Pagini

26 nov. 2014

București, decât o capitală

(știi că ești în bucurești când nu există doar. există decât decât)

Ai 2 variante când te muți în București. Să-ți placă atât de mult încât să vrei să rămâi. Sau să-ți placă atât de puțin încât să vrei să pleci. Și ai 2 factori importanți de care depinde asta. Zona și oamenii din zonă. În rest, ține de tine dacă te adaptezi sau dacă nu.

De exemplu.

Centru vechi istoric. Mai ales istoric.
Ține de tine dacă o să te obișnuiești cu faptu' că centru vechi istoric nu e mereu nici vechi, nici istoric. Că uneori găsești mai multă istorie la metrou. Că uneori e doar un centru în care terasele se îngrămădesc una-n alta, se bat în meniuri ș ocupă 3 sferturi din pavaj vara, muzica e din aia comercială și dac-o iei de la un capăt la altu' simți că intri într-un vârtej cu oameni mulți care vorbesc mult și se uită la tine mult. Că trebuie să aștepți să se termine sezonul ca să poți să vezi un centru vechi istoric pe bune, în care ai cum să respire(trecând peste toate maghernițele termopanizate și fandosite), pe baba aia cu antichități, pe ăia care cântă, pe clădirile alea mișto, pe detaliile de la clădirile mișto, pe magazinele alea care arată ca pe vremea bunică-tii, pe Lipscani sau ce mai vrei tu să vezi sau să auzi în centru vechi, fără terase, muzică comercială și foarte mulți oameni pe metru pătrat.
(în rest, da, e un oraș al barurilor multe, diverse și-n mare parte mișto și pentru ăla care vrea 3 mici la preț de 2, și pentru ăla hipster care vrea vibe-uri, vama veche aproape sau să-și arate pălăria nouă, și pentru corporatist, și pentru oricine)

Traficul vieții.
Ține de tine dacă o să înțelegi vreodată traficul din capitală, de preferat înainte să mori călcat. Țăranul de oraș sau șoferul de București care și-a luat cumva carnetul, nimeni nu e sigur cum, unii bănuiesc, are o singură regulă pe care-o respectă în trafic și aia e că nu există reguli de respectat în trafic. E mai haos decât haosul în sine. În cazul în care te mai miră ceva în traficuldin București, asta înseamnă că n-ai stat destul aici. Si-n cazul în care nici pe minunatul organ al legii nu-l mai miră nimic, atunci e grav.
Poți să te adaptezi la faptul că era să fii călcat pe verde de 2 ori în aceeași zi, cu poliția lângă tine, în timp ce un șofer ieșea la bătaie spre polițist sau nu. E fix problema ta. Nu e nici a țăranului care nu oprește la roșu pentru el și verde pentru tine, nici a polițiștilor care, în timpul unui accident, intră până la mega image să-și cumpere niște țgări, ci fix a ta că ești un prost din provincie care vrea să treacă pe verde, că așa era acasă la el.
Partea bună a traficului de sus? Nu există. Partea bună a traficului? Metroul de jos. Cu cât stai mai mult jos, cu atât ai șanse mai multe la viață. În cazul în care trebuie totuși să treci la semafor, asigură-te de 10 ori. Până te doare gâtu de-atâta dreapta-stânga. Uneori merge și cu priviri de scârbă spre șoferi, dar alteori e mai bine să nu riști. Țăranul de oraș e dispus să se dea jos din mașină chir și-n timpul mersului doar ca să-ți arate el cine e și ce poate.

Taxi-urile.
Ține de tine dacă ți se pare în regulă să le lași bacșiș taximetriștilor. De fapt, nu. Ține de tine dacă respecți regula asta sau nu, pentru că da, cumva a ajuns o regulă. Chiar și-atunci când te-ai urcat într-o firmă proastă, care-ți ia dublu  decât face. Minim 1 leu, maxim cât se poate. Și dacă nu lași, așteaptă-te la priviri urâte, înjurături misogine și degete din mijloc. Până ajungeți în faza asta, e de preferat să ai mereu un caiet la tine. O să scrii poveștile de viață alea taximetriștilor, glumele, sfaturile, bancurile, înjurăturile pentru Ponta și alte de-astea. Pentru că taximetriștii sunt la fel de sociabili ca-n restul orașelor. Doar că aici distanțele pe care-i suporți îs mai mari.
Bine, câteodată nu ține de tine dacă lași sau nu, pentru că poate ajungi undeva la mama dracu și n-ar fi înțelept să te cerți cu taximetristul pe 5 lei dacă nu vrei să pățești altele în camp și să-ți strice un taximetrist fanteziile tale cu câmpuri.

Bucureștenii.
Ține de tine dacă o să te înțelegi vreodată cu bucureștenii infatuați, de preferat înainte să mori cu nervii, disperații ăia care cred că Bucureștiul e cel mai mișto oraș din țară, țara depinde de el și nu mai e nimic la fel, iar ei sunt cei mai mișto oameni pentru că-s bucureșteni care stau în București.
După 4 luni, sunt omul norocos pentru care 70 la sută din oamenii peste care-am dat au fost mișto, drăguți sau buni la suflet, frumoși, deschiși și pozitivi. Dar 30 la sută ăla de aroganți proști de capitală, face cât restul aroganților proști din restul orașelor mari. Proști care nu se cred proști, evident. De la Galațiul e la țară, nu? la moldovenii-s niște oameni ratați și leneși care beau și fac sex pe sarmale pentru că-s moldoveni, un fel de evrei din 2014, le-am auzit pe toate.
Și probabil că te-aștepți de la un bucureștean prost crescut care se sufocă în propriile aere să-ți facă de-astea. Mai grav e că poți să te-aștepți și de la unu care vine de unde vii și tu. Și-atunci nu știi ce e mai aiurea. Că Bucureștiul are puterea să schimbe oamenii așa urât sau că oamenii-s la un nivel atât de jos încât îi schimbă un oraș la modul ăsta.

Accentul, provincia, etichetele superficiale de tot felul și alte glume (proaste) de-ale bucureștenilor.
Ține de tine dacă le dai palme în gând, în realitate sau deloc.

Nirvane ale Bucureștiului și alte lucruri mișto.
O haină de hipioți dintr-un magazin hipiot cu firma la vedere pornește de la aproximativ 100 de lei în sus. Un hipiot n-ar avea niciodată bani sau dorință de așa ceva. Și oricum, aceeași haină e câțiva lei la un sh. Și astea sunt mult mai multe.
O carte bună de un autor bun și cu copertă mișto din Cărturești sau Humanitas pornește de la aproximatv 20 de lei în sus. Aceeași carte e câțiva lei la anticariat. Și astea-s tot mult mai multe, miros mai bine și nu te înghesuie nimeni la raftul de cărți.
Mâncarea de supermarket te face să crezi că banii te urăsc și au ceva cu tine, așa că fug ca de drac din portofelul tău. Aceeași mâncare la țărani face un total cât jumate din ăla de la supermarket. Ăștia nu crecă-s mai mulți, dar piața e cât un sfert de oraș mic și măcar merită să mergi o stradă-n plus pentru ei.
Absolut orice nimic mai mare sau mai mic(de la jucării antice la reviste vintage la piese de mobilier la aparate foto la haine la scule) din magazinele mari, scumpe și cu etichetă îl găsești la talcioc la prețuri la care nici nu se compară. Plus că, dacă ai impresia că te-ai născut acum 100 de ani, atunci sigur talciocul e o amintire din aia de când erai plod și plecai în weekend dimineața să te uiți la piese de mașini și rățuște cu cheie în apă.

Herăstrăul dimineața, Cișmigiul vara, Gara de Nord oricând, poveștile din Gara de Nord, arhitectura veche cu spirit comunist, colțurile alea în care n-au ajuns multinaționalele, străduțele obscure și alea cu pub-uri construite pe locuri cu povești, imaginația ăstora care le fac, atmosfera din ele, Muzeul Țăranului, și Muzeul Satului, târgurile, controlorii care cred că te sperie cu poliția și-apoi renunță plus restul locurilor din spatele bulevardelor principale.

pampam.

19 nov. 2014

De ce un antisocial e antisocial

Există oameni cu care vorbești și există oameni cu care nu. E cea mai simplă variantă posibilă pe lume prin care ar fi normal ca cineva să se prindă că nu, nu ești nașpa pentru că nu vorbești cu el și nu, nu faci asta intenționat. Sau. Există oameni cu care te împaci și există oameni cu care nu. Sau. Există oameni care mâncă cartofii cu maioneză și există oameni care mâncă cartofii cu ketchup. Sau. Există oameni cu care rezonezi și există oameni cu care nu. Sau. Există oameni cu care te simți bine și există oameni cu care nu. Sau. Există oameni cu care ai o chimie și oameni cu care nu. Să nu mai zic de există atât de puțin timp încât n-am nevoie să-l consum pe oameni care-l irosesc prin faptu' că n-au nici cea mai mica treabă cu mine. Sau cu care n-am ce vorbi, nu mă împac, nu rezonez.
Vorbești cu un om când ai ce. N-avem ce, nu vorbim. Simplu. Te împaci cu un om când ai de ce. Mânci cartofi cu un om când îi mâncați la fel. Rezonezi cu un om când sunteți la comun în chestii semnificative. Te simți bine cu un om când are cu ce să te facă să te simți bine. Nimic din astea? Perfect. Nu-ți trebuie mai mult ca să știi că x și y nu fac z.

E ca la șampon. Te speli, îți face mătreață. nu te mai speli și-a doua oară, că prima a fost de-ajuns. Ca la vin. Prea dulce. Ca la bere. Prea amară. Ca la haine. Ca la tunsoare. Ca la culoarea de pe pereți. Ca la orice chestie care are nevoie de prima dată ca să te convingă pentru a doua.
Dar nu. Să ne băgăm unii pe gâtul celorlalți până dăm pe-afară, ca și cum am fi ultimii oameni rămași pe planetă.

Ești un antisocial arogant, ciudat și rău când nu vorbești mult, prost și despre orice cu fiecare om din viața ta, mai mult sau mai puțin, indiferent că ai ce să vorbești sau nu. Probabil că ție-ți place alb și lui negru, ție bicicletele și lui mașinile, ție umorul și lui morcoveala, ție noul și lui banalul, ție maioneza și lui ketchup-ul, opusele nu se atrag în cazul vostru și, prin urmare, n-aveți ce să vorbiți, atmosfera e mai penibilă decât o poză cu tine de-acum 10 ani, eventual fără haine, dar nu contează, ai de ales între a face ceva de umplutură și a fi antisocialul care nu vorbește cu oamenii lucruri de umplutură. Și probabil că v-ați cunoscut la bere, ceai sau cafea, pentru că niște prieteni comuni, același grup, aceeași masă, aceeași casă, practic nu e nevoie să vă și legați pentru totdeauna, mai ales dacă n-aveți cum, dar exact când tu grandești asta, prietenul tău prin alianță va începe să creadă că nu vrei să vorbești cu el și că ești antisocial. Nu pentru că nu ai ce să vorbești, nu-ți inspiră ceva bun și nu poți, ci pentru că nu vrei. Mereu vei fi oaia neagră care nu vrea. Dacă cumva, într-o zi, cineva va încerca să-ți ofere și niște îngrijiri sau consiliere, un psiholog sau un psihiatru, nu te panica, oamenii mai fac asta când văd că nu ești ca ei și nu vrei să fii ca ei.

De obicei, scuza mea e că mi s-a terminat berea, ceaiul, mâncarea, mi-e somn sau mi-e frig și sunt tristă. Pentru că, de obicei, nu sunt un om antisocial. Sunt un om care cu unii oameni vorbește și cu unii nu, care are nevoie de o jumate de oră cu un om cu care rezonez fără să-l fi cunoscut vreodată în loc de 5 ore cu un om cu care nu rezonez și pe care-l știam de ani., luni sau săptămâni. Pentru că, de obicei, există oameni pe care-i înghit la prima vedere și oameni pe care nu pot, și asta  nu mă face antisocială, mă face un om care nu e de umplutură.

pampam.

4 nov. 2014

Oh, oamenii!

Există oameni care-ți fut viața. Nici mai mult, nici mai puțin,  nici mai decent.
Și răsar ca floricelele, doar că nu-s floricele.


Infatuatul prost.

Omul ăla care crede că el e deștept, frumos și devreme acasă. Dar nu doar atât. Cel mai frumos, cel mai deștept și cel mai devreme acasă. Trăiește cu impresia că i se cuvine tot de pe lume petru c-a făcut o dată sau de 2 ori ceva bun și puțin banal sau știe pe cineva apropiat care-a făcut ceva bun și puțin banal. Nu mai e nimeni ca el, pentru că n-are cum să mai fie nimeni ca el, și, chiar dac-o să fie cineva mai bun, n-o să recunoască. Și, chiar dac-o să recunoască, o s-o facă la modul ăla îngâmfat, superior și plin de el, cu greața de pe lume-n voce. De obicei, ăștia sunt proști. Infatuați proști. E ca și cum m-aș căca eu pe mine acum că fac cele mai mișto pete în tablouri și nimeni nu mai face pete ca și mine. Evident că mai sunt nu știu câte milioane de oameni care fac pete mult mai profesional, studiat și mișto decât mine. Dar eu o să cotinui să fiu o infatuată proastă care se laudă  cu căcatul ei frumos ambalat (deși nu cel mai frumos). O să am impresia asta despre mine și restul oamenilor vor fi niște rebuturi pe lângă ce sunt eu, undeva acolo jos, noroc că exist eu să-i fac să pară mai buni. Și da, infatuatul prost se va lăuda insistent și mereu cu asta, cu faptul că e un zeu care face ce fac alți 100 de zei din aceeași categorie. E posibil ca într-o zi să te oprească pe stradă să se mai laude puțin cu o banalitate. Pur și simplu.
Nu-s un om modest. Dar infatuații proști îmi aduc aminte să nu fiu o tărancă de oraș când sunt mândră de mine sau de alții. Și, mai important, de ce sunt mândră. Că una e să mă laud cu simțul meu al culorii și altceva e să mă laud cu simțul meu al culorii expus la Paris.

Nesimțitul prost.

Ăsta nu se prinde să nu mai fie așa nici dacă-l bați pentru cât de nesimțit e ca să înțeleagă.
Bă, nu mai fă zgomote, că vreau să dorm! În 5 minute îți ajung zgomotele până-n fundul sufletului tău chinuit de zgomote. Bă, nu mă mai lovi în sâni, fund, coaste, față, ochelari, o fi aglomerat în autobuz, dar hai să nu ne pipăim violent și reciproc. Când coboară te mai lovește o dată intenționat ca să-l ții minte. Eventual te și calcă. Bă, hai să nu mă faci ca la mahala pentru că ne despărțim urât și suntem amândoi niște oameni nașpa unul cu celălalt. Înainte să nu vă mai vorbiți niciodată îți zice o replică de prost gust de-o ții minte toată viața. Atât de prost gust și fără vreo legătură, că nici măcar n-ai o replica la schimb. Bă, hai să nu mai arunci gunoiul pe geam, mucurile de țigară, nimic. O să-l vezi cum aruncă-n fața ta pentru că dar ce mă interesează pe mine că e urât? Bă, hai să nu mai fii un om aiurea și să te legi de absolut oricine și orice, că și urechile tale-s urâte pentru cineva și ai la fel de multe defecte de interior. Chestia asta e doar benzina pe foc. O să râdă de mai mulți oameni și de mai multe lucruri. La modul evident.
Există 2 tipuri de nesimțiți.
Ăia din naștere. N-ai ce face cu ei, mai bine încerci să zbori pe-un unicorn mov.
Și ăia de ocazie. Care se simt atacați, fără argumente, frustrați și reacționează așa sau vor doar să fie nesimțiți. Nici cu ăștia n-ai ce face, dar poți să încerci cu 3 încercări, uneori e o luminiță la capăt și într-o zi o să fie un om mai puțin la aruncat gunoiul pe geam, trântit uși când dormi sau făcut mișto de alții în public.

Ignorantul prost.

Nu știe cărți pentru că nu citește, și nu citește pentru că are altceva mai bun de făcut. Știe, în schimb, toate mărcile de semințe și toate viețile de pe facebook. Când crede că e prea greu să deschidă o carte, intră pe facebook și comentează pe unii pe care nu-i știe bine, dar pana mea, măcar nu citește. La târgurile de cărți se plictisește după primele 3-4 standuri.
Nu știe nici multe filme, iar alea de le-a văzut au fost prea profunde ca să le înțeleagă. Pentru că ignorantul nu e omul esență, e omul de suprafață. Nu merge nici la festivaluri, pentru că el nu dă bani pe bilete acu, filmele nu-ți țin de foame, somn și sete. Plus că le iei de pe torrent.
Nu merge la mare, că ce poți să vezi la o mare. Nu merge la pădure, că ce poți să faci într-o pădure. Nu merge decât unde știe și nu iese din bula lui delăsare.
Nu știe cuvinte deștepte și se enervează când alții le folosesc. Nu-l interesează ce-i cu prezervativul, deci nu-l ia în considerare. Nu militează niciodată pentru nimic, să moară câinii, să taie pădurea, să bage cianură, să moară și copiii din Africa, și ăștia de la noi, să ne căsătorim la 10 ani, să băgăm în noi să fim grași și frumoși, să murim bătute, scuipate sau înjurate de masculi în forță, să lovească caii, să orice, că oricum nu-i pasă sau nu înțelege lucrurile.
Uneori, ignorantul prost e atât de prost încât atinge faza aia de prostie care te scoate din sărite foarte rău și nu știi cum să reacționezi la așa ceva. N-are subiecte de discuție, n-are argumente, n-are reacție, n-are personalitate, n-are dorință, n-are punct de vedere, n-are viață. Alteori, ignorantul prost se întâmplă să fie și infatuat. Și-apoi și nesimțit. Cum ți-e norocul.

Și dacă ai rezistat, atunci e bine să te feliciți zilnic pentru asta.

pampam.