Pagini

27 apr. 2014

Sistemul sau ce mai e prin școli

Nu ești un stăpân bun dacă-ți ții câinele în ploaie.
Nu ești făcută pentru lucru cu oamenii dacă îți educi elevii prin exces de pedepse. Știu că se purta înainte, da' alții fac acum treabă și altfel.
Nu sunt fanul replicilor de genu' vai, dacă nu primeam eu bătaia aia de mic, n-ajungeam ce sunt acu' mare. Păi, bă, bătaia o primește, în cel mai nașpa caz, de la ăia care te-au făcut și nici așa nu-i ok.

În clasele 2-4, într-o zi, doamna mea învățătoare de-atunci a ținut-o pe Oamă după ore și i-a zis că Georgiana e un copil bun, dar râde prea mult. Zâmbește la mine așa...prea mult. 

Oama nu m-a atenționat, nu mi-a zis c-ar fi un lucru rău și nici nu părea jenată cu un copil care zâmbește mult, așa c-am continuat să zâmbesc. Zâmbeam cu accent de fiecare dată când doamna mă privea în ochi. De fapt, abia acum zâmbeam prea mult la ea, că înainte nu-mi aduc aminte s-o fi făcut. Și chiar dac-aș fi făcut-o, cred că era nevoie de oameni pozitivi într-o clasă în care doamna înroșea urechile, fața și palmele colegilor mei mai proști, ca și cum ar fi fost copiii ei făcuți și crescuți.

Aveam un coleg foarte prost și enervant, în sensu' că învăța greu să citească și să socotească. Mie mi s-a părut mereu c-avea probleme reale și c-ar avea nevoie de pregătire specială. Doamna alegea să-și concentreze energia, meseria de învățătoare și ora pe palmele peste față, pe trasul de urechi și pe mâinile care tremurau sub arătătorul ăla blestemat. Colegul meu n-ajungea să citească mai bine, termina încă o zi de școală, pleca bătut și la fel de prost, o ura din ce în ce mai mult pe doamnă și începea să urască și școala. Mai încolo ajungea să creadă că școala e o porcărie. Ne-am revăzut câțiva ani mai târziu și mi-a adus aminte că există motive pentru care îmi ocolesc doamna învățătoare din 2-4.

Și poate că sunt copii care chiar învață mai greu sau au nevoie de mai multă atenție și tre să insiști mai mult cu ei. Dă-le astea, dă-le mai mult ajutor decât altora, dă-le ce au nevoie, fă-i să nu te urască, fă-i să nu urască școala de la început, când nici n-apucă s-o descopere bine, vorbește cu părinții în particular, nu la ședințe ca să-i faci de râs, spune-i elevului ce-ar trebui să facă, unde și ce poate în particular, nu în mijlocul clasei ca să-l faci de râs, nu-l fă să-și urască colegii. În loc de palmă și nervi, explică-i. Dacă e foarte prost, scoate tot ce poți scoate de la el, mai puțin decât ceilalți, dar destul pentru el.
Implică-te sau renunță când meseria ta, care înseamnă oameni de-i formezi, devine doar sursă de bani. Și dacă nu te implici, nu te aștepta la rezultate. Și dacă te implici, așteaptă-te să dai și de proști, și de plozi care prind repede.

Dacă nu scoți nimic de la el, trimite-l acasă și să vadă părinții dacă-i ceva de capu' lui, că ăia l-au făcut și ăia fac ce cred ei că tre să facă.

Țin minte cum am crăpat de rușine în fața clasei, c-am uitat un cuvânt sau număr sau ceva de genu', și-atunci am auzit primul și singurul întinde palma. Mi-a fost atât de frică de băț, încât am început să tremur înainte. Lu' tanti i s-a făcut milă și m-a ridicat în picioare doar trăgându-mă de ureche sau nas. Atunci am început să n-o pot suporta și să simt cum îmi vâjâie urechile de la o greșeală peste care se putea trece cu o explicație și de care nu era normal să-mi fie rușine.

În clasa 1 am avut, în schimb, o doamnă învățătoare care, pentru c-am fost internată în spital 2 săptămâni, a venit acasă și mi-a predat și explicat tot ce-am pierdut. 
Prin clasa a8a, după ce murise Oama, a trebuit să mă la Baltagul, împreună cu clasa. Era o scenă în care îl duceau pe Lipan la gropă cu alaiu' de jelitoare și neamuri care boceau. Într-o super liniște, profa mea de română a venit în spatele meu, mi-a zâmbit jenată și mi-a zis scuze că tre să urmărești asta. 

Nu zic că învățătoarea tre să-ți vină acasă sau să-ți fie prieten implicat. Da' meseria asta nici nu-i dă dreptul să facă abuz de băț, violență, morală în fața colegilor și pedepse la colț. Copilu' ăla n-o să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că nu-i frumos. O să învețe să nu mai arunce cu hârtii pentru că l-ai pus la colț și el nu mai vrea la colț data viitoare. N-o să învețe. O să se conformeze și-o să se abțină. Nu pentru că vrea, ci pentru că vrei. N-o să-ți zică bună dimineața zâmbind, o să se uite urât pentru când ai țipat la el înainte să-i explici ce-a greșit.Tu n-o să-ți faci meseria de care ești mândră. O să reușești să fii o baba cloanța. Și asta reușește oricine.

Și dacă nu vrea și nu merge, că-i exagerat de prost sau retard, să se descurce fără școlit, educație, etc. Tu știi c-ai încercat și ți-ai făcut treaba de doamna învățătoare care te învață, nu terorizează.
pampam.

25 apr. 2014

Motive pentru care să nu începi #100happydays

Pentru cei care nu știu povestea, o găsiți aici.

Am făcut 81 de zile, 81 de poze, mă înec intenționat la mal din cauză de:

1. Nu pot să fac poză la chestiile care mă fac să mă simt foarte bine cu adevărat, iar asta e frustrant. Cum ar fi mesajele de dimineață de la prieteni, mesajele de seară de la prieteni, conversații, comentarii de pe blog, mail-uri, cadouri personale, îmbrățișări, mâncare, băutură, oameni, oameni care-mi ajung mai mult decât prieteni, soarele de când plec de-acasă, poștașu' care-mi zice la mulți ani, felicitările de la bunică-mea, iubirea pe care mi-o dedică alții, amintiri de care-mi aduc aminte, niște imagini de le văd în fugă, locuri, ceruri, culori, faptu' că scriu, patul, bla.

2. Oamenii sunt nașpa, răi, răutăcioși, pana mea, și-or să înceapă cu de-alea cu ce e prostia asta?, cu ce te face prostia asta fericită?, de ce faci prostia asta?, ce e asta?, și oricât de nesimțit ești o să te enervezi că cineva chiar își pierde timpu' ca să ți-l strice pe-al tău.

3. Facebook e nașpa și tre să dau explicații de grădiniță.

4. Facebook e nașpa și mi s-a acrit să postez chestii.

5. E stresant să stai toată ziua să urmărești un singur motiv pentru o singură poză din toate motivele tale, care să poată fi și publicat, și de spațiu public, și să nu deranjeze pe cineva, și să nu fie nici prea personal. E stresant să stai să urci pozele pe facebook, seara, după ce-ai avut toată ziua în cap să nu cumva s-adormi cu poza nepostată, s-o pierzi, etc. E stresant să ai impresia că există oameni care au o problemă că te bucuri la nimicurile tale, da' asta e o poveste clasică oricum. E stresant că devine ca o grijă obligat-forțat, 100 de zile de motive, ai tendința s-o iei pe câmpii și să găsești neapărat ceva, chiar dacă știi că ai zilnic o chestie care te face să zâmbești, dar uite, nu poți să pui toate chestiile tale și stai să alegi ce merge pus.

6. 100happydays e un proiect motivațional pentru oameni care nu știu să se motiveze și să bage în seamă toate nimicurile alea. M-aș lăuda și eu ca restul, că am învățat să apreciez toate lucrurile mici și frumoase (ideea e chiar mișto), dar eu știam asta și înainte, că m-au învățat alții. Speram doar să nu mă plictisesc de format, dar na, formatul e obositor și prea întins pe rețele, Obositor, plictisitor, mai ales dacă vedeai lucruri mici care te fac să zâmbești și fără 100happydays. Întins pe rețele, mai ales dacă ai problemă cu rețelele.

7. 70 la sută n-au ajuns la final din lipsă de timp, dar chiar proiectu' te face să pierzi timp, pentru că stai să fii atent la ce postezi, la ce nu, stai să faci poză, stai s-o muți de colo-colo, stai s-o postezi, în condițiile în care la 12 noaptea eu ajungeam din București și mai pierdeam vreme și cu pusu' unei poze, când aveam o colecție de motive fericite pe care le știam deja, dar trebuiau să vadă ăia c-am conștientizat cât de fericită am fost.

8. Mulți o iau ca pe-o laudă sau întrecere, uite ce motiv fericit, extra-mega am avut eu azi și tu nu.

9. Aproape nimeni nu înțelege care-i faza, tocmai de-aia ar trebui să rămână varianta cu mail-u' și-atât.

10. Singurul motiv pentru care să faci happydays e tristețea de care suferi, iar eu nu sufăr de tristețe. (aia de la liceu se termină când am plecat acasă)

pampam.

23 apr. 2014

Fete (4)

Aș fi scris despre cum neamurile mi-au postat icoane cu sfinți cu mesaje de la mulți ani pe facebook, dar sufăr prea mult acum.

Nu cunosc vreo tipă complet întreagă la minte. Cunosc fete care fac noaptea planuri de răzbunare pentru foști și noile iubite ale foștilor, care-și imaginează că vor da peste un asiatic cu care vor avea familii închegate, care se îndrăgostesc la primul bună, care și-ar face harem, care fug cu iubitu' înainte să-și facă majoratul, care par a fi mereu la menstruație, care par a fi mereu la menopauză, isterice, posesive, bârfitoare, malefice, paranoice, cu priviri urâte, cu nasul pe sus, iubite, soții, mame, bunici.
Frumoase, lungi, talie de clepsidră, forme rubensiene, glezne feminine, apucături masculine, atente la detalii, fascinante, dar nebune.

De exemplu, eu. Singurii bărbați cărora le-aș putea vedea ciorapii aruncați în colțuri, întinde chiloții pe sârmă și potrivi ouăle prăjite dimineața, adică lucruri practice prin care casnicele își arată iubirea, absolut toți sunt trecuți de 35 de ani, unul stă să moară de bătrânețe și absolut niciunul nu știe de existența mea pe lume. Am înjurat pe lângă Despot și m-am chinuit să-i prind privirea la concerte, mă pregătesc să-l văd în vară pe Hugh Laurie, și Sean Penn vine în vise, da' astea nu se pun.
Foștii trebuiau să-și facă griji dacă nu cumva mi-l imaginez pe Johnny Depp în locul lor, iar următorii se vor obișnui să lase orice altceva pentru filmele lui Godard.

De exemplu, străbunică-mea care se băga noaptea sub pat și mânca vopsea verde din cutie. Era oarbă, dar asta nu-i scuza pentru gustul și consistența aia un pic groasă de vopsea verde pe care le simțea în gură. Plăcerea, în schimb, era.
De exemplu,  bunică-mea, să mă ierte, care a fost beată jumate din viața ei. Era chinuită și sărea din necaz în necaz, dar asta nu-i scuza pentru c-a murit din cauză de vas explodat de la alcool, conștientă că n-avea voie alcool. Plăcerea, în schimb, era.

De exemplu, istericele alea care-și trag iubiții de braț și-i sufocă cu atenție și pupici lipicioși când treci pe lângă. Pe modelu' nu parca, proprietate privată. În majoritatea cazurilor, astea-s niște tipe care vor să-ți dea peste nas, care se cred pline de încredere, au impresia că le iese,dar sunt, de fapt, încă câteva din rândul istericelor penibile, care au nevoie să le-atragă atenția tipilor când alte fete trec pe lângă ei.

De exemplu, crizatele alea care sunt veșnic mofturoase, nervoase și cu tendințe violente, de și-au găsit scuză în menstruație sau menopauză. N-ai să vezi că le convine ceva, n-ai să vezi că le mulțumești, n-ai să vezi că-s de acord, că-ți vorbesc mai cald. Le pui o pernă tare, vor moale. Le pui una moale, vor mai tare. Le dai cafea, vor și zahăr. Le pui zahăr, vor și ceai. Le spui că le iubești, te întreabă de ce le spui atât de des. Nu le spui te iubesc, te întreabă de ce nu le spui.
Astea-și bat copiii și-și scot din sărite bărbații.

De exemplu, maniacele alea care te controlează obsesiv. Stresante, enervante, cicălitoare, pe capu' tău, îți iau tot aeru', te sufocă, unde-ai fost?, cu cine vorbești?, de ce vorbești?, la cât ajungi acasă?, zi-mi parola de la telefon, de ce nu-mi mai acorzi atenție?, de ce nu mai suntem ca la început?, ce se întâmplă cu noi?, e doar vina ta, mă ignori.

De exemplu, alea care au foarte multă imaginație și fantazează fantezii imposibile (vezi eu) sau planuri răzbunătoare, pe care speri să nu le pună în aplicare niciodată, că ăla e momentul în care îți dai seama ce zace într-o tipă, cât se nebună devine și cât de mult contează să nu-ți ieși din minți. Și, mai ales, că imaginația nu ți-e prieten. Sunt veșnic recunoscătoare pentru că păpușile voodoo nu-s atât de răspândite și că practicile ocultiste nu se mai poartă.

De exemplu, alea cu manii ciudate, care te pun să-ți speli vasele imediat ce-ai terminat de mâncat, care te-ar ucide pentru o firimitură de pâine pe covor, care te-ar da afară pentru o pată pe perdea, care te-ar pune să ștergi cu limba singurul firicel de praf, care-ar face orice porcărie ca să-și păstreze marea iubire lângă ele, care l-ar ține forțat, care merg pe ideea de dacă nu ești al meu, nu ești al nimănui, și-atunci se descurcă ele cu vreo idee stranie. Ca femeile alea din închisoare în filmu' Chicago.

De exemplu, alea cu obsesii, care-și închipuie că ai ceva cu ele și de-aia încep să aibă și ele ceva cu tine, care vor neapărat copii, chiar dac-ar muri la naștere, care calcă pantalonu' la dungă până te tai în ea, care cred că virginitatea e o comoară și-o valoare, și care cred că locul femeii e la picioarele bărbatului, familiei și neamului. Puritane familiste sau obsedate  care trăiesc doar pentru obsesia-crez a lor.

Și mai sunt restul femeilor care sunt superbe și pentru care vezi ciorapii prin colțuri, întinzi chiloții pe sârmă și prăjești ouălea potrivit dimineața. Cât timp nu dai de alea și cât timp dai de astea, totul e bine.
pampam.

21 apr. 2014

Hipster. Hipsterism. A hipsteri

Nu mai pot cu hipster.
Pe lângă faptu' că curentele astea ajung la noi cu 100 de ani întârziere, se găsesc ăștia de ori le folosesc până la epuizare, ori le folosesc până la epuizare, că n-au ce folosi alte cuvinte din vocabularu' lor limitat, ori le folosesc până la epuizare și nici n-au habar ce înseamnă. Pe modelu' hai să ne căcăm pe noi, când n-avem hârtie de șters, sau pe modelu' hai să folosim și noi ce-am auzit în târg, c-am auzit des, se poartă și e mișto.

De vreo câteva luni aflu din toate gurile astea deștepte că brusc, toată viața mea e o întreagă hipstereală. Și nu e ca și cum n-aveam gusturile de-acum și anu' trecut. Dar anu' trecut nu eram hipsteri, că nu știa nici ultimu' prost de hipstereală și ce e aia. Acu' c-au dat de un cuvânt nou, suntem un popor de hipsteri. Și mie mi se pare că toți ăștia de folosesc hipster continuu sunt, de fapt, hipsterii adevărați, doar că n-au gustu' necesar ca s-arate atât de bine ca un hipster. Și da, hipsterii chiar arată bine, pentru că investesc atenție în asta. Și da, există diferențe între hipsteri și copiile astea wanna be-uri, de le numesc toți hipsteri și de le vezi în liceu, în autobuz, în metrou, în mall, blabla. Una e de aspect și alta e de cât îi duce mintea. Una e să arăți ca un pokemon, alta e să arăți bine.

Asculți simfonie, jazz, rock, indie, alternative, underground, poate și niște techno, electro, de-astea la modă? Ești hipster. Ai un mod de viață legat de genurile astea? Hipster. Gay, lesbi, bi, nu se știe? Hipster. Ateu, agnostic, nu mergi la biserică des și chiar te întrebi lucruri normale, cât de logice și adevărate și de pus baza în sunt teoriile religiei tale? Hipster. Te îmbraci vintage și-ți place vintage? Hipster. Cămăși în pătrățele? Hipster. Porți ochelari? Hipster. Blog, Tumblr? Hipster. Protestezi împotriva unei chestii sau susții alta? Hipster. Lupți pentru mediu? Hipster. Ai barbă, simț al esteticului, gust? Hipster. Liber, artist, hipiot, raver? Hipster. Porți teneși? Hipster.Te-ai vopsit altfel? Hipster. Ești altfel? Hipster. Te piși în sus? Hipster.

Dacă dați o căutare pe google ca să știți ce înseamnă cuvintele înainte să le folosiți, vedeți că hipsterismul e o subcultură din 1990. 1990, America.
Dacă mai încercați cu încă un click, vedeți că hipsterismul e o subcultură chiar mișto, cu oamenii ăia cu care poți să vorbești din prima, că ai ce și că-s deschiși și că nu-s niște panicați triști.
În principal, e o stare de interior și-n principal, hipsterii pun accent pe artă, pe muzică, pe științele alea exacte pentru care-ți bați capul, pe creativitate, pe educație, pe cât de deștept ești. E încă un curent împotriva mainstream-ului, maselor și turmelor, ideilor tâmpite impuse de societate, misoginismului, sexismului, ignoranței, nerespectare de drepturi, etc., idei de-astea împotriva cărora sunt oamenii măcar un pic întregi la cap. Sunt încă niște oameni care adoptă un stil. Ca și roacherii, metaliștii, punkiștii, raverii, clasicii.
Faptu' că acordă atenție fizicului, că le place, că au un stil, că n-arată ca boschetarii, că se tund nuștiucum, că se îmbracă cu nuștiuce, nu-i face să pară nici ciudați, nici proști, nici aiurea, nici bătaia de joc a ălora care, ce să vezi, poartă niște haine din trend-ul lansat de hipsteri, ascultă niște muzică din genul descoperit de hipsteri, doar că mai comercială, trăiesc și se bucură de resturile aduse de hipsteri, că hipsterii oricum îs cu un pas înainte, mai descoperă, mai aduc ceva nou, se mai bucură masele, nah.

Problema e că la noi se confundă copia cu originalu', se caută nod în papură, se păstrează mințile închise și era mai bine cu Ceaușescu, se păstrează vechi și nu se acceptă nou, se cârcotește aiurea și se preiau lucruri pe care le înțelegem prost.
Nu s-a înțeles că există hipsteri în domeniu' modei, în handmade, în bănci, în fotografie, în muzică, că nu sunt niște muritori de foame, da' s-au înțeles ochelarii cu ramă neagră, blugii strâmți și aspectu' cool de-l au generațiile noi.
Nu s-a înțeles că hipsterul nu reprezintă chiar fiecare chestie de ni se pare ciudată la cineva care exagerează, da' s-a înțeles că de fiecare dată când găsim ceva nou, tre să-l facem ceva ce nu e.

pampam.

12 apr. 2014

Copii

Nu există probleme la modu' general pe care să le ai până la 18 ani. De acnee și coșuri se plânge toată lumea, nu mai e nimeni special din cauza asta.

Sunt cazurile alea foarte aiurea, particulare, excepții la care te miri sau nu, care te-ating sau nu, pentru care îți dai ajutoru' sau nu, pe care le bagi în seamă sau nu, dar nu sunt probleme generale ale plozilor. N-ajungem majoritatea la orfelinat, nu tuturor ne mor părinții, nu toți aveam boli cu nume complicate și cu un singur tratament de costă foarte mult, nu toți alegem între mama și tata la divorț, nu toți n-avem ce mânca și mai ținem și nuștiucâți frați, n-avem toți traume, cicatrici, oameni pierduți, animale pierdute, nevoie de consiliere, nu toți suntem cazuri sociale și numere din statistici urâte, când ar fi ok să ai doar școală și păpuși slăbănoage cu păr blond.
Nu ești sigur când te naști c-o să trăiești ceva de genu' ăsta, nu e la general, n-ai probleme serioase în mod normal, dar toți plozii se întrec pe cine are mai multe probleme închipuite, cine se taie mai mult, cine scrie cel mai frumos bilet de adio.

Cum adică, tu pokemon, să vrei să mori, să crezi că viața nu mai are sens, ți s-a pus doar negru în fața ochilor, te simți invizibil și singur pe lume, lumea e urâtă, ești într-o depresie cruntă, iar dacă te pun să-mi zici ce e depresia o să zici că-i aia când plângi mult, c-ai suferit o dezamăgire în iubire. Ce știi tu despre iubire, despre încredere, despre dezamăgire prin clasa a8a sau prin primii ani de liceu? Iubești cam cât iubeai și la grădiniță. Același mod, cantitate diferită.

Și bă, nici copchilul din Singur pe lume nu era atât de singur pe lume. Ai afla pe la 14-15 ani că dracu' nu-i așa de negru dac-ai începe măcar să citești cartea aia în loc de Jurnalul Vampirilor. Că Singur pe lume e o carte care merge și-ți captează atenția la 14-15 ani și că Jurnalul Vampirilor te-ajută la fel de mult cât te-ajută periuța de dinți să faci copii.
Știu că chestiile alea existențiale cu sunt înconjurat de oameni, dar sunt singur sună mișto, da' uite, de-asta îți mai faci un prieten, de-asta ieși din casă, de-asta îți găsești pe cineva la fel de singur și împreună n-o să vă mai simțiți singuri, de-asta faci ceva care te-ajută, altceva decât să te plângi continuu pe unde apuci. Cât pierzi timpu' plângându-te că un prost te-a părăsit, mai bine pui mâna pe ceva care să conteze.
Știu că pare mișto să ne dăm deprimați, da' lasă-i pe ăia care au de ce să fie, că-n rest sunteți atât de enervanți.
Am super-mega-foarte iubit și eu tipi(nu cred asta), am plâns în pernă, da' am citit și Singur pe lume și-am știut că există probleme mai reale pe care le am sau pe care le au alții. Și-atunci nu-i cazu' să-ți faci rău cu mâna ta.

Cum să nu mai aibă viața sens, când tu ești la vârsta la care abia dacă începi să descoperi sensu' vieții, ce contează, ce nu; ce vrei să faci, ce nu; dacă-i ok să fii dezamăgit în iubire după singuru' tip de care ești mai mult fascinată și pe care nu-l iubești neapărat, dacă nu-i ok; ce tre să faci ca să-ți fie bine, ce nu; pentru ce merită să-ți dai atenția, ce nu.

Cum să te simți inutil, rănit, să intri în depresie și lumea să fie urâtă doar din cauză de părinți care nu te înțeleg, colegi nașpa de clasă și îndrăgosteli ratate. Inutil nu ești, că sigur faci ceva care contează. Chiar și hrănitu' câinelui, chiar și dusu' gunoiului, chiar și mersu' la școală care menține sistemu', îți face o bază și-ti aduce bani de buzunar. Cu banii de buzunar îți iei o ciocolată și te simți super bine. De ce să te omori cu false drame totale, când poți să mânci o ciocolată și să trăiești viața de pokemon la 14-15-16 ani, fără porcărioare de-astea micuțe de le faci tu uriașe.
Pe 3 sferturi din noi nu ne-au înțeles părinții. Ai ocazia să pleci, să te pui pe picioare și să te întorci când i-ai convins că nu greșesc dacă te înțeleg. Oricine a trecut prin faza cu prima așa-zisă iubire, primul om care face ce vrea din tine, prima dezamăgire, prima criză-n pernă, primul dor. Și ce? Singurii care-au murit au fost ăia care n-au înțeles că asta nu-i o problemă care să pună capăt. De oameni nașpa o să dai în jumate din timp, da' noroc că există și oameni mișto. Viața urâtă, când nu e urâtă de la început, ți-o faci singur așa când începi să te scremi și nu ai ce screme.

Iar asta cu depresia, care e superbă, majoritatea ălora care suferă de depresie nu conștientizează în 2 timpi și 3 mișcări și-apoi strigă că-s depresivi. Nu fac paradă, și-o tratează. O cauză principală pentru depresie ține de întâmplări stresante din viața ta, personale. Ce stres crescut ai tu? Vă rog, vă rog, vă rog să vă prindeți că stresu' și depresia și rănitu'-n inimă nu țin de un tip peste care dai până la 18, de prieteni proști, de nu mai am bani de bomboane, de mama care țipă la tine.

Cum să fii atât de dramatic și stors de energie, când alții au motive reale și când tu nu faci decât să-ți umpli timpu' prost.
Nu te pregătești cu probleme închipuite. Te pregătești când o dai din rahat în rahat pe bune. Până atunci poți să te enervezi că ai tăi nu te înțeleg, să te crizezi că tipu' de liceu nu te observă, să-ți comentezi colegii care te comentează, da' problemele superficiale rămân probleme superficiale. Nici nu ți se dă ocazia să fii trist, iar asta ar trebui să fie fericire maximă.
Chillax!

pampam.

11 apr. 2014

Am fost în București

Ideea oficială-târg de facultăți.
Ideea neoficială-gură de aer, plimbă-te cu trenu', schimbă peisaju', fă o aventură de-aia spontană de-o vrei veșnic, cu oameni de nu-i cunoști deloc.

Ca informație, există un regio până la București și e 15 lei pentru studenți și elevi, 30 pentru oameni mari. Are căldură pe la 7 dimineața și merge mai greuț decât interu', că de aia e mai ieftin. Da' merge.
Ca alte informații, taxiurile din București sunt ieftine, taximetriștii, cel puțin ăia autorizați, nu-s de căcat deloc, plus că unu' din ei dansa pe blues la semafor, bucureștenii știu să-ți zâmbească și cald, să-ți vorbească și deschis și să te-ajute chiar dacă ești moldovean bețiv, prost și pe interes. Presupun că nu-s toți încuiați la minte. E aglomerat, e haos, e pestriț, îți atrage atenția, anormalul nu e foarte anormal, sunt gropi, sunt mașini multe, sunt cozi lungi, atât de multe semafoare, sunt oameni frumoși (oameni așa frumoși am mai văzut doar în Vamă. am salivat grav), sunt clădiri vechi mișto, viață scumpă, viață ieftină, aceeași viață, e soare, e ploaie, e vânt.

E o atmosferă de-aia de lucruri care se bat cap în cap, da' care se amestecă. Oameni care intră în mall ca să cumpere și oameni care se uită, sticla de apă care e 2 lei la supermarket și 8 lei la cinema, clădiri vechi lângă noi, taxiuri pline lângă autobuze aproape goale, simpatici lângă urâcioși, lungu' nasului lângă țărani ajunși, blugi de la Levi's lângă cerșetori.

Am stat o oră și ceva în Cărturești, în spațiul cu fotolii, ceai și pentru citit, cu un album întreg despre Frida Kahlo, da, aia cu o sprânceană și da, aia care a făcut mai multe decât să aibă o sprânceanã. Lângă mine erau 3 domni care-și discutau și plănuiau viețile de 35-40 de ani, niște ingineri cu probleme existențiale de genu' ăsta și-a luat o iubită pe care-o crește și care nu gătește, ăsta a fost refuzat pe bază de nație, că nu-i arab și eu zic să fugim la mare de 1 mai și să dansăm pe plajă cu fete. Totu' se învârte în juru' femeilor, vreau să am o stare la fel de mișto la 40 și am rămas cu bă, dacă poți și te ține, mai bine să mori în plăcere decât să mori pe perfuzii.
Mergeți în orice Cărturești găsiți. Pentru cărți, fotolii, ceai și oameni.

Am mai stat vreo 2 ore cu tot cu reclame, ca să văd Adio, dar mai stai puțin sau Long way down sau filmu' ăla foarte nou despre care zic unii că e pueril și fără efect și șters. Și filmu' e un pic pueril și șters, da' e genu' de film care nu-i profund de la un capăt la altu', pentru că-i profund cam de vreo 3-4 faze scurte. E cu oameni care se salvează între ei, pe ei și nu e de mers la cinema neapărat, dar e de mers la cinema în general.

M-am dus cu o facultate în cap și m-am întors cu 3 și 5 broșuri pe care caut chestii nașpa, ca să rămân la 2, minunat. Am mai puțină ordine în cap și mai mulți oameni buni și frumoși.
M-am dus cu gându' că abia aștept să plec de-acasă, dar pe la 11 jumate noaptea, când mergeam prin ploaie, prin vânt și cu cerceii la pământ, mi-am dat seama că vreau doar să schimb orașul, oamenii și aeru', da' că nu vreau deloc să plec de-acasă, că sunt puiul care vrea patu' lui, mâncă în patu' lui, trăiește în patu' lui, patu' lui de-acasă și viața lui din cameră.
M-am dus, de amoru' istoriei artei, la Universitate Arte, unde-am dat peste o specie ciudată a omenirii, singurul exemplar în toată viața mea. Secretara ciudat de amabilă și drăguță. I-aș face program de vizite.

Nu sunt fascinată de București, nu sunt fascinată de ideea de facultate, nu sunt fascinată de ideea de pui care pleacă din patu' lui, da' crecă tre s-o iau de undeva.

pampam.

7 apr. 2014

Cum mă pregătesc pentru alzheimer

Strâng tot ce apuc și tot ce se poate strânge.
Camera mea e un întreg maldăr format din alte nuștiucâte maldăre. Când nu-mi fac curat, tre să pășești și să ocolești ca o căprioară, c-altfel te lovești și-o să și țip că mi-ai deranjat dezordinea, iar când îmi fac curat, tre să-ți rezervi timp ca să cauți prin dulap, sertar, sertăraș, cutii, orice, ca să găsești. Și dacă îmi fac curat, arunc saci de rafie plini cu lucruri de-acum 2, 3, 5 ani, nu pentru că vreau neapărat să le-arunc, ci pentru că mă gândesc că nu mai am loc de viitoarele și-o să apar la emisiunile alea de vin unii și te scot de sub lucruri pe care le-ai adunat și la care nu vrei să renunți.
Mintea e un întreg maldăr, sufletu', inima, creieru', eu, toată, sunt un maldăr.
Curățenia e complicată, că se împarte în lucruri de aruncat, lucruri de păstrat și lucruri teoretic, de aruncat, practic, de păstrat și înghesuit pe altundeva.

Strâng chestii de la oameni, locuri, nasturi, bilete de tren, bilete de autobuz, cărți de vizită, semne de carte, poze, desene, bilețele, ambalaje, sticluțe, foi, caiete, jucării, miniaturi, etichete, cadouri, cutii, pungi, prostii. Strâng și foarte multe amintiri, detalii, blabla, da', în principal, sunt disperată să mă umplu de lucruri palpabile. Că mi-e să n-ajung într-o zi singură, pustnică, senilă sau doar într-o criză sentimentală de dor și să n-am pe ce pune mâna. O felicitare de la o prietenă, un bilet de la un fost, o mărgea de la bunică-mea, un bilet dintr-o vară mișto, niște lumânări de la 18 ani, o țigară din dimineți frumoase, o imagine cu Oama tânără, contează să n-am doar o amintire care mă face să zâmbesc, da' pe care n-am de unde s-o apuc și asta să mă frustreze. Plus că nu mă bazez pe mintea mea și-mi place să-mi sară în ochi lucruri care mă fac să zâmbesc la gându' că. E un fel de masochism la un alt nivel.

Mă enervează foarte tare pozele care nu-s printate, locurile din care plec și plec fără nimic și oamenii care trec prin viața mea și nu-mi lasă ceva de păstrat în sertar, dulap sau cutie. Asta o să însemne că printez poze singură, mă întorc în locuri până m-aleg cu ceva și apar în viața altora până-mi dau de păstrat. N-a negat nimeni nebunia mea.

Strâng tot ce-apuc din obsesia de-a păstra cât mai mult tot ce-ajunge la mine, din obsesia de-a nu pierde din esență, din obsesia cu oamenii care te fac cine ești și din obsesia pe care mi-a stârnit-o un domn care m-a luat la ia-mă nene! și care mi-a dat o carte cu Cine sunt eu?
Pentru că cred că oamenii te formează și amintirile păstrează și te păstrează. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.

Strâng pentru când o să fiu foarte bătrână, deși nu-mi doresc. Preventiv.
Strâng pentru că există și alzheimer, și posibilitatea oamenilor care pleacă, iar eu vreau să rămân măcar cu atât. Preventiv.
Strâng din plăcerea mea și din plăcerea pentru restu'.

pampam.