m-a disperat cu fiecare zi în care am deschis ochii. Și tot așa de disperat cât ești tu, e și el. Angajatorul. Omul care rămâne fără oameni și nu știe cum să facă rost mai repede de alții. Sigur, în Iași n-am întâlnit așa ceva, pentru că Iașiul, această metropolă fabuloasă, e sufocat de fițele și aerele oamenilor care vor să angajeze, dar nu angajează, oricât de disperați ar fi. Dar am întâlnit în București. Era aproape ca în filme. Tu fugi, el se agață, tu fugi, el se agață mai tare, tu disperi că nu mai poți să fugi, el disperă că e așa greu să te prindă, tu ai reușit să fugi, el încă încearcă să te prindă. Ceea ce e oarecum amuzant.

Angajatorul care e predispus la ochi frumoși, țâțe și picioare
Știm cu toții, nici nu mai.


Angajatorul care e narcisist și n-are nevoie de angajați
Oamenii ăștia n-ar trebui niciodată să țină interviuri, pentru că oricum ei sunt atât de mișto și au o perspectivă asupra viitorului atât de sclipicioasă, încât n-au nevoie de angajați. Se au pe ei, ei sunt de-ajuns în cadrul firmei lor. Adică, da, tu te pregătești, te duci la interviu, ți se pun întrebări, are loc o formalitate din asta în teorie. Dar. Ceea ce tu nu știi e că e chiar o formalitate. E un interviu de angajare pe bune? Nu. Te lasă cineva să răspunzi la întrebări? Nu. Îți ascultă cineva și perspectiva ta? Nu. Vorbește angajatorul cu el, despre el, pentru el, că oricum pe tine te-a pierdut? Da. Îți mai și spune la sfârșit că vă auziți? Sigur. O să se audă el cu el acasă, într-o oglindă, când nu mai e nicio prezență în jur să-l deranjeze vizual? Da.


Merită stresul, timpul și nervii? Evident că nu.