Pagini

23 nov. 2013

Când se lasă seara peste Galați

La Nespălata ne-așteaptă o pisică cu zgardă colorată și clopoțel în fiecare zi când plecăm pe jos spre casă.
Un pic mai jos, la Elice, ne-așteaptă un câine maroniu, plin de blană moale, care e cald când se pune pe picioarele tale și așteaptă să-l mângâi cât mai mult.
Când urci de la Viva spre Păpădie, ne-așteaptă o pisică neagră cu un ochi și una cu pete de vacă.
Tipele se crizează c-or rămâne singure cu 70 de pisici. Pisicile nu se crizează c-or rămâne singure cu 70 de tipe. Pisicile s-ar gudura pentru asta, s-ar miorlăi lent și lung, ar toarce și nealintate și-ar suna în fiecare zi din clopoțel, pe la Nespălata, când până și Nespălata e goală, tristă și nespălată.
Oamenii zic că oamenii sunt câini.Uneori.Câinii nu zic că câinii sunt oameni.Niciodată.
Bărbații spun că femeile-s vaci. Boii nu le spun niciodată vacilor că-s femei. Pentru că femeia e femeie și vaca doar mâncă iarbă și dă lapte din 4 țâțe.

Dunărea arată mai bine iarna, pentru că iarna e mai calmă, pentru că iarna e mai rece, pentru că oamenii se încălzesc acasă,  pentru că nu mai e vară să se încălzească în boscheții ăia de la foișor.

Undeva aproape de Dunăre mă doare burta nu de la mâncare, nu de la baie, nu de la stop, nu de la boală. Pentru că undeva în iarnă și undeva aproape de Dunărea care începea să înghețe, era un domn de-mi făcea poze în zăpadă și-atunci m-am gândit c-aș putea să-i zâmbesc de sub fular. De amorul artei. Lui i-aș cere pozele.
Și-atunci de fapt, m-am gândit că încep cele mai frumoase amintiri cu oameni pe care nu-i mai am. De amorul amintirilor frumoase. Că omu' drag lasă mai multe de bine în urmă și după ce pleacă decât lasă rele. Că dragu' ți drag și rămâne drag. Oricum. Cu defectele de pe lume. De dragul amintirilor frumoase. Unora, foarte puțini, le-aș spune că mi-s dragi pe veci și i-aș pupa pe frunte. Lung și lent ca pisica de se miorlăie, ca un câine de schiaună, ca apa din gura peștilor pe Nespălată.

Undeva aproape de Dunăre mã doare burta de amorul amintirilor frumoase.

Plouă des, lung și lent și n-am înțeles de ce e frumos să zici că plâng norii, plânge ceru', plânge dumnezo, plânge cine mai e pe-acolo. Ploaia nu e lacrimi, dumnezo n-ar avea de ce să plângă, norii și ceru' nici atât. Morții nu plâng, pe morți îi plângem.
Nu-mi place ceața, că mă lasă în aer. Nu-mi place iarna, că e iarnă.
Nu-mi place când aduni multe, multe și nu le lași să iasă și brusc te-apucă un timp în care plângi sau vrei să plângi sau știi că poți să plângi în 2 secunde pâna la multe, multe. Fără nori, cer și dumnezo, lung și lent, cu sughițuri sau nu, ca oamenii ăia de râd și nu știu de ce, pentru toate zilele de dat cu mingea în perete, rupt foi și scrâșnit din dinți. Nu cred în oamenii slabi care plâng, nu cred în oamenii puternici care plâng, nu cred în oameni de-un fel care plâng, cred că oamenii plâng ca o chestie normală. Aici nu intră și copchilu' abia făcut.

Lângă cinema, pus pe colț, există un Feng Shui mic, da' bun. Are lucruri de luat acasă, de păstrat și de întreținut. Și nici nu-s toate doar pentru pasionați. Mai mișto e tanti de-acolo care-ți explică că acasă tre să faci, să ai grijă, să speli, să cureți, să lași la uscat, toate ca să-ți păstrezi energiile bune și să nu împrumuți rele. Și dacă nu crezi în astea, poți să-i vezi pe ăia care apar și-ți iau toată energia din tine de nu mai știi de capu' tău. Sau pe ăia care-ți rămân și nu se mai duc, așa cum rămâne gutuia seacă sau siropu' de tuse în gât. Sau pe ăia care se uită urât. Sau pe ăia care ți-au zâmbit și-apoi s-au întors să te mânce de peste tot. Sau pe ăia de-s mulți cu ei personal, vorbesc foarte mult, explică foarte mult, bârfesc foarte mult, se crizează foarte mult, orice foarte mult și tu simți că nu le poți sta în preajmă mai mult de-o oră, că nu poți să-i duci în spate.

Ăștia sunt energiile alea de pe medalionul feng shui pe care tre să-l cureți acasă, c-altfel le porți naibii cu tine. Tu medalion, ei energii.
Ăștia sunt stările proaste din starea ta proastă.
Ăștia sunt, vorba lu' tanti, energii rele. De ocolit.

Pe faleza superioară sunt niște bănci de 2 locuri. De-acolo se prinde un răsărit, un apus și-o Dunăre albă, lucioasă, care seamnănă cu marea. Perfecte. Perfecte cât să nu poți să le porți cu tine. Perfecte cât să crezi că perfectul există, da' să te oftici că n-ai și să-l negi.Perfecte cât să te facă să știi doar de ele,de tine și unii nebuni răi să te numească pe tine nebun.

pampam.

.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu